1. CANOANELE APOSTOLICE

CANONUL 1 apostolic (HIROTONIA EPISCOPULUI)

Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi.

(4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol, an 394; 13, 49, 50 Cartag.)

 

CANONUL 2 apostolic (HIROTONIA PREOTULUI ŞI A DIACONULUI)

Preotul să se hirotonească de către un episcop, la fel şi diaconul şi ceilalţi clerici.

(26, 70 apostolic; 19 sin. I ec; 33 Trui; 11 sin. Vil ec; 6 Gang.; 24, 26, 30 Laod.; 51, 89 Vasile cel Mare)

.

CANONUL 3 apostolic (PRINOASE LA ALTAR)

Dacă vreun episcop sau vreun presbiter, contrar rânduielii Domnului despre jertfă, ar aduce la altar alte lucruri, afară de spice de grâu nou ori struguri la vreme potrivită – fie miere, fie lapte, fie, în loc de vin, sicheră meşteşugită (băuturi meşteşugite), fie păsări, fie animale, fie legume -, să se caterisească. Să nu fie deci îngăduit a se aduce altceva la altar decât unt­delemn pentru candelă şi tămâie Ia vremea sfintei aduceri înainte.

(4 ap.; 28, 32, 57, 99 Trul; 37 Cartag.)

.

CANONUL 4 apostolic (PRINOASE PENTRU CLER)

Toate celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului şi presbiterilor acasă, iar nu la altar. Şi este clar (de înţeles) că episcopul şi presbiterii le vor împărţi diaconilor şi celorlalţi clerici.

(3, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.; 8 Teofil Alex.)

.

CANONUL 5 apostolic (SOŢIILE CLERICILOR)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi alunge soţia pe motiv (pretext) de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; şi stăruind (rămânând neînduplecat), să se caterisească.

(51 ap.; 3 sin. Iec; 6, 12, 13, 48 TruL; 1, 4, 9,10 Gang.; 4 Cartag.)

.

CANONUL 6 apostolic (INCOMPATIBILITĂŢI)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească.

(20, 81, 83 ap.; 3, 7IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II).

.

CANONUL 7 apostolic (SĂRBĂTORIREA PAŞTILOR)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Pastelor cu iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară, să se caterisească.

(64, 70 ap.; 11 Trul.; 1 Antioh.; 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.).

.

CANONUL 8 apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CLERULUI)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul (altul) din ca­talogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Litur­ghie), nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vi­novat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod valid).

(1,2 Ancira; 10 Petru Alex.)

.

CANONUL 9 apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CREDINCIOŞILOR)

Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu ră­mân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afu­risească, ca făcând neorânduială în biserică.

(66, 80 Trul.; 2 Antioh.; 11 Sard.; 2 Dionisie Alex.)

.

CANONUL 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI).

Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

(11, 12, 32, 45, 48, 65 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 Antioh.; 9 Cartag.)

.

CANONUL 11 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI CATERISIŢI)

Dacă cineva, cleric fiind, s-ar ruga împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el.

(28 ap.; 4 Antioh.; 10 Cartag.)

.

CANONUL 12 apostolic (SCRISORI CANONICE DE RECOMANDARE)

Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă) neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încre­dinţare), să se afurisească şi cel care 1-a primit, şi cel primit.

(32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17 Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9 Sard.; 23, 106 Cartag.)

.

CANONUL 13 apostolic (PRELUNGIREA AFURISIRII)

Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.

(12, 33 ap.; 17 Trul.)

.

CANONUL 14 apostolic (TRANSFERAREA EPISCOPILOR)

Nu este îngăduit ca un episcop, părăsindu-şi parohia (eparhia) sa, să să treacă la alta, chiar dacă ar fi silit (la aceasta) de către mai mulţi episcopi, fără numai dacă ar fi vreo cauză binecuvântată care-1 sileşte să facă aceasta, şi adică, putând el să aducă celor de acolo (din altă eparhie) vreun folos mai mare în ceea ce priveşte dreapta credinţă. Dar şi aceasta (să nu o facă) de la sine, ci prin chibzuinţă multor episcopi şi cu cea mai mare rugăminte (în urma celei mai mari stăruinţe).

(33 ap.; 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20 Trul.; 13, 16, 18, 27 Antioh.; 1, 2, 17 Sard.; 48 Carţag.)

.

CANONUL 15 apostolic (TRANSFERAREA CLERULUI)

Dacă vreun presbiter sau diacon sau în genere oricare din rândul cleri­cilor, părăsind parohia (enoria) sa, s-ar duce în alta, mutându-se cu totulva trece în altă parohie (enorie), contrar socotinţei (fără voia) episcopului său, poruncim ca acela să nu mai slujească, mai ales dacă, după ce a fost chemat de episcopul său să se reîntoarcă, nu s-a supus, rămânând (persis­tând) în neorânduială; să fie totuşi primit acolo în comuniune ca un laic.

(15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 3 Antioh.; 5, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

.

CANONUL 16:  (TRANSFERAREA CLERULUI)

Iar dacă episcopul Ia care s-ar găsi (unii ca aceştia), nesocotind oprirea hotărâtă împotriva lor, i-ar primi pe ei ca (fiind) clerici, să se afurisească, ca învăţător al neorânduielii.

(15 ap.; 15 sin. Iec; 17 Trul.; 3 Antioh.)

.

CANONUL 17 apostolic (STAREA CIVILĂ A CLERULUI)

Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti).

(18 ap.; 3 Trul.; 12 Va sile cel Mare)

 

CANONUL 18 apostolic (CLERICII SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ CU FECIOARE)

Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată (alungată) sau desfrâ­nată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă) nu poale să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti).

(17, 3, 26 Trul.; 27 Vasile cel Mare)

 (Nov. 6, 1, 3; Nov. 22, 42 şi în Pravila cea Mare, an 1652 glavele 61 şi 68)

 

CANONUL 19 apostolic (IMPEDIMENTE DE ÎNRUDIRE LA CĂSĂTORIA CLERULUI)

 

Cel care a luat (în căsătorie) două surori, sau o nepoată (de soră sau de frate), nu poate să fie cleric.

(26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 78, 87 Vasile cel Mare; 5 feofil Alex.)

CANONUL 20 apostolic (OPRIREA CLERULUI DE A DA GIRURI)

Clericul care dă giruri (garanţii) să se caterisească.

(6, 81 ap.; 3, 30 sin. IVec; 7 Sard.; 75 Cartag.)

CANONUL 21 apostolic (CLERICI EUNUCI)

Dacă cineva a devenit eunuc (scopit, famen) din sila oamenilor, sau dacă în persecuţie a fost lipsit de cele ale bărbaţilor, sau dacă aşa s-a născut, şi este vrednic, acela să se facă (să devie) episcop.

CANONUL 22 apostolic (LAICUL CARE SE CASTREAZĂ NU POATE DEVENI CLERIC)

Cel ce s-a castrat (scopit) pe sine să nu se facă cleric, fiindcă ucigaş de sine este şi vrăjmaş al creaţiei (rânduielii) lui Dumnezeu.

CANONUL 23 apostolic (CLERICUL CARE SE CASTREAZĂ SE CATERISEŞTE)

Dacă cineva cleric fiind, se castrează (scopeşte), să se caterisească, căci este ucigaşul lui însuşi.

 

CANONUL 24 apostolic (LAICUL CARE SE CASTREAZĂ SE AFURISEŞTE)

Laicul castrându-se (scopindu-se) pe sine însuşi, să se afurisească trei ani, căci este pizmaşul propriei sale vieţi.

(La toate aceste Canoane 21, 22, 23 şi 24 Apostolice, a se vedea şi canonul 1 sin. I ecumenic şi  canonul 8 sin. I-II)

CANONUL 25 apostolic (SA NU SE DEA DOUA PEDEPSE PENTRU ACEEAŞI FAPTĂ)

Episcopul ori presbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare, sau în jurământ strâmb (sperjur), sau în furtişag să se caterisească, dar să nu se afurisească, căci zice Scriptura: să nu urgiseşti de două ori pentru ace­laşi lucru (Naum 1, 9). Asemenea şi ceilalţi clerici.

(29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trui; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 32, 51, 70, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 26 apostolic (ESTE INTERZISĂ CĂSĂTORIA DUPĂ HIROTONIE)

Dintre cei care au intrat în cler neînsuraţi, orânduim că se pot căsători numai citeţii şi psalţii (cântăreţii), care vor.

(5, 31 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 6, 12, 13, 20, 30, 48 TruL; 10 Ancira; 1 Neocez.; 16 Cartag.; 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 27 apostolic (OSÂNDIREA CLERICILOR CARE BAT)

Poruncim se caterisească episcopul sau presbiterul sau diaconul care ar bate pe credincioşii care păcătuiesc, ori pe necredincioşii care au săvârşit nedreptate şi care prin astfel de lucruri voiesc să-i înfricoşeze, pentru că Domnul nicăieri nu ne-a învăţat aceasta, ci dimpotrivă, El fiind lovit, nu a dat lovitura înapoi, fiind ocărât, nu răspunde prin ocară şi pă­timind nu ameninţă (I Petru 2, 23).

(9 sin. I-Il)

 

CANONUL 28 apostolic (OSÂNDIREA CATERISIŢILOR CARE SLUJESC)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon caterisit după dreptate, pentru vinovăţii învederate (evidente), ar îndrăzni să se atingă de slujba ca­re i-a fost lui încredinţată oarecând, acela să se taie cu totul de la Biserică.

(5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 14 Sard.; 4, 12, 15 Antioh.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 29 apostolic (OSÂNDIREA SIMONIEI)

Dacă vreun episcop presbiter sau diacon ar dobândi această vrednicie (demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce 1-a hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru.

(2 sin. IV ec; 22, 23 TruL; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epist. lui Ghenadie şi a lui Tarasie Contra Simoniei)

 

CANONUL 30 apostolic (OSÂNDIREA CELOR CARE SE FOLOSESC DE INFLUENŢA DREGĂTORILOR LUMEŞTI PENTRU A DEVENI EPISCOPI)

Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, de asemeni şi toţi părtaşii (complicii) lui.

(4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 13 Laod)

 

CANONUL 31 apostolic (OSÂNDIREA SCHISMEI)

Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare osebită (separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-1 cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran (uzurpator). De asemenea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga (ataşa) lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului.

(6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sâni.; 5 Antioh.; 10, 11 Cartag.; 13, 14, 15 sin. 1-11)

 

 

CANONUL 32 apostolic (RIDICAREA AFURISIRII)

Dacă vreun presbiter sau diacon se afuriseşte de către episcop, să nu fie îngăduit să fie primit de altul (de alt episcop), ci doar de către cel care 1-a afurisit pe el, decât numai dacă din întâmplare ar fi murit (s-ar săvârşi din viaţă) episcopul care 1-a afurisit pe el.

(12, 13, 16 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 6 Antioh.; 13 SanL; 11, 29, 133 Cartag.)

CANONUL 33 apostolic (CĂRŢILE SAU SCRISORILE CANONICE DE PREOŢIE)

Nici unul dintre episcopii şi presbiterii sau diaconii străini să nu se pri­mească fără scrisori de încredinţare (recomandare), şi aducându-le pe acestea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe, să fie primiţi, iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuinţă, să nu-i primiţi pe ei în biserică (comunitate), fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).

(12, 13 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 7, 8, Antioh.; 42 Laod.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 34 apostolic (AUTOCEFALIA ŞI AUTONOMIA)

Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (în­semnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stă­pânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tu­turor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Dom­nul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

(4, 6, 7 sin. 1 ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36, 39 Trul.; 9 Antioh.)

CANONUL 35 apostolic (AUTONOMIA EPARHIALĂ)

Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviinţarea celor care stăpânesc cetăţile sau satele acelea, să se caterisească şi ei, şi cei pe care i-a hirotonit.

(15 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 5 sin. IV ec; 17 Trul.; 13 Ancira; 13, 22 Antioh.; 3, 15 Sard.; 48, 54 Cartag.)

CANONUL 36 apostolic (AFURISIREA CLERICILOR CARE NU-ŞI OCUPA SLUJBA)

Dacă cineva fiind hirotonit episcop, nu ar primi slujba aceasta şi purtarea de grijă a poporului care i s-a dat în mână (încredinţat lui), acela să fie (să rămână) afurisit până ce-o va primi (slujba); asemenea şi pres-biterul şi diaconul. Iar dacă ducându-se (acolo) nu ar fi primit, nu după voia sa (nu din pricina sa), ci din cauza blestemăţiei poporului, el să fie (ră­mână) totuşi episcop, dar clerul cetăţii aceleia să se afurisească, fiindcă (ei, clericii) nu au strunit poporul cel atât de nesupus.

(16 sin. I ec; 29 sin. IV ec; 37 Trui; 18 Ancira; 17, 18 Antioh.; 17 sin. I-II; 1,2, 3 Chirii Alex.)

CANONUL 37 apostolic (SINOADELE PLENARE)

De două ori pe an să fie (întrunit) sinodul episcopilor, şi ei să cerceteze împreună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (contro­versele) bisericeşti care se vor ivi: o dată, adică, în a patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară, în a douăsprezecea zi a lui octombrie.

