În ziua de astăzi, 26 decembrie, prăznuim sărbătoarea cu numele de „Soborul Maicii Domnului.” Cuvânt bisericesc, „sobor” însemnează „adunare de oameni” și în împrejurarea de acum el vrea să spună două lucruri: întâi, cuvântul acesta este o chemare către cei credincioși, să ne adunăm astăzi, în cinstea Maicii Domnului, aici pe pământ; dar, pe de altă parte, cuvântul „sobor” ne aduce aminte că Maica Domnului se află preaslăvită, fără de asemănare, în mijlocul tuturor Sfinților fericiți din ceruri și că, așa fiind, adunarea noastră de astăzi, de pe pământ este, de fapt, o împreună-prăznuire a noastră cu cetele tuturor Sfinților și Îngerilor din ceruri. Adunarea cea cerească, adică, se unește, astăzi, cu adunarea noastră pământească, la cinstirea Maicii Domnului.

Și, este drept să fie așa, după ce am prăznuit ieri Taina în care Maica Domnului este aceea care unește pe veci toată omenirea cu Dumnezeu, născând ca mamă pe Domnul Hristos, adică pe Dumnezeu cel întrupat și ascuns într-un prunc de om.
E ca și când Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, în primul rând, și apoi la noi toți, cei credincioși, „frați mai mici” ai Domnului, care-i aducem această cinstire, ar spune astăzi, către Tatăl ceresc, cuvântul acesta de fericită și adâncă mulțumire, de la Apostolul din ajunul Crăciunului: „Iată, Doamne, eu și toți pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvântat în veci! Amin.”

„Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară.”

.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim cel Sfinţit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mănăstiri Tismana (†1406)

.

Într-această zi, în care se prăznuiește Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a orânduit să se facă prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Sfântul care a trăit pe pământ românesc și s-a nevoit a întemeia cele dintâi așezări călugărești din părțile acestea (1370).

Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep și se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteț de minte de mic copil, Nicodim a învățat citirea Sfintelor Scripturi și s-a umplut de râvnă pentru slujirea lui Hristos. Iar când părinții săi au început a cugeta să-l așeze în dregătorii, după avuția și rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească și de toată slava lumii acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa părintească și s-a dus la Sfântul Munte, unde, după trei ani de ucenicie, s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o mănăstire de acolo. Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieștilor învățături, smerit și evlavios, în puțină vreme a ajuns diacon, apoi egumen și stareț al acelei mănăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal din Constantinopol și Biserica sârbească si, ascultând rugămintea cneazului Lazăr, a părăsit Sfântul Munte și a venit în țara sa. Repede ducându-se vestea despre evlavia și smerenia sa, preoții și credincioșii voiau să-l înalțe patriarh al Bisericii sârbești, dar Sfântul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.

În timpul domniei voievodului român Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea și, venind în Țara Românească, a zidit mănăstirea Vodița, cea dintâi așezare mănăstirească temeinică și cu bună rânduială din țara noastră, despre care s-au păstrat dovezi și hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodița, unde a lăsat stareț pe un ucenic al său, anume Agaton, a mers prin munți în sus și, ajungând la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la înălțime, a ridicat acolo o mânăstire mai mare și mai trainică. Aici s-a așezat Cuviosul Nicodim, cu câțiva din ucenicii săi, dar numărul acelor ce veneau să slujească lui Hristos, sub povățuirea și îndrumarea vrednicului stareț, sporea fără încetare. Pe toți îi învăța cu blândețe și-i călăuzea spre împlinirea voii lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor și îndrumător al vieții monahale la noi, după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredincioșii domni și voievozi români, cele dintâi mănăstiri mari în Țara Românească.

Vremea însă, când a venit la noi Sfântul Nicodim, era o vreme de mari frământări în lumea mânăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba de marea frământare pentru „rugăciunea minții.” Sfântul venea la noi, între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de liniște și singurătate, prielnic lucrării duhovnicești a rugăciunii.

Dar Sfântul Nicodim și mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte și la nevoile duhovnicești ale creștinilor din această țară. Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim și marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova și întrebările pe care starețul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoștințe trebuitoare în lupta împotriva rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Țara Românească și bântuia țara. El și mănăstirea lui erau ca o obște de apostoli ai dreptei credințe. Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit întru învățarea tuturor și pentru lucrarea treburilor bisericești în preajma mănăstirii sale.

A trăit și a lucrat pe pământul românesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan și Mircea, fiind cinstit și prețuit, după cuviință, de toți patru. Scriitorul, din vremea lui, a cărții Viața lui Isaia de la Hilandar, vede în Sfântul Nicodim, pe „bărbatul cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare la judecată, în cuvinte și răspunsuri, întemeietor de mănăstiri, puternic la rugăciune și luptător pentru dreapta credință„. Pe lângă frumoasa mănăstire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim ne-a rămas și o Evanghelie, numită Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisă în limba slavonă, chiar de mâna Sfântului.

