În anul 1831, când am fost numit stareț al Lavrei, a fost rânduit să locuiască împreună cu noi un diacon cu o voce puternică și frumoasă. Într-o zi, în ajunul unui praznic, acesta a cerut binecuvântarea de a merge în satul său natal, promițând că se va întoarce la timp pentru slujba sărbătorii. Însă nu a ajuns nici la Liturghie, nici la masa de seară. În cele din urmă, după Pavecerniță, a apărut, a săvârșit slujba în tăcere și… a trecut la cele veșnice.
Simțindu-mă responsabil pentru sfârșitul său, am rânduit rugăciuni pentru el peste tot și m-am rugat eu însumi cu ardoare.
În ajunul celei de-a patruzecea zile, chilia mea s-a luminat brusc și l-am văzut pe diacon stând în fața mea.
— Am venit să vă mulțumesc pentru rugăciunile pe care le-ați făcut pentru mine, a spus el.
— Nu m-am rugat doar eu, Părinte Diacone, ci mulți frați din numeroase mănăstiri! am răspuns.
— Aceia, după ce m-au pomenit o singură dată, au uitat să mai noteze pomenirea pentru toate cele patruzeci de zile, a replicat el.
— Dar cum poți ști cine se roagă pentru tine și cine te-a uitat? am întrebat, dorind să aflu adevărul.
„Chiar dacă ne îngropați la trei stânjeni adâncime, noi vedem totul: ce face fiecare, ce gândește, ce își dorește și pentru ce se roagă! Vedem clar cine se roagă pentru noi. Cu atât mai mult vede Domnul toate acestea!”
— Și cum ai trecut prin vămi?
— Ca fulgerul! Pentru că Dumnezeu mi-a dat harul de a mă împărtăși cu Sfintele Taine ale lui Hristos chiar în ultima mea zi!
După aceste cuvinte, vedenia a dispărut.
_______________________________
Sursa – Arhimandritul Antonie de la Lavra Sfântului Serghie, Sfânta Treime (1792-1877).