(34 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 sin. 11 ec; 19 sin. IV ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 40 Laod.; 18, 73 Cartag.)

CANONUL 38 apostolic (EPISCOPII CA ECONOMI PRINCIPALI AI AVERII BISERICEŞTI)

Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte (să le hărăzească) ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii.

(41 ap.; 26 sin. IV ec; 11, 12 sin. VII ec; 35 Trul; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chirii Alex.)

 

CANONUL 39 apostolic (ASCULTAREA CLERULUI DE EPISCOPI)

Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea epis­copului, căci acesta este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de Ia care se va cere socoteală pentru sufletele lor.

(38, 40, 41 ap.; 12 sin. Vil ce; 57 Laod.; 6, 7, 33 Cartag.)

CANONUL 40 apostolic (AVEREA EPISCOPULUI)

fie arătate (cunoscute în mod lămurit) bunurile (lucrurile) proprii ale episcopului (în cazul că ar avea şi bunuri proprii) şi să fie arătate (cu­noscute în mod lămurit) şi cele domneşti (bunurile Domnului, ale Bisericii), ca episcopul să aibă putere când s-ar săvârşi din viaţă să lase ale sale cui vrea şi cum vrea şi să nu se piardă cele ale episcopului sub cu­vânt că ar fi bunuri bisericeşti, atunci când el ar avea soţie şi copii sau rude sau casnici. Căci este drept înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor ca nici Biserica să nu sufere vreo pagubă din pricina necunoaşterii bunuri­lor episcopului şi ca nici episcopul sau rudele lui să-şi risipească (bunu­rile) din pricina Bisericii, sau să cadă şi la certuri (procese) ai săi, şi moar­tea lui să se acopere de ocări.

(38, 41 ap.; 22 sin. IVec; 35 TruL; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)

CANONUL 41 apostolic (EPISCOPUL ESTE CĂPETENIA EPARHIEI IN TOATE PRIVINŢELE)

Poruncim ca episcopul să aibă stăpânirea bunurilor Bisericii. Căci dacă sunt a i se încredinţa lui sufletele cele de preţ ale oamenilor, atunci cu cât mai mult se cade ca el să poruncească asupra banilor, aşa că toate să se cârmuiască prin stăpânirea (autoritatea) sa, şi celor lipsiţi să li se facă parte (să li se hărăzească) prin presbiteri şi diaconi, cu frica lui Dum­nezeu şi cu toată evlavia (cuviinţa). Să se împărtăşească însă şi el din cele trebuitoare (dacă ar avea trebuinţă) în lipsurile sale presante şi în cele ale fraţilor pe care-i adăposteşte, pentru ca în nici un chip aceştia să nu su­fere lipsă; căci legea lui Dumnezeu a orânduit ca cei ce ostenesc la altar (slujesc altarului), de la altar să se hrănească (I Cor. 9, 7, 13), pentru că nici ostaşul nu poartă niciodată armele asupra vrăjmaşilor cu proviziile sale proprii.

(38, 39 ap.; 26 sin. IV ec; 12 sin. VII ec; 24, 25 Antioh.; 10, 11 Teofil Alex.; 2 Chirii Alex.)

 

CANONUL 42 apostolic (OSÂNDIREA JOCURILOR DE NOROC ŞI A BEŢIEI)

Episcopul ori presbiterul, ori diaconul, petrecând cu zaruri şi cu beţii, ori să înceteze, ori să se caterisească.

(43, 54 ap.; 22 sin. VII ec; 9, 50 Trui; 24, 55 Laocl; 40, 60 Cartag.)

CANONUL 43 apostolic (OSÂNDIREA JOCURILOR DE NOROC ŞI A BEŢIEI)

Ipodiaconul sau citeţul sau cântăreţul, aceleaşi făcând, ori să înceteze, ori să se afurisească; de asemenea şi laicul.

(42, 54 ap.; 22 sin. VII ec; 9, 50 Trui; 24, 55 Laod.; 40, 60 Cartag.)

CANONUL 44 apostolic (OSÂNDIREA DOBÂNDEI ŞI A CAMETEI)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, care va cere dobândă (camătă), de la cei pe care îi împrumută, ori să înceteze, ori să se caterisească.

(17 sin. 1 ec; 10 Trui; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.

(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).

(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 47 apostolic (BOTEZUL VALID NU SE REPETA)

Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără credinţă adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi.

(46, 49, 50 ap.; 8, 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 84, 95 Trui; 32 Laod.; 48, 72 Cartag.; 1, 47, 91 Vasile cel Mare)

 

 

CANONUL 48 apostolic (OSÂNDIREA CONCUBINAJULUI)

Dacă vreun laic, alungându-şi soţia, ar lua pe alta sau pe una părăsită de altul, să se afurisească.

(87, 93 TruL; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 72 Vasile cel Mare)

CANONUL 49 apostolic (BOTEZUL SE SĂVÂRŞEŞTE NUMAI ÎN SFÂNTA TREIME)

Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar boteza după orânduirea Domnului, în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, ci în trei fără de început, sau în trei firi sau în trei mângăitori, să se caterisească.

(46, 47, 50, 68ap.; 7sin. IIec; 78, 84, 95, 96 TruL; 12 Neocez.; 47, 48 Laod.; 45, 48, 72, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 50 apostolic (BOTEZUL SE SĂVÂRŞEŞTE PRIN TREI AFUNDĂRI)

Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: mergând, învăţaţi toate nea­murile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28,19).

(46, 47, 49 ap.; 7 sin. 11 ec; 95 TruL; 12 Neocez.; 47 Laod.; 47 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 51 apostolic (RIGORISMUL FĂŢARNIC ŞI HULIREA LUI DUMNEZEU SE OSÂNDESC ÎNDOIT)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc, se ţine departe (s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie 1-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndrepteze din Biserică (să se afurisească). Asemenea şi laicul.

(5, 25, 53, 66 ap.; 16 sin. IVec; 13 TruL; 14 Ancira; 1, 2, 4, 14, 21 Gang.)

CANONUL 52 apostolic (PRIMIREA ÎN BISERICA A CELOR CE SE POCĂIESC)

Dacă vreun episcop sau presbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl îndepărtează (îl respinge), să se caterisească, pentru că mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7).

CANONUL 53 apostolic (RIGORISMUL FĂŢARNIC SE OSÂNDEŞTE)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon nu se înfruptă (nu mănâncă) în zilele de sărbători din cărnuri şi din vin, scârbindu-se, iar nu pentru înfrânare, să se caterisească, ca unul care si-a vătămat propria sa conştiinţă şi care s-a făcut multora pricinuitor de sminteală.

(51, 66 ap.; 14 Ancira; 2, 21 Gang.)

CANONUL 54 apostolic (OPRIREA CLERICILOR DE A PETRECE ÎN CÂRCIUMI)

Dacă vreun cleric ar fi văzut (prins) mâncând în cârciumă, să se afuri­sească, afară numai dacă fiind la drum (în călătorie) a tras de nevoie la ospătărie.

(9 Trul; 24 Laod.; 40 Cartag.)

i

CANONUL 55 apostolic (PEDEPSIREA PENTRU DEFĂIMAREA EPISCOPULUI)

Dacă vreun cleric ar ocărî pe episcop, să se caterisească; pentru că „pe mai-marele poporului tău nu-1 vei grăi de rău” (Fapte 23, 5)

(31, 39 ap.; 8 sin. IVec; 34 Trul.; 58 Laod.; 7 Cartag.)

CANONUL 56 apostolic (DEFĂIMAREA PREOTULUI ŞI A DIACONULUI)

Dacă vreun cleric ar ocărî pe presbiter sau pe diacon, să se afurisească.

(18 sin. I ec; 7 Trul.; 21 Laod.; 39 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 57 apostolic (PEDEAPSA PENTRU BATJOCURA CELOR CU DEFECTE FIZICE)

Dacă vreun cleric ar batjocori (ar lua în bătaie de joc) fie pe cel şchiop, fie pe cel surd, fie pe cel orb, fie pe cel vătămat la picioare, să se afuriseas­că; asemenea şi laicul.

CANONUL 58 apostolic (ÎNDATORIREA CLERULUI DE A CATEHIZA ŞI PREDICA)

Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească.

(19 TruL; 11 Sard.; 19 Laod.; 71, 121, 123 Cartag.)

 

CANONUL 59 apostolic (OCROTIREA CLERICILOR SĂRACI)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon nu ar da cele de trebuinţă vreunuia dintre clerici care ar fi lipsiţi (săraci), să se afurisească, iar stă­ruind, să se caterisească întocmai ca unul carele a ucis pe fratele său.

(4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.; 8 Teofil Alex.)

 

CANONUL 60 apostolic (CĂRŢILE APOCRIFE ŞI ERETICE)

Dacă în Biserică ar răspândi cineva, ca sfinte, cărţile cu titluri (nume) false ale necredincioşilor (ereticilor), spre paguba poporului şi a clerului, să se caterisească.

(85 ap.; 9 sin. VII ec; 63 TruL; 59, 60 Laod.; 24 Cartag.)

 

CANONUL 61 apostolic (PĂCATE CARE OPRESC DE LA PREOŢIE)

Dacă împotriva unui credincios se face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter sau de o altă oarecare faptă oprită şi s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler (să nu devină cleric).

(25 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 6 sin. II ec; 33 TruL; 12 Ancira; 1,9,12 Neocez.; 128, 129, 130 Cartag.; 89 Vasile cel Mare; 5, 6 Grig. Nyssa; 3, 6 Teofd Alex.)

CANONUL 62 apostolic (APOSTAZIA CLERULUI)

Dacă pentru frica omenească fie a vreunui iudeu, fie a vreunui elin, sau a vreunui eretic, vreun cleric cumva leapădă numele lui Hristos, să se în­depărteze din Biserică (să se dea anatemei); iar dacă leapădă numele de cleric, să se caterisească; dar pocăindu-se să fie primit ca laic.

(10 sin. I ec; 1, 2, 3, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 2 Teofd Alex.; Epistola lui Atanasie cel Mare către Rufinian)

 

CANONUL 63 apostolic (MÂNCĂRURI OPRITE)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul stării preoţeşti (din cinul preoţesc) ar mânca fie carne în sânge (de animal viu, sugrumat sau înecat), fie animat muşcat (rănit) de fiară, fie mortăciu­ne, să se caterisească, pentru că legea a oprit aceasta (Facerea 9, 4; Fapte 15, 29); iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(67 TruL; 2 Gang.)

CANONUL 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECRESTINII ŞI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.

(7, 45, 70, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 6, 29, 33, 37, 38 Laod.)

 

CANONUL 65 apostolic (BĂTAIA SAU LOVIREA SE OSÂNDEŞTE)

Dacă în ceartă (sfadă), vreun cleric ar lovi pe cineva şi dintr-o lovitură l-ar omorî, să se caterisească pentru pripirea sa, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(27 ap.; 9 sin. 1-11; 22, 23 Ancira; 8, 54, 55, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 66 apostolic (POSTUL DE DUMINICA ŞI SÂMBĂTA)

Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una), să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.

(51, 53 ap.; 16 sin. IV ec; 13, 55 Trul.; 14 Ancira; 18, 21 Gang.; 29, 49, 51 Laod.)

CANONUL 67 apostolic (OSÂNDIREA CELOR CE STRICĂ FECIOARE)

Dacă cineva ar apuca cu de-a sila (ar strica, ar silui) o fată nelogodită, să se afurisească; şi să nu-i fie permis aceluia a lua pe alta, ci pe aceea să o ţie, pe care a ales-o (stricat-o), chiar dacă ar fi săracă.

(27 sin. IV ec; 92, 98 Trul; 11 Ancira; 22, 25, 26,30, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 68 apostolic (HIROTONIA SĂ NU SE REPETE)

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon, va primi a doua hiro­tonie de la altcineva, să se caterisească şi el, şi cel ce 1-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de unii ca aceştia nu este cu putinţă să fie nici cred­incioşi, nici clerici.

(46, 47 ap.; 8, 19 sin. I ec; 4 sin. II ec; 5 sin. IU ec; 8, 32 Laod.; 36, 48, 57, 68 Carţag.; 1, 3 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 69 apostolic (POSTURILE DE CĂPETENIE)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte sfânta patruzecime a Paştilor (marele post), sau miercurea sau vinerea, să se caterisească; afară numai dacă ar fi împiedi­cat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(29, 56, 89 TruL; 19 Gang.; 49, 50, 51 Laod.; 1 Dionisie Alex.; 15 Petru Alex.; 8, 10 Timotei Alex.)

CANONUL 70 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII RELIGIOASE CU IUDEII)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul (rândul) clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui (ar serba, ar ţine) săr­bătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(7, 64, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)

CANONUL 71 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CULTICE CU PĂGÂNII ŞI IUDEII)

Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.

 (7, 64, 70 ap.; 11, 94 Irul.; 7, 24 Ancira; 1 Antioh.; 29, 37, 38, 39 Sard.; 21 Cartag.)

CANONUL 72 apostolic (OSÂNDIREA SACRILEGIULUI SAU IEROSILIEI)

Dacă vreun cleric sau laic ar fura din Sfânta Biserică ceară sau untde­lemn, să se afurisească şi să întoarcă (restituie) încincit împreună cu ceea ce a luat.