A adormit cu pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, pentrecut cu jale de călugări și de mulțime de credincioși. Și a fost îngropat în mormântul pe care singur și-l pregătise în mănastirea sa Tismana. După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas nestricăcios, a fost scos din mormânt și așezat cu cinste într-o raclă din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor și vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaște au fost ascunse apoi în locuri tainice, pe care nu le știa decât starețul mănăstirii; cu timpul însă li s-a pierdut urma și au rămas într-un loc, pe care numai unul Dumnezeu îl mai știe.

Pentru dragostea lui către Domnul și pentru toată slujirea și osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredincioșii din țara noastră cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul din marii îndrumători ai noștri pe calea mântuirii. Cu ale cărui rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Întru această zi, cuvânt că nu se cuvine a crede clevetirile

A fost, într-o cetate, un episcop temător de Dumnezeu, care nu primea pe cei ce cleveteau. Deci, la acesta venind, niște oameni neștiutori, au clevetit pe două femei cunoscute, că fac desfrânare, într-ascuns de bărbații lor. Iar episcopul, măcar că era silit de dânșii, n-a voit să le vădească pe ele, că avea episcopul darul de a cunoaște sufletele, după fața fiecăruia. Deci, mai întâi stând, s-a rugat lui Dumnezeu, vrând să se încredințeze de aceasta cu adevărat și, făcându-se Liturghie, s-au împărtășit toți cu Sfintele Taine. Și vedea episcopul fețele celor ce se apropiau acolo și le cunoștea cu ce păcat este vinovat fiecare. Că fețele păcătoșilor, unele  erau îngălbenite, ale altora, înfocate, iar ale altora mohorâte și înnegrite, pe când ale unora din ei, se arătau albe și luminate și ceea ce primeau în gură le lumina tot trupul, iar pe alții ca focul îi ardea. Și a venit rândul femeilor ca să ia Sfânta Împărtășanie și vedea episcopul cum sunt și acelea cu sufletul. Și vedea fețele lor, că la unele se făceau negre și aprinse, iar la altele rumene și albe. Și au venit la acele femei, pe care le clevetiseră la episcop, și le-a văzut pe ele că aveau ochii luminați și cinstiți și hainele albe și amândouă, primind Tainele lui Hristos, s-au luminat ca soarele.

Deci, s-a rugat lui Dumnezeu episcopul ca să-i arate lui, prin descoperire, starea lor cu adevărat. Și stând înaintea lui, îngerul Domnului i-a poruncit să-l întrebe despre oricine va vrea. Iar episcopul a întrebat, mai întâi, despre acele două femei, dacă este adevărată clevetirea cea despre ele, sau este minciună. Și a răspuns îngerul: „Adevărată este vorba ce ai auzit despre dânsele, de la început.” Zis-a episcopul: Atunci cum de erau ele luminate da față și, albe la îmbrăcăminte, la primirea Tainelor lui Hristos?” Și a răspuns Îngerul: „Pentru că, venindu-și în simțirea și cunoștința acelor fapte, cu lacrimi și cu suspinuri, cu milostenie la săraci și prin mărturisirea curată, s-au întors la Dumnezeu și s-au făgăduit că nu vor mai cădea de acum întru acel fel de greșeală și au primit de la Dumnezeu iertare. Și de păcate fiind iertate, viețuiesc de acum întru curăție și întru dreptate.” Deci, minunându-se, episcopul a zis: „Neasemănat este lucrul femeilor acestora, că, iată, nu numai de păcate le-a iertat, ci și de atât de mare dar le-a învrednicit pe ele.” Iar la aceasta, i-a zis îngerul: „Te minunezi de aceasta cu dreptate, că om ești. Însă Stăpânul nostru și al vostru, Dumnezeu adevărat fiind, Bunul și Iubitorul de oameni, pe cei ce încetează de la păcate și prin mărturisire cad la Dânsul cu credință, nu numai că nu-i trimite la osândă, ci încă îi învrednicește de cinste. Că așa a iubit Dumnezeu toată lumea, încât și pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru noi. Că de vreme ce atunci, mai înainte de împăcare, când eram vrăjmași, El a voit a muri, după împăcare, ne va ierta, de ne vom întoarce la Dumnezeu și de ne vom îndepărta de păcate; și El va izbăvi de osândă și ne va dărui desfătarea bunătăților celor gătite de Dânsul. Deci, iată, să cunoști acum și tu, că nici un păcat de acele mari și necurate nu biruiește iubirea de oameni a lui Dumnezeu, numai de și-ar șterge cineva păcatele sale prin pocăință. Că știe, Iubitorul de oameni Dumnezeu, slăbiciunea neamului omenesc și tăria poftelor și puterea răutăților diavolului, și pe cei ce cad îi iartă, ca pe niște fii. Le cere însă, îndreptarea cea spre mântuire, îndelung răbdându-i și pe cei ce se căiesc și se roagă, ca pe niște neputincioși, îi iartă și de la chinuri îi slobozește și le dă bunătățile cele gătite drepților.”

