„Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se câştigă din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrân:
Ce voi face părinte, ca să mă tem de Dumnezeu? La care a răspuns bătrânul: mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va învăţa.
Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vârtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevărat aşa de rea îndrăznirea, a răspuns: nu este altă patimă mai rea decât neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de aceasta fiară otrăvitoare!
Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălăşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin cate puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru că din neevlavie, din desfrânare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decât îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrăznire unul către altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne băgam în seama, ne grăim de rău şi ne ocărâm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bârfim, îl aruncăm şi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispită. Şi nu este lucru mai greu decât acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.
Să luam aminte, dar, fraţilor! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii.
De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine să taci şi să nu zici nimic.
Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însa şi aceasta. Se întâmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţâţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.
De aceea, să ne sârguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău, şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmări ale celor ce vor să se mântuiască, nici ale celor ce se sârguiesc să-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne întâmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinăciune cât şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.”
Sursa:
AVVA DOROTEI – Invataturi si scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacau 1997