(25, 38, 73 ap.; 25 Antioh.; 10 sin. l-U; 8 Grig. Nyssa)

CANONUL 73 apostolic (OSÂNDIREA SACRILEGIULUI SAU IEROSILIEI)

Vas sfinţit de aur sau de argint, sau pânză (sfinţită) nimeni să nu-şi mai însuşească spre întrebuinţare proprie, căci este lucru fără de lege (potriv­nic legii). Iar de s-ar vădi cineva (făcând una ca aceasta), sa se pedep­sească cu afurisirea.

(25, 38, 72 ap.; 10 sin. I-II; 8 Grig. Nyssa; 2 Chiri! Alex.)

 

CANONUL 74 apostolic (JUDECAREA EPISCOPILOR)

Kpiscopul pârât pentru oarece de către oameni vrednici de încredere, acela să fie chemat neapărat de către (ceilalţi) episcopi; şi dacă se va înfă­ţişa şi va mărturisi, ori ar fi dovedit, să se hotărască pedeapsa, iar dacă fi­ind chemat, nu se va supune (nu ar da ascultare), să fie chemat şi a doua oară, trimiţându-se după el doi episcopi. Iar dacă nici astfel nu se va su­pune (nu va asculta), să fie chemat şi a treia oară, trimiţându-se din nou doi episcopi la el. Iar dacă nesocotind şi aceasta (o astfel de chemare) nu se va înfăţişa, sinodul să hotărască împotriva lui cele ce i se vor părea (po­trivite), ca să nu i se pară a câştiga fugind de judecată.

(34, 37, 75 op.; 6 sin. II ec; 9, 17, 19, 21 sin. IV ce; 8 Trul.; 14, 15, 29 Antinh.; 40 Laod.; 4 Surd.; 8. 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130. 132 Cărnii;.; 13 sin. 1-11; 9 Teofil Alex.)

CANONUL 75 apostolic (MARTORII ÎMPOTRIVA EPISCOPULUI)

La mărturia cea împotriva episcopului să nu se primească ereticul şi nici numai un singur credincios, căci prin gura (mărturia) a doi sau trei martori se va întemeia tot cuvântul (Matei 18,16).

(2 sin. I ec; 6 sin. II ec; 59, 131, 132 Cartag.; 9 Teofil Alex.)

CANONUL 76 apostolic (EPISCOPIA NU SE MOŞTENEŞTE)

Orânduim că nu se cuvine ca episcopul să hirotonească în demnitatea episcopală pe cine voieşte, dăruind-o fratelui sau fiului sau altei rude, căci nu este drept să se rânduiască moştenitori episcopiei, dăruind simţirii (pa-timei) omeneşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu; pentru că nu se cade a pune Biserica lui Dumnezeu sub moştenitori. Iar dacă va face cineva aceasta, hi­rotonia să rămână fără tărie, iar el să se pedepsească cu afurisire.

(1, 30 ap.; 4 sin. 1 ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 22, 49 Cartag.)

CANONUL 77 apostolic (DEFECTELE FIZICE SIMPLE NU ÎMPIEDICĂ INTRAREA ÎN CLER)

Dacă cineva ar fi cu ochiul vătămat sau cu piciorul rănit, dar este vred­nic de episcopie, să fie (să devie), căci nu stricăciunea (defectul) trupului îl spurcă pe el, ci necurăţirea sufletului.

(22, 23, 25, 29, 79, 80 ap.; 2, 9, 10 sin.Iec; 2 sin. IVec; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 10, 22, 23 TruL; 1, 9 Neocez.; 4, 12 Laod.; 5, 15, 16, 45, 63 Cartag.; 8 sin. 1-11; 61, 64, 82, 90 Vasile cel Mare; 5, 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 78 apostolic (DEFECTELE FIZICE GRAVE ÎMPIEDICĂ INTRAREA ÎN CLER)

Iar surd fiind şi orb, să nu fie (să nu se facă) episcop, nu pentru că ar fi spurcat, ci pentru ca să nu împiedice (să nu încurce) cele bisericeşti.

(22, 23, 25, 29, 77, 80 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 2 sin. IV ec; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 10, 22, 23 TruL; 4, 12 Laod.; 5, 15, 16, 45, 63 Cartag.; 8 sin. I-II; 61, 64, 82, 90 Vasile cel Mare; 5, 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 79 apostolic (DEMONIZAŢII NU POT INTRA ÎN CLER)

Dacă cineva este îndrăcit (are demon), să nu se facă (să nu devie) cle­ric, dar nici să nu se roage împreună cu credincioşii, însă curăţindu-se, să se primenească şi, dacă ar fi vrednic, să se facă (cleric).

(60 TruL; 2, 3, 4, 14 Timotei Alex.)

CANONUL 80 apostolic (NEOFIŢII NU POT FI FĂCUŢI EPISCOPI)

Pe cel ce a venit din viaţa păgânească si a fost botezat, sau (pe cel ce a venit) din petrecerea uşuratică (păcătoasă) a vieţii, nu este drept a-1 rândui (promova, face) îndată episcop; căci este lucru nedrept ca cel care încă n-a arătat în nici un chip destoinicie (pricepere) să fie altora învăţător; afară numai dacă aceasta se face prin harul dumnezeiesc.

(2 sin. 1 ec; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. 1-11; 4 Chirii Alex.)

 

CANONUL 81 apostolic (FUNCŢIUNI PUBLICE INCOMPATIBILE CU SLUJIREA PREOŢEASCĂ)

Am zis că nu se cuvine ca episcopul sau presbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), ci să se hărăzească (dedice) nevoilor (treburilor) bisericeşti. Deci ori să se supună a nu face aceasta, ori să se caterisească, căci, după povăţuirea Domnească (a Domnului), nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24).

(6, 20, 83 ap.; 3, 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 82 apostolic (PRIMIREA SCLAVILOR ÎN CLER)

Nu permitem să se rânduiască (promoveze) în cler casnicii (sclavii) fără învoirea stăpânilor, spre mâhnirea stăpânilor care i-au dobândit pe ei, pentru că una ca aceasta pricinuieşte (duce Ia) prăbuşirea caselor. Iar dacă sclavul s-ar arăta cândva vrednic pentru hirotonie în vreo treaptă, precum s-a arătat şi Onisim al nostru, şi vor îngădui stăpânii şi-1 vor elibe­ra şi-1 vor slobozi (lăsa) din casă, să se facă.

(6, 81, 83 ap.; 4sin. IVec; 85 Tnil; 3 Gang.; 64, 82 Cartag.)

 

CANONUL 83 apostolic (PREOŢIA ŞI OASTEA SUNT INCOMPATIBILE)

 

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exer­citând o funcţie militară) şi voind să le ţie pe amândouă, dregătoria ro­mană de stat şi cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, şi ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21).

(6, 81 ap.; 3, 7 sin. IV ec; 10 sin. Vil ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II; 55 Vasile cel Mare)

CANONUL 84 apostolic (DEFĂIMAREA STĂPÂNIRII DE STAT SE PEDEPSEŞTE)

Dacă cineva ar ocărî fără dreptate pe împărat (cârmuitor) sau pe dre­gător, să sufere pedeapsa şi, dacă este cleric, să se caterisească, iar dacă este laic, să se afurisească.

(55-56 ap.)

CANONUL 85 apostolic (DESPRE CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Vouă, tuturor clericilor şi laicilor, să vă fie cărţi cinstite şi sfinte adică ale Vechiului Testament: Cinci ale lui Moise – Facerea, Ieşirea, Leviticul, Nu-merii, Deuteronomul; a lui lsus Navi – una; a Judecătorilor – una; a lui Rut – una; patru ale împăraţilor; două Paralipomene ale cărţii zilelor; două Ezdra; una Estera; trei ale Macabeilor; una a lui Iov; una a Psaltirii; trei ale lui Solomon — Pildele; Ecclesiastul; Cântarea Cântărilor; ale Proorocilor –douăsprezece; a lui Isaia – una; a lui Ieremia – una; a lui Iezechiel – una; a lui Daniel — una. Pe deasupra, să vă mai fie aminte (să vi se mai adauge vouă) spre a învăţa pe tinerii voştri: înţelepciunea mult învăţatului Sirah. Iar ale noastre (adică ale Noului Testament) patru Evanghelii: a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan; patrusprezece epistole ale lui Pavel, două epistole ale lui Petru; trei ale lui Ioan; una a lui lacob; una a lui Iuda; două epistole ale lui Clement şi „orânduirile” (aşezămintele, constituţiile) făcute cunoscute vouă episcopilor în opt cărţi, prin mine Climent, care nu trebu­iesc a fi date în vileag între toţi, din pricina lucrurilor tainice dintr-însele; şi Faptele Apostolilor noştri.

(60 ap.; 2 Trul.; 60 Lood.; 24, Cartag.; Atanasie cel Mare: Despre săr­bători; Grigorie Teologul: Despre Cărţile Sfintei Scripturi; Amfilohie: Despre cărţile Sfintei Scripturi)

 

 

 

 

 

 

  1. CANOANELE SINOADELOR ECUMENICE

CANOANELE Sinodului I ecumenic de la Niceea (AN 325)

CANONUL 1 Sin. I ec. (AUTOMUTILAŢII NU POT FI CLERICI)

Dacă cineva în boală s-a tăiat cu meşteşug (s-a operat) de către medici, sau de către barbari s-a tăiat, acesta să rămână în cler; iar dacă cineva să­nătos fiind s-a tăiat pe sine, acesta, chiar dacă se numără în cler (chiar dacă este membru al clerului), se cade să înceteze (a mai face parte din cler) şi de acum înainte, nici unul dintre cei de felul acesta nu trebuie să se înainteze (în cler).

Precum este lucrul vădit că (aici) se vorbeşte despre cei ce fac isprava aceasta înadins şi care îndrăznesc să se taie pe ei înşişi; tot la fel (este vădit că) dacă oarecari au fost scopiţi (făcuţi eunuci) de către barbari sau de către stăpâni, însă altminterea s-ar găsi vrednici, pe unii ca aceştia canonul îi primeşte în cler.

(21, 22, 23,24 ap.; 8 sin. I-II)

 

CANONUL 2 Sin. I ec. (NEOFIŢII SĂ NU FIE PRIMIŢI ÎN CLER)

Deoarece multe s-au făcut împotriva canonului bisericesc, fie din nevoie, fie în alt chip, la stăruinţa oamenilor, încât oamenii abia veniţi de la viaţa păgânească la credinţă şi care în scurtă vreme au fost catehizaţi se aduc îndată la baia spirituală, şi deodată cu botezarea se înaintează Ia episcopat sau la presbiterat, s-a socotit că este bine ca de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă; pentru că îi trebuie timp de mai multă ispitire celui care se catehizează (catehumenului) şi după botez. Căci este lămurită Scriptura apostolică ce zice: „Nu neofit, ca nu mândrindu-se să cadă în osândă şi în lanţul (cursa), diavolului” (I Tim. 3, 6). Iar dacă cu trecerea vremii, s-ar afla vreo păcătuire sufletească cu privire la o per­soană (a unei persoAne) şi s-ar dovedi de către doi sau trei martori, unul ca acela să înceteze din cler. Iar cel ce ar face (ar proceda) împotriva acesto­ra, aceluia i se va pune Ia îndoială calitatea de cleric (în privinţa aparte­nenţei Iui la cler), ca unul care a cutezat să se împotrivească marelui sinod.

(61, 75, 80 ap.; 9 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 3 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. I-II; 89 Vasile cel Mare; 1, 4 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 3 Sin. I ec. (CLERICII SA NU AIBĂ ŢIITOARE)

Marele sinod a oprit cu desăvârşire, fie episcopului, fie presbiterului, fie diaconului, fie oricui dintre cei care sunt în cler, să li se îngăduie a avea femeie împreună locuitoare (concubină), afară doar de mamă, sau soră, sau mătuşă, sau numai astfel de persoAne cu privire la care a fugit toată bănuiala (prin care a scăpat de sub toată bănuiala).

(5, 26 ap.; 5, 12, 13 Trul; 18, 22 VI ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Sin. I ec. (ALEGEREA ŞI HIROTONIA EPISCOPILOR)

Se cuvine aşadar ca episcopul să se aşeze (catistaste) de către toţi (epis­copii) cei din eparhie (mitropolie, provincie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie stăruitoare (presantă, constrângătoare), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, îm­preună alegători făcându-se şi cei absenţi şi consimţind prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.

(1 ap.; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol; 13, 49, 50 Cartag.)

CANONUL 5 Sin. I ec. (SINOADELE MITROPOLITANE)

În privinţa celor ce au fost excomunicaţi (afurisiţi) de către episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte cei scoşi (izgoniţi, afurisiţi) de către unii să nu se primească de către alţii. Să se cerceteze însă ca nu cumva aceştia să fi ajuns excomunicaţi din împuţi­narea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului. Deci pentru ca lucrul acesta să fie cer­cetat după cuviinţă, s-a socotit (părut) este bine să aibă Ioc (să se ţină) sinoade în fiecare an, de două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie), pentru ca obştea tuturor episcopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel şi, astfel, cei care în mod vădit s-au ridicat împotriva episcopului, după dreptate să fie socotiţi de către toţi excomunicaţi până când obştei episcopilor i s-ar părea (potrivit) aducă în privinţa acestora o hotărâre echitabilă. Iar sinoadele aibă loc (să se ţină) unul înaintea Patruzecimii, pentru ca înlăturând orice puţină­tate de suflet, darul să se aducă curat lui Dumnezeu; iar al doilea, cam în vremea toamnei.