Iarăși, a zis episcopul către înger: Spune-mi, rogu-mă, și înțelesul fețelor; în ce fel de păcate petrece fiecare față, ca și de aceasta să avem înștiințare”. Grăit-a lui îngerul: „Cei ce au fețele luminate și albe, întru curăție și dreptate petrec și blânzi iș milostivi sunt. Iar cei ce au fețele negre și gălbicioase sunt lucrători de desfrânare și necurăție. Iar cei ce se arată mohorâți și înfocați, în clevetiri și nedreptate petrec, iubesc defăimarea și ucigași vicleni sunt”. Și iarăși a zis îngerul către episcop: „Să le ajuti lor, de iubești mântuirea lor, că pentru aceasta rânduit ești. Deci, pe cât îți stă ție în putere, roagă-te pentru dânșii, ca să se întoarcă la Dumnezeu de la păcatele lor și plată vei avea multă și te vei asemăna cu Stăpânul tău, Cela ce, pentru viața și mântuirea oamenilor, din Cer S-a pogorât și de bună voie a primit a viețui dimpreună cu noi pe pământ”.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre împărtăşire şi despre milostenie

Auziți și învățați cât de bun este Dumnezeul nostru, că și cu trupul Său ne hrănește pe noi, și nici sângele Său nu-l cruță, când avem noi trebuință. Iar tu, nici pâine nu dai pentru Dânsul, nici un pahar de apă măcar. Tu, care atât de mari daruri iei, tu te zgârcești la lucrurile proaste. Dacă nu voiești să mori pentru Hristos, crezi oare că fără de moarte vei rămâne? Iată, cele într-o zi fără de voie urmează să le lași, pe acestea de bună voie, pentru Dumnezeu, nu le dai. Au doară, nu sunt mari și grele lucrurile acestea, ca Dumnezeu pe Fiul Său L-a dat pentru tine, iar tu nici pâine nu dai pentru El? Pentru tine S-a răstignit, iar tu treci cu vederea și a da si a milui. Și ce este mai amar decât această fărădelege? Că toate pietrele făcându-le El pentru tine, tu ești mai tare decât piatra? Atât de mari pricini sunt, silindu-te pe tine, și tu petreci în zgârcenie. Că, dacă nu dai pentru Cel ce a pătimit pentru tine, miluiește măcar pentru îndurare: pentru cei legați să te umilești, pentru cei bolnavi să te pleci. Iar dacă nici acestea nu te fac pe tine iubitor de oameni, ca să poți da cu lesnire, apoi adu-ți aminte de Hristos, Cel ce a zis: „Nu cer, zice El, de la tine lucru mare, ci numai pâine și cuvinte de mângâiere. Nu-ți zic ție izbăvește-Mă pe Mine de sărăcie, sau dă-Mi Mie bogăție. Ci puțină pâine cer, pentru mângâierea de foame. De voi cădea în temniță, nu te silesc pe tine să Mă slobozești din legături și să Mă scoți afară. Ci te rog ca să Mă cercetezi acolo și să Mă vezi între cei legați. Pot, pentru aceste cercetări, și plată să-ți dau și în veacul ce vine să te încununez. Că Eu voiesc și poftesc să-ți fiu ție dator și să-ți dau o mică pricină de încununare. Pentru aceea, ajută-Mă și Mă hrănește, că umblu pe la toți, cerșind și, înaintea ușilor stând, îmi întind mâna Mea și doresc să fiu hrănit de tine. Mă bucur, drept aceea, că înaintea a toată lumea te voi lăuda pe tine, când toți vor auzi și te voi arăta pe tine hrănitorul Meu. Iar Eu, de vreme ce vă iubesc foarte mult pe voi, pentru aceea vă învăț să fiți, adică, milostivi și să spuneți și altora cele grăite de Mine. Iar, de nu veți fi râvnitori acestora, nici pe alți nu veți învăța, rușinați veți fi în ziua judecății și de la fața mea lepădați. Faceți, drept aceea, toate acestea și Eu voi mărturisi toate cele făcute de voi, cu mare laudă și nu Mă voi rușina a zice: Gol am fost, și voi M-ați îmbrăcat, flămând am fost, și voi M-ați hrănit. Dar, mai vârtos, Mă bucur că, prin acestea, toate moștenitori vieții și Împărăției cerești vă faceți.”

Deci, acestea gândindu-le iubiților, să căutăm prin milostenie a câștiga mântuirea noastră și bunătățile cele veșnice, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

.