(12, 13, 16, 32, 33, 34, 37 ap.; 2, 6 sin. 11 ec; 11, 13, 19 sin. IV ec; 6 sin. Vllec; 17TruL; 6, 7, 8, 11, 20 Antioh.; 40, 41, 42 Laod.; 9, 13 Sarcl.; 11, 18, 23, 29, 73, 106 Cartag.; 1 Sofia)

CANONUL 6 Sin. I ec. (EXARHATELE. ALEGEREA EPISCOPILOR)

se ţie obiceiurile cele vechi, cele din Egipt şi din Libia şi din Penta-pole, aşa încât episcopul din Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea, pentru că acesta este şi obiceiul episcopului Romei. De asemenea şi în Antiohia şi în celelalte eparhii (provincii) să li se păstreze Bisericilor întâietăţile (privilegiile).

Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni epis­cop fără încuviinţarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop. Iar dacă alegerii comune tuturor, fiind ea (cu temei) bine întemeiată şi după canonul bisericesc, i s-ar împotrivi doi sau trei din vrajbă (pizmă) proprie, să aibă tărie votul (hotărârea) celor mai mulţi.

(34 ap.; 4 sin. I ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36 Trui; 9, 16, 19 Antioh.; 13 Cartag.)

CANONUL 7 Sin. I ec. (CINSTIREA SCAUNULUI DIN IERUSALIM)

Deoarece a avut tărie obiceiul şi vechea predanie (tradiţie) ca episcopul din Elia (Ierusalim) să se cinstească (să se bucure de cinste), să aibă ur­marea (continuarea) cinstei (acesteia), păstrându-se însă pe seama mitropoliei propria ei vrednicie (demnitate).

(34 ap.; 2 sin. II ec; 12 sin. IV ec; 36 Trul.; 19 Antioh.)

CANONUL 8 Sin. I ec. (PRIMIREA SCHISMATICILOR ÎN BISERICĂ)

In privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva catari (curaţi), iar acum (se reîntorc) vin la sobornicirca şi apostoleasca Biserică, i s-a părut sfântu­lui şi marelui sinod ca punându-se mâinile asupra lor, să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma dogmele bisericii soborni­ceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtăşire) şi cu cei că­sătoriţi a doua oară, şi cu cei care au căzut în vremea prigoAnei (perse­cuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă) şi s-a hotărât so­rocul (termenul de iertare), – aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate dogmele Bisericii soborniceşti. Prin urmare, aceştia toţi, fie (că sunt) în sate, fie (că sunt) în oraşe, numai singuri cei care s-ar găsi hirotoniţi, (adică) cei ce se găsesc în cler, să rămână în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare).

Iar dacă acolo unde (există) episcop sau presbiter al Bisericii sobor­niceşti se reîntorc (revin) oarecari (dintre clericii catari), este învederat că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numeşte episcop la aşa-zişii catari va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-1 împărtăşească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, (atunci) pentru ca totuşi să se vadă că el este în cler, să i se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.

(68 ap.; 7 sin. II ec; 95 Trul; 14 sin. VII ec; 13 Ancira; 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 6 Sard.; 47, 57, 66, 69, 99 Cartag.; 1, 47, 89 Vasile cel Mare; 12 Teofil Alex.)

CANONUL 9 Sin. I ec. (ISPITIREA CELOR CE INTRĂ ÎN CLER)

Dacă cineva fără de cercetare a fost înaintat (rânduit) presbiter, sau făcându-i-se ispitirea şi-a mărturisit păcatele, şi mărturisindu-se el, oa­menii fiind mişcaţi, au pus mâinile pe unul ca acesta împotriva canonului, pe acesta canonul nu-1 primeşte (în cler), căci Biserica sobornicească apă­(revendică) numai ceea ce este fără de prihană.

(25, 61 ap.; 2, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. I-II; 3, 5, 6 Teofil Alex.; 89 Vasile cel Mare)

 

 

CANONUL 10 Sin. I ec. (CEI CE AU CĂZUT ODATĂ DE LA CREDINŢĂ NU POT INTRA ÎN CLER)

Oricâţi dintre cei căzuţi (de la credinţă) au fost înaintaţi (în cler) fie din neştiinţă, fie cu ştiinţă mai dinainte (a stării lor) din partea celor ce i-au înaintat, aceasta nu aduce slăbire (prejudiciu) canonului bisericesc, pentru că după ce se vor cunoaşte, se caterisesc.

(62 ap.; 9 sin. I ec; 1, 2, 3, 9, 12 Ancira; 10 Petru Alex.; 73 Vasile cel Mare; 2 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 11 Sin. I ec. (TREPTELE POCĂINŢEI CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ)

în privinţa celor ce au lepădat credinţa, fără silă, sau fără luarea aver­ilor, sau fără primejduire, sau fără ceva de acest fel, cum s-a întâmplat sub tirania lui Liciniu, i s-a părut sinodului că deşi nu sunt vrednici de omenie, să se milostivească totuşi de ci (să fie totuşi trataţi cu îndurare). Deci câţi dintre ei ca (nişte) credincioşi se căiesc cu adevărat, să petreacă trei ani între ascultători şi şapte ani să se smerească (să se umilească, să stea plecaţi), iar doi ani fără împărtăşire vor lua parte Ia rugăciuni cu poporul.

(62 ap.; 12, 13, 14 sin. 1 ec; 4, 5, 6, 7, 8, 9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Nyssa)

CANONUL 12 Sin. I ec. (POCĂINŢA CELOR CE VIN DIN OASTEA PĂGÂNĂ)

Iar cei ce au fost chemaţi de har şi au arătat la început zel (pornire) le­pădând cingătorile, iar după aceea s-au întors ca câinii Ia propria lor vomitătură, încât unii şi arginţi (bani) au cheltuit şi prin daruri au izbutit să ajungă din nou la slujbă în oaste, aceştia zece ani să se plece (să cadă, să se umilească), după timpul de trei ani al ascultării. Dar la toţi aceştia trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi felul căinţii. Iar câţi arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă (cu chipul), ci cu frică şi cu lacrimi şi cu răbdare şi cu faceri de bine, aceştia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor împărtăşi neapărat de rugăciuni (vor participa la rugăciunile comune), epis­copului fiindu-i îngăduit hotărască (să dispună) ceva şi mai omenos (blând) cu privire la aceştia. Iar câţi au suferit (suportat) cu nepăsare (în­depărtarea de la rugăciuni) şi au socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma (aparenţa) intrării în Biserică, să plinească întru totul (întoc­mai, pe deplin) timpul (penitenţiei).

(62, 83 ap.; 11, 13,14 sin. I ec; 102 Trul.; 4, 5, 6, 7, 8, 9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 23 Cartag.; 2, 11 Neocez.; 2, 3, Petru Alex.; 3, 73, 74, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 4, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 13 Sin. I ec. (ÎMPĂRTĂŞIREA MURIBUNZILOR)

în privinţa celor care stau moară (dintre căzuţi) să se observe şi acum vechea şi canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lip­sit de cea mai de pe urmă şi mai trebuitoare merinde. Iar dacă fiind dez­nădăjduit şi luând împărtăşirea, s-ar număra din nou (vor rămâne) între cei ce trăiesc (între cei vii), acela fie împreună cu cei ce iau parte numai la rugăciune. Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de cuminecătură (a se împărtăşi cu Euharistia), (stabilim ca) episcopul, cu cercetare (ispitire), să-1 facă părtaş sfântului dar (prosforei, să-1 împărtăşească).

(52 ap.; 11, 12 sin. I ec; 6, 22 Ancira; 2 Neocez.; 1 Cartag.; 73 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Sin. I ec. (POCĂINŢA CATEHUMENILOR CĂZUŢI)

în privinţa celor care au fost şi care au căzut (de la credinţă), i s-a părut sfântului şi marelui sinod ca aceştia numai trei ani să fie ascultători (în treap­ta ascultării), iar după aceea să se roage cu catehumenii.

(2, 11, 12, 13 sin. I ec; 96 Trul.; 5 Neocez.; 19 Laod.; 20 Vasile cel Mare; 4, 6 Timotei Alex.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 15 Sin. I ec. (TRANSFERAREA CLERULUI ESTE OPRITĂ)

Pentru multa tulburare şi pentru gâlcevile care s-au făcut, s-a părut (potrivit) să se înlăture cu desăvârşire obiceiul, contrar canonului apostolic (14, 15), care s-a mai găsit în unele părţi, ca nici episcopul, nici presbiterul şi nici diaconul să nu treacă (să nu se strămute) din cetate în cetate. Iar dacă cineva, după această orânduire a sfântului şi marelui sinod ar încerca să meşteşugească ceva de felul acesta, sau s-ar deda vreunor treburi de acest fel, să se lipsească cu desăvârşire de o atare uneltire şi să se aşeze din nou în Biserica în care a fost hirotonit episcopul, sau presbiterul (acela).

(14, 15 ap.; 4 sin. II ec; 5, 6, 10, 20 sin. IV ec; 18 Trul.; 3, 13, 16, 21 Antioh.; I, 2, 3, 12, 16Sară.; 48, 54, 65, 71, 90 Cartag.)

CANONUL 16 Sin. I ec. (OSÂNDIREA CLERICILOR CARE SE MUTĂ SINGURI)

Câţi dintre presbiteri sau diaconi, sau peste tot, cei ce se numără în cler (sunt socotiţi în rândul clerului), în chip cutezător, neavând înaintea ochilor nici frica lui Dumnezeu, nerecunoscând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie să fie primiţi nicidecum în altă Biserică, ci trebuie să fie siliţi ca să se reîntoarcă în parohiile (eparhi­ile) lor; sau dacă stăruiesc (persistă), trebuie să fie excomunicaţi (să fie fără de împărtăşire). Iar dacă ar şi îndrăzni cineva să răpească pe cel ce este al altuia (aparţine altuia) şi să-1 hirotonească în Biserica lui, fără încuviinţa­rea episcopului propriu de la care a fugit cel ce este numărat în cler (este socotit în rândul clerului), să fie hirotonia (lui) fără tărie.

(14, 15, 16 ap.; 15 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IVec; 17, 18, 20 Trai; 3, 21 Antioh.; 1, 2, 13, 15, 16 Sard.; 20, 54, 80, 90 Cartag.)

CANONUL 17 Sin. I ec. (OSÂNDIREA DOBÂNZII ŞI A CAMETEI)

Deoarece mulţi dintre cei care se numără în canon (sunt socotiţi în rân­dul clerului) urmărind lăcomia şi câştigul ruşinos (alergând cu lăcomie la câştig ruşinos), au uitat dumnezeiasca Scriptură care zice: „argintul său nu 1-a dat pentru camătă (dobândă)” (Ps. 14, 5); şi dând împrumut cer su­timi (procente), sfântul şi marele sinod a socotit a fi cu dreptate, că dacă după această orânduire, s-ar găsi cineva luând camătă din îndeletnicire (cu treaba aceasta, cu cămătăria), sau astfel învârtind lucru, sau cerând îna­poi odată şi jumătate, sau orice altceva născocind pentru câştig ruşinos, sase caterisească din cler şi să fie străin de canon (de starea clerului).

(44 ap.; 10 Trul.; 19 sin. VII ec; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 18 Sin. I ec. (LOCUL DIACONILOR ÎN RÂNDUL CLERULUI)

A venit la sfântul şi marele sinod (ştirea) că în unele locuri şi cetăţi, dia­conii dau presbiterilor cuminecătura (euharistia), ceea ce nici canonul şi nici obiceiul nu a predanisit, ca cei ce nu au puterea de a aduce jertfa să dea trupul lui Hristos celor ce jertfesc (celor ce aduc sfânta jertfă). S-a mai cunoscut şi aceea că unii dintre diaconi se ating de cuminecătură (euha­ristie, împărtăşanii) chiar şi înaintea episcopilor. Aşadar toate acestea să înceteze, iar diaconii să rămână în măsurile lor (în rânduielile, tocmelile lor), ştiind că ei sunt slujitori ai episcopului, dar mai mici decât presbi-terii. Să primească aşadar după rânduială cuminecătura (euharistia) după presbiteri, dându-le-o lor fie episcopul, fie presbiterul. Dar să nu le fie permis diaconilor nici să şează în rândul presbiterilor; căci ceea ce s-a făcut este împotriva canonului şi împotriva rânduielii. Dar dacă cineva şi după aceste orânduiri nu ar voi a se supune, să înceteze din diaconic

(15, 39 ap.; 15 sin. 1 ec; 7, 16 TruL; 5 Antioh.; 20 Laod.)

CANONUL 19 Sin. I ec. (ERETICII PAVLICHIENI)

în privinţa pavlichienilor care au alergat (s-au întors) mai pe urmă la soborniceasca Biserică, se aşază rânduială ca ei să fie neapărat botezaţi din nou. Iar dacă unii în timpul trecut s-au numărat în cler (au făcut parte din cler) şi dacă se arată neîntinaţi şi neprihăniţi, după ce vor fi botezaţi din nou să se hirotonească de către episcopul Bisericii soborniceşti. Dacă însă cercetarea i-ar găsi pe ei nepotriviţi (nevrednici), se cuvine a-i caterisi pe ei. Aşijderea şi în privinţa diaconiţelor şi peste tot în privinţa celor număraţi (socotiţi) în cler, să se observe aceeaşi rânduială (procedură). Am pomenit însă şi pe diaconitele numărate (socotite) în cin (în cler, în schemă) cu toate că nu au nici o hirotesie, aşa că acestea să fie socotite neapărat în­tre laici.

(46, 47, 49 ap.; 15 sin. IV ec; 95 TruL; 6, 126 Cartag.; 1 Vasile cel Mare)

CANONUL 20 Sin. I ec. (OPRIREA ÎNGENUNCHERII ÎN UNELE ZILE)

Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) duminica şi în zilele Cincizeciniii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), sfântului sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare.

(66 ap.; 66, 90 TruL; 18 Gang.; 29 Laod.; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare; 1 Teofil Alex.)

 

 

 

CANOANELE Sinodului II ecumenic

de la Constantinopol (an 381)

CANONUL 1 Sin. II ec. (ÎNTĂRIREA CREDINŢEI DE LA NICEEA)

Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se înlăture (schimbe, părăsească) credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci (credinţa) aceea să rămână tare şi să lîe dată anatemei orice erezie şi cu deosebire aceea a eunomienilor, adică aceea a eudoxienilor, şi aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor şi aceea a marcelienilor şi aceea a fotinienilor şi aceea a apolinariştilor.

(7 sin. II ec; 1, 75TruL; 21 Gang.; 7, 8 Laod.; 2 Cartag.; 1 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Sin. II ec. (DIECEZELE. AUTONOMIA IERARHILOR ŞI A UNITĂŢILOR BISERICEŞTI)

Episcopii puşi peste o dieceză să nu se întindă (treacă) asupra biseri­cilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile, ci potrivit Canoanelor, episcopul Alexandriei să cârmuiască numai pe cele (bisericile) din Egipt, iar episcopii Orientului să chivernisească (administreze) numai Orientul, păstrându-se pe seama Bisericii antiohienilor întâietăţile (privi­legiile) cele din Canoanele de Ia Niceea; si episcopii diecezei Asiei să chi­vernisească numai cele (bisericile) din dieceza Asiei; şi cei ai (diecezei) Pontului, numai pe ale (diecezei) Pontului şi cei ai Tracici, numai pe ale (diecezei) Tracici să Ie cârmuiască. Iar nechemaţi, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de câr­muire bisericească) cârmuiri bisericeşti. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective), potrivit celor orânduite (hotărâte) la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt Ia popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinţilor, care s-a ţinut.

(34, 37 ap.; 4, 5, 6, 7 sin. I ec; 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 17, 19, 28 sin. IV ec; 8, 25, 36, 38, 39 Trul.; 3, 6 sin. VII ec; 9, 16, 18,19, 20,23 Antioh.; 40 Laod.; 11, 13, 18, 26, 34, 73, 76, 95, 98, 120 Cartag.; 3 Sard.; 14 sin. UI)

 

CANONUL 3 Sin. II ec. (ROMA NOUĂ ŞI PRIVILEGIILE EI)

Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă.

(28sin.IVec.;36Trul.)

CANONUL 4 Sin. II ec. (HIROTONIILE ERETICILOR NU SUNT HIROTONII)

în privinţa lui Maxim Cinicul şi a neorânduirii ce s-a făcut de către el în Constantinopol (hotărâm) că: Maxim nici nu a fost făcut episcop, nici nu este, şi nici cei hirotoniţi de el, în orice treaptă a clerului (nu sunt cleri­ci), lipsind de tărie toate câte s-au făcut în privinţa lui şi de către el.

CANONUL 5 Sin. II ec. (PRIMIREA ÎN BISERICĂ A UNOR ARIENI DIN ANTIOHIA)

în privinţa dreptarului (tomosului) apusenilor, primim şi pe cei din An-tiohia, care mărturisesc o dumnezeire a Tatălui si a Eiului si a Duhului Sfânt.

(1 sin. II ec; I TruL; 1, 2 Cartag.)

CANONUL 6 Sin. II ec. (NU ORICINE POATE PÂRÎ PE EPISCOP)

Deoarece unii voind a tulbura şi a răsturna buna rânduială bise­ricească, cu vrăjmăşie şi cu clevetire (în mod calomnios) plăsmuiesc oare-cari pricini împotriva episcopilor ortodocşi care ocârmuiesc bisericile, nimic altceva urmărind decât a păta buna cinstire a preoţilor şi să pună la cale tulburări între credincioşii paşnici (popoarele paşnice), – din această pricină i-a părut sfântului sinod al episcopilor întruniţi la Con-stantinopol ca să nu se mai primească învinuitorii fără cercetare şi nici a îngădui tuturor să facă pâri contra celor care păstoresc bisericile, dar nici a-i înlătura pe toţi. Dar dacă cineva i-ar aduce episcopului vreo învinuire proprie, adică aparte (particulară), ca unul care a fost păgubit sau pentru că ar fi suferit altceva împotriva dreptăţii de la acela (de la episcop), la în­vinuirile de acest fel să nu se cerceteze nici faţa (persoana) pârâtului, nici legea (religia) lui. Căci în orice chip, se cade ca şi cugetul (conştiinţa) epis­copului să fie slobod (uşurat) şi ca şi cel ce zice că a fost nedreptăţit să-şi dobândească drepturile, ori de ce lege (religie) ar fi el.

Iar dacă învinuirea adusă episcopului ar fi bisericească, atunci trebuie să se ispitească (cerceteze) feţele (persoAnele) pârâtorilor, pentru ca mai întâi să nu se îngăduie ereticilor a face pâri împotriva episcopilor orto­docşi pentru lucruri bisericeşti. Iar eretici numim pe cei ce de demult au fost îndepărtaţi din Biserică şi pe cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceştia şi pe cei ce prefăcându-se că mărturisesc credinţa cea sănătoasă, s-au făcut schismatici şi se adună împotriva epis­copilor noştri canonici. Apoi şi dacă vreunii dintre cei ai bisericii ar fi osândiţi mai înainte pentru oarecare pricină şi azvârliţi (lepădaţi, daţi ana­temei), sau afurisiţi (excomunicaţi) fie din cler, fie din starea laică, nici acestora să nu le fie îngăduit să pârască pe episcop înainte de a se fi dez­brăcat (curăţat) mai întâi de propria lor învinuire. De asemenea, şi cei ce se găsesc sub învinuirea pornită mai dinainte să nu fie primiţi la pâra episcopului sau a altor clerici înainte de a se dovedi pe ei nevinovaţi de în­vinuirile aduse lor.

Iar dacă vreunii nu ar fi nici eretici, nici afurisiţi (excomunicaţi, neîm­preunaţi cu Hristos), nici osândiţi sau pârâţi mai înainte pentru oarecare fărădelegi (infracţiuni), şi ar zice că au oarecare pâră bisericească împotri­va episcopului, sfântul sinod porunceşte ca aceştia să-şi înfăţişeze mai în­tâi pârile lor la toţi episcopii eparhiei (mitropoliei) şi înaintea acestora să dovedească învinuirile în acele pricini. Iar dacă s-ar întâmpla ca episcopii din eparhie (mitropolie) să nu fie în stare a îndrepta învinuirile aduse epis­copului, atunci ei să meargă la sinodul mai mare al episcopilor diecezi aceleia, chemaţi împreună (convocaţi) pentru pricina aceasta, dar pâra să nu se ia în seamă (reţină) mai înainte, până ce ei (acuzatorii) nu vor accep­ta în scris să fie pedepsiţi cu aceeaşi pedeapsă dacă la cercetarea lucruri­lor s-ar dovedi că au clevetit (calomniat) pe episcopul pârât.

Iar dacă cineva, nesocotind cele statornicite după cele arătate mai îna­inte, ar îndrăzni să supere urechile împărăteşti sau judecătoriile cârmuito-rilor lumeşti, sau să tulbure sinodul ecumenic, lipsindu-i de cinstire pe toţi episcopii diecezei, unul ca acesta nicidecum să nu fie primit la pâră, ca unul care a defăimat Canoanele şi a stricat buna rânduială bisericească.

(34, 37, 74, 75 ap.; 9, 17, 19, 21 sin. IVec; 8 TruL; 14, 15, 20 Antioh.; 40 Laod.; 4 Sard.; 8, 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartag.; 13 sin. /-II; 9 Teofil Alex.)

CANONUL 7 Sin. II ec. (PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)

Pe aceia dintre eretici care revin la Ortodoxie, în partea celor ce se mântuiesc, îi primim după rânduiala mai jos arătată şi după obicei. Pe arieni şi pe macedonieni şi pe sabatinieni şi pe novaţieni cei ce-şi zic lor catari şi stângaci, apoi pe patrusprezeceni (quartodecimani), adică pe mer-curaşi (tetradiţi) şi pe apolinarişti îi primim dacă dau zapis (scrisori de mărturisire de credinţă) şi dacă dau anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă (învaţă) sfânta a lui Dumnezeu Biserică sobornicească şi apostolească şi îi pecetluim, adică îi ungem mai întâi cu sfântul mir, adică fruntea şi ochii şi nările şi gura şi urechile şi pecetluindu-i pe ei zicem: Pecetea darului Duhului Sfânt.

Iar pe eunomieni, pe cei ce se botează cu o singură afundare, şi pe montanişti, adică pe cei ce se numesc aici frigieni, şi pe sabelieni, care învaţă că Fiul este tot una cu Tatăl (identitatea Fiului cu Tatăl) şi care fac şi alte oarecare lucruri de neîndurat (urâte), şi pe toate celelalte erezii (căci multe sunt aici, mai cu seamă cele care pornesc din ţara Galatenilor) pe toţi dintre aceştia care doresc să se adaoge (ataşeze) ortodoxiei, îi primim ca pe elini (păgâni): şi (adică) în prima zi îi cercetăm, a doua zi îi catehizăm, iar a treia zi le facem lepădările de Satana (îi exorcizăm), suflând asupra lor de trei ori în faţă şi în urechi şi astfel îi catehizăm şi facem să petreacă timp îndelungat în biserică şi să asculte Scripturile şi atunci îi botezăm.

(46, 47, 68 ap.; 8, 19 sin. 1 ec; 95 Trui; 7, 8 Laod.; 57 Cartag.; 1, 5, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Sin. II ec. (BOTEZUL ERETICILOR NU ESTE BOTEZ)

Cei botezaţi printr-o singură afundare, eunomienii, sabelienii şi frigii, să fie primiţi ca elinii (păgânii).

Toate colecţiile numără numai şapte Canoane ale sinodului II ecumenic, iar al optulea este adăugat la unele ca un apendice la canonul şapte.

Aristen adaugă însă textul de mai sus ca al optulea canon al aceluiaşi sinod, spunând că cei prevăzuţi în el se şi botează, se şi ung cu Sfântul Mir, după ce un anumit timp înainte de botez vor fi fost catehizaţi şi vor fi ascultat Sfânta Scriptură.

Se vede însă că acest canon, inclusiv comentariul lui făcut de Aristen, reprezintă doar un fragment din canonul 7 al sinodului II ecumenic, după cum observă şi N. Milas.

 

 

 

CANOANELE Sinodului III ecumenic

de la Efes (an 431)

CANONUL 1 Sin. III ec. (OSÂNDA IERARHILOR CARE DEVIN ERETICI)

Deoarece se cuvenea ca şi cei ce au lipsit de la Sfântul Sinod şi au rămas pe la ţară sau prin cetate pentru vreo oarecare pricină, fie bise­ricească, fie trupească, să nu fie în neştiinţă de cele ce s-au orânduit la dânsul (să nu ignore cele ce s-au statornicit), facem cunoscut sfinţeniei şi dragostei voastre că, dacă vreun mitropolit al unei eparhii (mitropolii) despărţindu-se de Sfântul şi ecumenicul sinod, s-a adăugat (ataşat) sinedriului (adunării) dezbinării (celor dezbinaţi), şi după aceasta s-ar adăuga, sau ar cugeta cele ale lui Celestiu, sau le va cugeta (învăţa), acesta nu poate în nici un chip să facă ceva împotriva episcopilor eparhiei (mitropoliei), fiind îndepărtat din orice comuniune bisericească de acum înainte, chiar prin sinod, şi nelucrător (scos din slujbă). Dar el va fi sub as­cultarea atât a episcopilor eparhiei (mitropoliei), cât şi a mitropoliţilor dimprejur care cugetă (învaţă) cele ale ortodoxiei, ca să se scoată cu totul din treapta episcopiei (episcopatului).

(6 sin. II ec.)

Canonul prezent stabileşte că mitropoliţii care s-au despărţit de Biserică, ataşându-se schismaticilor sau ereticilor, îşi pierd astfel atât jurisdicţia în cali­tatea de ierarh, cât şi scaunul, ca şi drepturile obişnuite ale creştinilor, fiind ex­comunicaţi. Luându-se această hotărâre de către sinodul ecumenic, li se re­cunoaşte totuşi episcopilor şi mitropoliţilor vecini dreptul de a-i judeca şi de a-i înlătura cu totul din treapta episcopală, adică de a-i caterisi. Dintre eretici este pomenit Celestiu, care învăţa împreună cu Pelagiu că omul se poate mân­tui şi fără har şi că păcatul lui Adam nu este ereditar.

CANONUL 2 Sin. III ec. (OSÂNDA IERARHILOR TRECUŢI LA NESTORIANISM)

Dacă oarecari episcopi din eparhie (mitropolie) au lipsit de la Sfântul sinod şi s-au adăugat (ataşat) dezbinării, sau ar încerca să se adauge (ataşeze), sau cei care s-au întors către sinedriul (ceata) dezbinării, cu toate că au subscris (iscălit) caterisirea lui Nestorie, aceştia să fie, după so­cotinţa Sfântului sinod, cu totul străini de preoţie şi să cadă din treaptă.

Canonul prevede că toţi ierarhii trecuţi formal la nestorianism sau numai în curs de trecere să fie caterisiţi. Prin expresia „episcopii din eparhie” se înţeleg episcopii din cuprinsul unei mitropolii, iar nu episcopii eparhioţi în sensul în care se întrebuinţează astăzi acest cuvânt pentru a-i desemna pe episcopii care se găsesc în fruntea unei eparhii.

CANONUL 3 Sin. III ec. (OCROTIREA CLERICILOR LOVIŢI DE NESTORIENI)

Iar dacă oarecare dintre clericii din fiecare cetate, ori sat (localitate de la ţară), au fost opriţi de la preoţie de către Nestorie şi de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept (pentru învăţătura lor dreaptă), am îndrep­tăţit şi pe aceştia să-şi dobândească (primească) din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă (învaţă de acord) cu sinodul ortodox şi ecumenic să nu se supună nicidecum şi în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se despart (de Biserică).

CANONUL 4 Sin. III ec. (OSÂNDA CLERICILOR TRECUŢI LA NESTORIENI)

Iar dacă unii clerici s-ar dezbina şi ar îndrăzni ca, fie aparte (în partic­ular), fie în obşte (în mod public), să cugete (înveţe) cele ale lui Nestorie sau cele ale lui Celestiu, de către Sfântul sinod s-a socotit cu dreptate ca şi aceştia să fie caterisiţi.

CANONUL 5 Sin. III ec. (CLERICII REABILITAŢI DE NESTORIENI RĂMÂN OSÂNDIŢI)

Iar câţi au fost osândiţi de către sfântul sinod sau de către episcopii lor, pentru fapte necuviincioase, şi acestora în mod necanonic a încercat sau ar încerca Nestorie, după nesocotinţa lui în toate, ori cei care cugetă (învaţă) cele ale lui, să le dea înapoi comuniunea sau treapta, am găsit cu dreptate ca ei să fie fără folos (din acestea) şi să rămână nimic mai mult decât caterisiţi.

CANONUL 6 Sin. III ec. (HOTĂRÂRILE CANONICE ALE SINODULUI ECUMENIC RĂMÂN NESTRĂMUTATE)

Aşijderea, dacă cineva ar voi să strămute în orice chip cele ce s-au făcut pentru fiecare la Sfântul sinod cel din Efes, sfântul sinod a orânduit (hotărât) că dacă aceştia ar fi episcopi sau clerici, să cadă cu totul din treapta proprie, iar dacă ar fi laici, să fie afurisiţi (neîmpărtăşiţi, neîmpre­unaţi, excomunicaţi).

 

CANONUL 7 Sin. III ec. (HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE SINOADELOR ECUMENICE SĂ SE ŢINĂ PÂNĂ LA SFÂRŞIT)

După ce s-au citit acestea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea Ia iveală, sau să scrie, sau să întocmească (alcătuiască) altă credinţă, afară de aceea care s-a orânduit (hotărât) de că­tre Sfinţii Părinţi, care, împreună cu Sfântul Duh s-au adunat în cetatea Niceenilor. Iar cei ce îndrăznesc fie să întocmească (alcătuiască) o altă credinţă, fie să o aducă, sau să le-o înfăţişeze (propovăduiască) celor ce vo-iesc a se reîntoarce la cunoaşterea adevărului, fie că sunt din păgânism sau din iudaism sau din orice fel de erezie -, aceştia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi (să se lipsească), episcopii de episcopie şi clericii de starea clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei.

Iar dacă unii, fie episcopi, fie clerici, fie laici, întocmai în acelaşi chip s-ar vădi, fie cugetând, fie învăţând cele din arătarea (expunerea) adusă înainte de către presbiterul Harisios despre întruparea Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, adică spurcatele şi pidosnicele (condamnatele, stricatele) învăţături (dogme) ale lui Nestorie, care au şi fost doborâte, să fie supuşi hotărârii sfântului şi ecumenicului acestui sinod, adică, aşa, ca episcopul să fie înstrăinat (îndepărtat) de la episcopie şi să fie caterisit, iar clericul de asemenea să cadă din starea clerului, iar dacă cineva ar fi laic, şi acesta să fie dat anatemei, după cum s-a zis mai înainte.

(1 sin. II ec; 1 TruL; 2 Cartag.)

CANONUL 8 Sin. III ec. (AUTOCEFALIA BISERICII DIN CIPRU)

Preaiubitorul de Dumnezeu episcopul Rigin şi ceilalţi împreună cu dânsul preaiubitori de Dumnezeu episcopi ai eparhiei (mitropoliei) ciprie-nilor, Zenon şi Evagrie, ne-au făcut cunoscut un lucru nou scornit, potrivnic (contrar) rânduielilor bisericeşti si Canoanelor sfinţilor apostoli şi care primejduieşte (atinge) libertatea tuturor. Drept aceea, pentru că suferinţele obşteşti au trebuinţă de vindecare mai mare, ca unele care si aduc stricăciune mai mare şi mai ales fiindcă nici nu s-a urmat (observat) vreun obicei mai vechi, ca episcopul cetăţii Antiohiei să facă hirotoniile cele din Cipru, după cum prin zapise (documente, scrisori) si prin glasurile lor proprii au arătat (au confirmat) preaevlavioşii bărbaţi care şi-au făcut arătarea în sfântul sinod. întâistătătorii sfintelor biserici din Cipru să aibă putere, fără tulburare şi fără silă, după Canoanele cuvioşilor părinţi şi după vechiul obicei să fie făcute de către dânşii hirotoniile preaevlavio-şilor episcopi.

Aceasta să se păzească (observe) şi în celelalte dieceze şi în eparhiile (mitropoliile) de pretutindeni, încât nici unul dintre preaiubitorii de Dum­nezeu episcopi să nu cuprindă (să nu apuce) altă eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins (ocupat) eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub el (sub stăpânirea lui), pe aceasta să o dea înapoi (restituie), ca să nu se calce Canoanele părinţilor şi nici sub cuvânt (sub chipul sau pretextul) de lucrare sfinţită să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu vederea că pierdem câte puţin slobozenia (libertatea) pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul (Eliberatorul) tutu­ror oamenilor. I s-a părut, aşadar, sfântului şi ecumenicului sinod ca fie­care eparhie (mitropolie) să păzească curate şi nestrâmtorate (neatinse) drepturile care i se cuvin ei, de la început şi de mult, după obiceiul ţinut din vechime, având fiecare mitropolit îngăduinţa (permisiunea) ca pentru propria lui asigurare (siguranţă) să ia opisele (copiile) celor ce s-au întoc­mit (hotărât). Iar dacă cineva ar înfăţişa o hotărâre potrivnică celor orân­duite acum, i s-a părut întregului sfânt şi ecumenic sinod ca aceasta să fie fără tărie.

(34, 35 ap.; 6, 7sin. Iec; 2 sin. II ec; 20, 36, 39 TniL; 9, 13, 22 Antioh.; 3, 11 Sard.)

CANONUL 9 Sin. III ec. (IERARHII NU POT DEMISIONA DECÂT ÎN CAZ DE FORŢĂ MAJORĂ)

Se cuvine mai ales ca, potrivit Scripturii celei insuflate (inspirate) de Dumnezeu, care zice: „Fă totul cu chibzuinţă” (Proverbe), cei rânduiţi prin sorţi spre sfânta slujire să chibzuiască cu toată luarea aminte (cum-pătatea, acrivia) asupra tuturor celor ce trebuie să le facă. Pentru că se ajunge ca cei care doresc să vieţuiască în acest fel să-şi temeluiască în nă­dejdea bună cele ale lor şi să fie duşi ca purtaţi de vânt în cele după dorin­ţa lor. Şi mult adevăr cuprinde cuvântul acesta. Dar câteodată se întâm­plă că vreo durere sfâşietoare şi de nesuferit, abătută asupra minţii o tul­bură grozav şi o întoarce de la căutarea celor trebuitoare şi o împinge să privească ceva (considere) ca fiind dintre cele folositoare, ceea ce din fire este dimpotrivă. Ceva de felul acesta am văzut noi că a pătimit şi prea-evlaviosul şi preacinstitorul de Dumnezeu episcop Eustatie. Căci acesta, după ce a fost hirotonit, precum se mărturiseşte, în mod canonic, a fost tulburat, după cum spune el, de către oarecare şi împins în împrejurări neaşteptate; apoi, din prea multă nelucrare ajungând neîndemânatic să facă faţă grijilor care i-au fost impuse, cu toate că putea să respingă defăimările din partea celor ce s-au ridicat asupra lui, totuşi, nu ştim în ce chip a adus (prezentat) scrisoare de abzicere (demisie). Dar trebuia ca o dată ce i s-a încredinţat purtarea de grijă preoţească, să o ţie (poarte) cu tărie sufletească şi astfel să înfrunte ostenelile şi să îndure (suporte) sudo­rile cele ce vor fi răsplătite. Dar pentru că s-a arătat o dată pe sine nepă­sător, pătimind aceasta mai mult din nelucrare decât din delăsare sau lene, cucernicia voastră de nevoie a hirotonit pe preaevlaviosul şi preacin­stitorul de Dumnezeu fratele şi împreună episcopul nostru Teodor, ca să poarte grija Bisericii: căci nu era cu cale ca ea să rămână văduvă şi să pe­treacă fără cârmuitor oile Mântuitorului. Dar fiindcă a venit la noi plân­gând, nu pentru cetate şi nici pentru Biserică pricindu-se (certându-se) cu amintitul, preacinstitorul de Dumnezeu episcop Teodor, ci doar cerând cinstea şi numele de episcop, cu toţii ne-am unit cu durerea bătrânului, socotind lacrimile lui ca fiind de obşte (ale noastre comune), ne-am grăbit aflăm dacă numitul a fost supus caterisirii după lege, sau dacă a fost numai dovedit de oarecare abateri, de către cei ce îi bârfeau renumele său. Şi într-adevăr am aflat că el nu a săvârşit nimic de acest fel, ci că mai curând abzicerea (demisia) i s-a socotit ca vină (în loc de vină).

Drept aceea, noi nu prihănim nici pe cucernicia voastră, pentru că, după trebuinţă, aţi aşezat în locul lui pe amintitul, preaevlaviosul episcop Teodor. De aceea, neurmărind a certa aspru nelucrarea acestui bărbat, se cade ca mai degrabă să-1 miluim pe bătrânul care este şi în afara cetăţii care 1-a născut (1-a adus) pe el, şi care se află de o vreme atât de îndelun­gată departe de sălaşurile părinteşti, – am găsit că este cu dreptate şi am orânduit (hotărât) fără nici o împotrivire (opoziţie) ca el aibă şi numele şi cinstea şi împărtăşirea de episcop; astfel însă, ca el să nu hirotonească, nici ocupând biserica să liturghisească din proprie stăpânire – ci, sau îm­preună poftit, sau îngăduindu-i-se, de s-ar întâmpla (potrivi), de către vre­un frate şi împreună episcop, după îndemnul lăuntric şi după dragostea cea întru Hristos. Iar dacă veţi chibzui ceva mai folositor cu privire la el, fie în viitor, fie după aceea, va plăcea şi acestui sfânt sinod.

(16 sin. I-II; 10 Petru Alex.; 2, 3 Chiril Alex.)

Textul prezent este extras dintr-o scrisoare pe care sinodul al treilea ecu­menic a trimis-o sinodului mitropolitan din Pamfilia, în legătură cu Eustatie, fostul mitropolit al eparhiei Pamfilia. El nu contează de fapt ca al nouălea canon al sinodului III ecumenic, care în toate colecţiile numără numai opt, dar ocupându-se de un caz a cărui rezolvare poate servi drept normă pentru cazuri analoage, l-am adăugat aici.

După cum se ştie, demisia din scaun este interzisă episcopilor şi se sanc­ţionează cu caterisirea, dar scrisoarea prezentă arată că ea poate fi admisă în cazuri de forţă majoră. Astfel, în cazul mitropolitului Eustatie al Pamfiliei, care fusese caterisit în urma demisiei, sinodul ecumenic găsind demisia determinată de forţă majoră, hotărăşte să se revină asupra caterisirii, lăsând însă la aprecierea sinodului mitropolitan respectiv felul în care urmează a i se da o întrebuinţare corespunzătoare mitropolitului reabilitat.

Această hotărâre a sinodului III ecumenic mai este importantă şi pentru faptul că respectă autocefalia unei mitropolii, în cazul de faţă, a celei din Pamfilia.

 

 

 

CANOANELE Sinodului IV ecumenic

de la Calcedon (an 451)

CANONUL 1 Sin. IV ec. (ÎNTĂRIREA CANOANELOR PRIMELOR TREI SINOADE ECUMENICE)

Am găsit că este cu dreptate (bine) se ţie Canoanele aşezate de către sfinţii Părinţi la fiecare sinod de până acum.

(2 Trul.; 1 sin. VII ec; 1 Cartag.)

CANONUL 2 Sin. IV ec. (OSÂNDA SIMONIEI)

Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni episcop ori horepiscop, ori presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (ar institui, ar rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat bisericesc) sau paramonar sau pe oricine din cler (din rândul slujbaşilor bisericeşti) pentru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ; ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mi­jlocitor în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite (neîngăduite), să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr (trăind călugăreşte), să fie dat anatemei.

(29 ap.; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 sin. Vil ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Scrisoarea pastorală a lui Ghenadie; Scrisoarea pastorală a lui Tarasie)

 

CANONUL 3 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE ÎNDELETNICIREA CU TREBURI INCOMPATIBILE CU STAREA CLERICALĂ)

A venit la Sfântul Sinod (Ia cunoştinţa Sfântului Sinod) că oarecari din­tre cei cuprinşi (incluşi) în cler se fac arendaşi ai averilor străine pentru câştig ruşinos şi se îndeletnicesc cu treburi (afaceri) lumeşti, apoi, lenevin-du-se în slujirea lui Dumnezeu şi alergând prin casele oamenilor, din iu­bire de argint iau asupra lor şi mânuirea (administrarea) de averi. De aceea, sfântul şi marele sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte ni­meni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul, să nu ia în arendă averi, nici să se vâre (amestece) pe sine în chivernisirea (administrarea) lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a nevârstnicilor (minorilor), sau dacă episcopul cetăţii l-ar rândui să poarte grija lucrurilor bisericeşti sau a orfanilor sau a văduvelor neajutorate sau a persoAnelor care mai ales au trebuinţă de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orânduite (hotărâte), unul ca acela să se supună pedepselor bisericeşti.

(20, 81, 83 ap.; 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ce; 16 Cartag.; 11 sin. 1-11)

CANONUL 4 Sin. IV ec. (MONAHII SE SUPUN JURISDICŢIEI IERARHIEI BISERICEŞTI)

Cei care cu adevărat şi fără prihană (curaţi) petrec viaţa cea singu­ratecă (monahală) să fie învredniciţi de cinstea cuvenită. Dar fiindcă unii, folosind chipul monahal cu făţărnicie, tulbură bisericile şi treburile politice, pribegind cu nepăsare prin cetăţi, ba purtându-se cu gândul să-şi întemeieze lor şi mănăstiri, s-a părut (sinodului) ca nimeni şi nicăieri să nu zidească sau să ridice mănăstire sau casă de rugă (biserică) fără învoirea episcopului cetăţii.

Iar cei care trăiesc viaţa monahală fie în vreo cetate, fie la ţară, să se supună episcopului şi să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi; să nu tulbure nici treburile (lucrurile) bisericeşti, nici cele ale vieţii obşteşti (lumeşti), nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mănăstirile lor, fără numai dacă ar fi rânduiţi de către episcopul cetăţii pentru vreo trebuinţă urgentă (arzătoare). Iar în mănăstiri să nu se primească nici un sclav (rob) pentru a se face monah fără învoirea stăpânului său. Iar cel ce ar călca această orânduire (hotărâre) a noastră orânduim să fie afurisit (excomuni­cat), pentru ca să nu se hulească numele Iui Dumnezeu. Iar episcopul cetăţii trebuie să poarte grijă trebuitoare mănăstirilor.

(82 ap.; 24 sin. IV ec; 40-49, 85 Trul.; 17-21 sin. VII ec; 3 Gang.; 63 Cartag.; 1-7 sin. I-II)

CANONUL 5 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE TRANSFERAREA CLERULUI)

în privinţa episcopilor sau clericilor care umblă din cetate în cetate, s-a părut că trebuie să aibă tărie (vigoare) Canoanele care au fost aşezate de Sfinţii Părinţi în privinţa aceasta.

(14, 15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 13, 21 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 6 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE HIROTONIA FĂRĂ DESTINAŢIE)

Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire (destinaţie, absolut fără legătură, legat de vreun loc), nici presbiterul, nici diaconul, nici altcineva oarecare din starea bisericească (clericală); numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru biserica unei cetăţi sau a unui sat, sau al­tarului (sanctuarului) unui mucenic (martir), sau mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără soroace (destinaţie), sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să fie fără tărie şi ca nicăieri să nu poată sluji (lucra), spre ocara celui ce i-a hirotonit.

(75 ap.; 15, 16 sin. I ec; 13 Neocez.)

CANONUL 7 Sin. IV ec. (CINUL PREOŢESC ŞI CEL CĂLUGĂRESC SA NU IA SLUJBĂ LUMEASCA)

Am hotărât (orânduit) ea cei ce au fost rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei.

(6, 20, 81, 83 ap.; 3, 16 sin. IV ec; 21 Trul; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 8 Sin. IV ec. (ORICE CLERIC SA FIE SUB JURISDICŢIA UNUI EPISCOP)

Clericii aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci şi ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (sanctuarele martirilor) să rămână sub cârmuirea (ju­risdicţia, ascultarea) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi şi să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în orice chip, şi cei ce nu sunt supuşi propriului lor episcop, dacă ar fi clerici, să fie supuşi pedepselor Canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici), să fie afurisiţi (excomunicaţi).

(15, 16 sin.Iec; 6, 10 sin. IV ec.)

CANONUL 9 Sin. IV ec. (SE RÂNDUIESC INSTANŢELE DE JUDECATĂ BISERICEASCĂ)

Dacă vreun cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu şi să alerge la judecătorii lumeşti, ci mai întâi să se cerceteze treaba (chestiunea, cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiaşi episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptăţii (să se facă judeca­ta). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice.

Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau şi cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul aceleiaşi eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau sca­unul împărăteştei cetăţi a Constantinopolului şi de către acesta să se judece.

(74, 75 ap.;- 6 sin. I ec; 6 sin. II ec; 17, 19, 21, 28 sm. IV ec; 8 TruL; 14, 15, 20 Antioh.; 40 Laod.; 4 Sard.; 8, 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartag.)

CANONUL 10 Sin. IV ec. (CLERICII SĂ LOCUIASCĂ ÎN LOCALITATEA UNDE SLUJESC)

Să nu fie îngăduit ca un cleric să se numere deodată la bisericile a două cetăţi, adică la aceea pentru care de la început s-a hirotonit şi la aceea la care a fugit, fireşte ca la una mai mare – din poftă după slavă deşartă. Iar cei ce ar face aceasta să fie aşezaţi iarăşi (repuşi) la biserica lor, la care de la început au fost hirotoniţi şi numai acolo să slujească.

Iar dacă cineva ar fi fost transferat de la o biserică la alta, acela să nu aibă nici o împărtăşire la treburile bisericii celei dintâi sau la acelea ale altarelor (sanctuarelor) martirilor sau ale aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci sau pentru primirea străinilor care (ţin) se găsesc sub acea (Biseri­că). Iar cei ce ar îndrăzni ca, după orânduirea (hotărârea) acestui mare şi ecumenic sinod, să facă ceva dintre cele care au fost acum oprite (in­terzise), a orânduit (hotărât) sfântul sinod să cadă din propria lor treaptă.

(15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 TruL; 15 sin. VII ec; 3 Antioh.; 15, 16, 19 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 11 Sin. IV ec. (CĂRŢILE SAU EPISTOLELE CANONICE)

Am orânduit (hotărât) ca toţi săracii şi cei care au trebuinţă de ajutoare să călătorească, după ispitire (şi verificare), cu scrisori şi adică numai cu scrisori bisericeşti de pace, nu cu scrisori de recomandare (de încredinţare), pentru că scrisorile de recomandare se cade să se dea numai feţelor (persoAnelor) care stau sub bănuială.

(12, 13, 32, 33 ap.; 13 sin. IV ec; 17 TruL; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 7, 8, 9 Sard.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 12 Sin. IV ec. (ALCĂTUIRILE BISERICEŞTI SĂ NU SE SCHIMBE PRIN INTERVENŢIE LA PUTEREA LUMEASCĂ)

A venit (la cunoştinţa noastră) că împotriva aşezămintelor (legilor) bis­ericeşti, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc (rescript, carte împărătească), aşa încât din această pricină sunt doi mitropoliţi în aceeaşi eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca (întreprinde) un lucru ca acesta să cadă din treapta (spiţa) sa. Iar cetăţile câte s-au şi cinstit (onorat) cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărţi) îm­părăteşti, precum şi episcopul care ocârmuieşte acea Biserică să se bucu­re (beneficieze) numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.

(34 ap.; 6, 7 sin. I ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36, 39 TruL)

CANONUL 13 Sin. IV ec. (CĂRŢILE CANONICE ALE CLERULUI)

Clericii străini şi necunoscuţi să nu slujească nicidecum şi nicăieri în altă cetate fără scrisori de recomandare (încredinţare) de Ia episcopul lor propriu.

(12, 13, 32, 33 ap.; 11 sin. IV ec; 17 TruL)

CANONUL 14 Sin. IV ec. (CĂSĂTORIA CLERULUI INFERIOR)

De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeţilor (lectorilor) şi cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orân­duit (hotărât) să nu fie îngăduit vreunuia dintre aceştia să ia femeie etero-doxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au şi dobândit copii, dacă nu au apucat să-i boteze Ia eretici pe cei născuţi dintr-înşii, să-i aducă pe aceştia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în comuniunea Bisericii sobor­niceşti), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie permis) să-i boteze pe aceştia la eretici şi nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă faţa (persoana) care vrea să se lege (prin căsătorie) cu cel ortodox va făgădui (promite) că va trece la credinţa orto­doxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a sfântului sin­od, să fie supus pedepsei canonice.

(26, 45, 65 ap.; 6, 72 Trul.; 10, 31, 34, 37, 39 Laocl; 21 Cartag.)

CANONUL 15 Sin. IV ec. (FACEREA DIACON1ŢELOR)

Femeia înainte de 40 de ani să nu se sfinţească (hirotesească, consacre) întru diaconiţă, dar şi aceasta (să se facă) după o ispitire cu luare-aminte (cercetare temeinică). Iar dacă primind hirotesia şi rămânând un timp oa­recare în slujbă, se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea.

(19 sin. I ec; 14, 40 Trul.; 44 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 16 Sin. IV ec. (FEMEILE ÎNCHINATE DOMNULUI SĂ NU SE CĂSĂTOREASCĂ)

Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfinţit, consacrat) pe sine Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugăriţelor), încheie căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta, să fie afurisite (exco­municate). Dar am orânduit (hotărât) ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ (umanitar, cu omenie, cu îngăduinţă) faţă de acestea.

(7 sin. IVec; 44, 46, 47 Trul.; 19 Ancira; 6, 18, 19, 20, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 17 Sin. IV ec. (DESPRE PRESCRIPŢIE ŞI CA UNITĂŢILE BISERICEŞTI SĂ SE RÂNDUIASCĂ DUPĂ CELE DE OBŞTE)

Parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin (deţin, stăpânesc) şi mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a iscat (născut) sau s-ar putea isca (naşte) vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptăţesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acţiune) de­spre acest lucru Ia sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s-ar ne­dreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).

Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice şi obşteşti urmeze şi orânduirea parohiilor bisericeşti.

(6 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 25 Trul.)

 

CANONUL 18 Sin. IV ec. (OSÂNDA CONSPIRAŢIEI)

Fărădelegea de moarte a conjuraţiei (crima conspiraţiei), sau a ortăcirii (a facerii de ceată, a unirii tainice în ceată) se opreşte cu totul şi de către legile din afară (din afara Bisericii, de stat) – cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă aceasta în Biserica lui Dumnezeu.

Dacă, aşadar, vreun cleric sau călugăr ar fi găsit fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcAne (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă.

(31, 55, 84 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)

CANONUL 19 Sin. IV ec. (SINOADELE MITROPOLITANE SĂ SE ŢINĂ DE DOUĂ ORI PE AN)

A venit la urechile noastre (la auzul nostru) că în eparhii (mitropolii) nu se fac sinoadele episcopilor statornicite (hotărâte) de Canoane şi că din pricina aceasta multe lucruri bisericeşti care au trebuinţă de îndreptare se părăsesc (neglijează). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca, potrivit Canoanelor Sfinţilor Părinţi, episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) să se adune laolaltă de două ori pe an, acolo unde ar socoti episcopul mitropoliei (mitropolitul), să se îndrepteze toate câte s-ar ivi. Iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetăţile lor şi în acelea petrecând în stare de sănătate şi fiind slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) şi strâmtorătoare, să se mustre frăţeşte.

(34, 37 ap.; 5 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 20 Antioh ■ 40 Laod.; 18, 73 Cartag.)

 

CANONUL 20 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE TRANSFERAREA CLERULUI)

Aşa cum am şi orânduit (hotărât), nu este permis să fie rânduiţi la Biserica altei cetăţi clericii care slujesc la o Biserică, ci să se mulţumească cu aceea la care s-au învrednicit a sluji dintru început, afară de aceia (cu excepţia acelora) care, pierzându-şi de nevoie propria lor patrie, au trecut la altă Biserică.

Iar dacă vreun episcop, după această orânduire (hotărâre), ar primi pe un cleric care se cuvine (aparţine) altui episcop, i s-a părut (sinodului) să fie afurisit (excomunicat) atât cel primit, cât şi cel ce 1-a primit, până când clericul care s-a mutat se reîntoarce la Biserica sa proprie.

(15 ap.; 15, 16sin. I ec; 5, 10, 23 sin. IVec; 17,18 Trul.; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 21 Sin. IV ec. (SĂ FIE VERIFICAŢI CEI CE PÂRĂSC PE CLERICI)

Clericii sau laicii care pârăsc pe episcopi sau pe clerici să nu se pri­mească la pâră de-a dreptul şi fără ispitire (verificare), ci mai întâi să se cerceteze faima lor.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IV ec; 8,11, 12, 13, 30, 128, 129 Cartag.)

CANONUL 22 Sin. IV ec. (MOŞTENIREA IERARHILOR SA NU SE ÎNSTRĂINEZE)

Să nu se îngăduie clericilor ca după pristăvirea (moartea) episcopului lor să răpească bunurile (lucrurile) care i se cuvin (aparţin) aceluia, după cum se apără (opreşte aceasta) şi celor care le iau în primire; iar cei ce ar face aceasta să se primejduiască în privinţa treptelor proprii.

(40 ap.; 35 Trul; 34 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)

 

CANONUL 23 Sin. IV ec. (OSÂNDA CLERICILOR ŞI A MONAHILOR VAGABONZI)

A venit la urechile (la auzul) sfântului sinod că unii clerici şi monahi, nicidecum împuterniciţi de către episcopul lor, ba câteodată chiar fiind afurisiţi (excomunicaţi) de către acela, apucând să meargă la împărătescul Constantinopol, petrec timp îndelungat într-însul, scornind (provocând) zguduiri (agitaţii) şi tulburând rânduiala (întocmirea) bisericească, răstoarnă (strică) şi casele unora.

Drept aceea sfântul sinod a rânduit (hotărât) ca unor ca aceştia mai întâi să li se atragă luare-aminte (să fie avertizaţi) prin apărătorul (avo­catul, defensorul, ispravnicul – avocatus sau quaestor ecclesiae) preasfintei Biserici din Constantinopol, ca să se îndepărteze din cetatea împărăteas­că. Iar dacă (aceştia), neruşinându-se, ar stărui (persista) în aceleaşi fapte, să fie alungaţi şi fără voia lor prin acelaşi ispravnic (ecdic) şi să se reîn­toarcă la locurile lor (sa apuce locurile lor).

(15 ap.; 15, 16 sin. 1 ec; 5, 10, 20 sin. IV ec; 17, 18 Trul; 3, 11 Antioh.; 7, 8, 9, 15, 16Sard.; 54, 75, 97 Cartag.)

CANONUL 24 Sin. IV ec. (MĂNĂSTIRILOR SĂ NU LI SE SCHIMBE DESTINAŢIA)

Mănăstirile odată sfinţite (consacrate) cu învoirea (aprobarea) episcopu­lui să rămână pentru totdeauna mănăstirii şi bunurile (lucrurile), averile care atârnă (ţin) de ele (le aparţin lor) să se păstreze, şi acestea (mănăstiri) să nu se mai facă locaşuri lumeşti; iar cei care ar îngădui (ierta) să se facă aceasta să fie supuşi certărilor celor din Canoane

(4 sin. IV ec; 49 Trul.; 13, 17 sin. VII ec; I sin. 1-11; 2 Chirii Alex.)

 

CANONUL 25 Sin. IV ec. (SCAUNELE VACANTE DE IERARHI SA SE OCUPE ÎN DECURS DE TREI LUNI)

De vreme ce unii dintre mitropoliţi, după cum am auzit din zvon, lasă fără grijă (neglijează) turmele încredinţate lor şi amână hirotoniile epis­copilor, i s-a părut sfântului sinod ca hirotoniile episcopilor să se facă în cuprinsul (înăuntrul) a trei luni (în decurs de trei luni), afară dacă nu cum­va vreo trebuinţă de neînlăturat (inevitabilă) ar rândui (determina) ca tim­pul amânării să se prelungească. Iar dacă (mitropolitul) nu ar face acest lucru, el să fie supus certărilor (pedepselor) bisericeşti, iar venitul Bisericii văduvite să se păstreze nevătămat de către economul acelei Biserici.

(58 ap.; 19, 35 Trul.; 11, 12 Sard.; 71, 121, 123 Cartag.; 17 sin. I-II)

CANONUL 26 Sin. IV ec. (FIECARE EPARHIE SĂ AIBĂ ECONOM)

De vreme ce în unele Biserici, după cum am auzit din zvon, episcopii mânuiesc (administrează) fără economi bunurile Bisericii, i s-a părut (sino­dului) ca fiecare Biserică ce are episcop să aibă şi econom din clerul pro­priu (al Bisericii), care să chivernisească (administreze) cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, ca nu cumva să fie fără de martori gos­podărirea Bisericii şi ca din (lucrul) acesta să se risipească bunurile ei şi să se înfiereze (stigmatizeze) preoţimea cu defăimarea; iar dacă el (episcopul) nu ar face lucrul acesta, să fie supus dumnezeieştilor Canoane

(38, 41 ap.; 25 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. /-//; 10 Teojil Alex.; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 27 Sin. IV ec. (OSÂNDA CELOR CE RĂPESC FEMEI)

Sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce le răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici, să fie daţi anatemei.

(67 ap.; 92 Trul; 11 Ancira; 22, 25, 26, 30, 36, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 28 Sin. IV ec. (PRIVILEGIILE SCAUNULUI DIN CONSTANTINOPOL ŞI DIASPORA CREŞTINĂ)

Urmând întru totul orânduirilor (hotărârilor) Sfinţilor Părinţi şi cunos­când canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleaşi le orânduim (hotărâm) şi le statornicim şi noi, despre întâietăţiie (privilegiile) preasfin-tei Biserici a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi scau­nului Romei vechi părinţii după dreptate i-au dat (conferit) întâietatea (privilegiul) pentru (motivul) că cetatea aceea era cetate împărătească.

Şi cei 150 episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi (împinşi) de acelaşi ţel (scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăţi (privilegii) egale Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit (onorat) cu împărăţia şi cu senatul (sinclitul) şi care a dobândit întâietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale vechii Rome împărăteşti; în­tocmai ca şi aceea să se facă de mare (mărească, să se înalţe) şi în lucrurile cele bisericeşti fiind a doua după aceea.

De asemenea (s-a hotărât) ca numai mitropoliţii diecezei Pontului, a Asiei şi a Tracici, precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Preasfintei Biserici din Constantinopol; şi adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie) după cum se rânduieşte (po­runceşte) prin dumnezeieştile Canoane; iar mitropoliţii pomenitelor dieceze să fie hirotoniţi, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopo-lului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas (unanime) şi i s-au adus lui la cunoştinţă.

(34 ap.; 4,6,7 1 ec; 2, 3 sin. II ce; 8 sin. III ec; 9, 17 sin. IV ec; 36, 39 Trul.; 8 Anlioh.)

 

 

CANONUL 29 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE RETROGRADAREA TREPTELOR PREOŢIEI)

A-l aduce (al coborî) pe episcop în treapta presbiterilor este ierosilie (sacrilegiu). Iar dacă vreo pricină dreaptă îi îndepărtează pe aceia (pe episcopi) de Ia lucrarea episcopală, nu se cade ca ei să aibă (deţină) nici loc de presbiter. Iar dacă fără vreo vinovăţie grea (gravă) au fost îndepărtaţi din dregătorie, să se reîntoarcă iarăşi la vrednicia (demnitatea) episcopală.

Anatolie, preaevlaviosul arhiepiscop al Constantinopolului, a zis: „Aceştia despre care se spune că au fost coborâţi de la vrednicia (demni­tatea) episcopală în treapta presbiterului, dacă sunt condamnaţi din unele pricini binecuvântate, cu drept cuvânt nu sunt vrednici nici măcar de cin­stirea presbiterului, iar dacă fără vreo pricină (cauză) binecuvântată au fost coborâţi (retrogradaţi) într-o treaptă mai mică, sunt vrednici, dacă s-ar vădi (arăta) nevinovaţi, să-şi ia din nou vrednicia (demnitatea) episco­pală şi preoţia”.

(36 ap.; 8 sin. I ec; 3, 26 Trul.; 1, 2 Ancira; 9 Neocez.; 27, 70 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 30 Sin. IV ec. (PRIVILEGIUL ARHIEPISCOPULUI ALEXANDRIEI FAŢĂ DE SINODUL PROPRIU)

Deoarece preaevlavioşii episcopi ai Egiptului au amânat până acum a iscăli scrisoarea preacuviosului arhiepiscop Leon, nu însă pentru că s-ar împotrivi credinţei soborniceşti, ci zicând că este obiceiul în dieceza Egiptului a nu se face nimic de acest fel fără încuviinţarea (aprobarea) şi porunca (dispoziţia) arhiepiscopului şi cer să li se facă lor îngăduinţă (pă­suire) până la hirotonia viitorului episcop al marii cetăţi a Alexandrinilor, ni s-a părut nouă că este lucru cu bună cuviinţă (binecuvântat) şi cu ome­nie ca acestora să li se dea îngăduinţa (acorda concesia) de a rămâne în propria lor stare (treaptă) în cetatea împărătească până ce se va hirotoni (aşeza, institui) arhiepiscopul marii cetăţi a Alexandrinilor. Drept aceea, rămânând ei în propria lor stare (treaptă), să dea asigurări (scrise) – (să ofere garanţii) – dacă acest lucru le este cu putinţă, sau prin jurământ se vor face vrednici de crezământ.

(6, 20, 25, 34, 81 ap.; 9 Antioh.; 7 Sard.; 10, 64, 82 Vasile cel Mare)

 

 

CANOANELE Sinodului V-VI ecumenic

de la Constantinopol sau

Sinodul Trulan (an 691-692)

 

CANONUL 1 Trulan (ÎNVĂŢĂTURA PRIMELOR ŞASE SINOADE ECUMENICE SĂ SE ŢINĂ NESTRĂMUTATĂ)

Rânduiala cea mai bună pentru cel care începe vreun cuvânt sau vreo lucrare este, după cuvântul teologului, să înceapă de la Dumnezeu şi să se încheie cu Dumnezeu. Drept aceea, şi dreapta credinţă s-a şi propovăduit de noi la mare depărtare, şi Biserica la temelia căreia stă Hristos neînce­tat creşte şi sporeşte, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului.

Făcând şi acum început sfintelor cuvinte, orânduim cu dumnezeiescul har ca acea credinţă care nc-a fost predanisită nouă de către martorii văzători (oculari) şi de către slujitorii Cuvântului (Luca 1, 2), adică de către Dumnezeu aleşii apostoli, să se păstreze fără înnoire şi nestrămutată; de asemenea şi (credinţa) a celor trei sute şi optsprezece sfinţi şi fericiţi părinţi care s-au adunat la Niceea în vremea lui Constantin care a fost împăratul nostru, împotriva (necuviosului) nelegiuitului Arie şi împotriva dum­nezeirii (religiei) străine şi păgâneşti (învăţate) făurite de el, sau cum este mai potrivit a zice, împotriva închinării Ia mai mulţi dumnezei (împotriva politeismului său); – care părinţi, având una şi aceeaşi credinţă, ne-au des­coperit nouă şi ne-au lămurit unitatea de natură a fiinţei dumnezeieşti cea în trei persoAne, neîngăduind ca aceasta să stea ascunsă sub obrocul ne-cu-noştinţei, ci învăţând lămurit pe credincioşi a se închina cu o singură închinăciune şi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; şi răsturnând şi surpând învăţătura despre spiţele neasemenea (treptele inegale) ale dumnezeirii, iar jucăriile cele copilăreşti făcute din nisip de către eretici împotriva ortodox­iei prăbuşindu-le şi nimicindu-le.

De asemenea, întărim şi credinţa propovăduită de către cei o sută cin­cizeci de sfinţi părinţi – care s-au adunat în această cetate împărătească în vremea Iui Teodosie, care a fost împăratul nostru -, îmbrăţişând (pri­mind) noi rostirile lor teologice; iar pe necuratul Macedonie izgonindu-I împreună cu vrăjmaşii de mai înainte ai adevărului, ca pe unul care cu în­căpăţânare a îndrăznit a-1 socoti (să-1 considere) ca pe un sclav pe acela care stăpâneşte şi a sfâşia unitatea cea netăiată (nedespărţită) purcezând (procedând) tâlhăreşte, ca şi când nu ar fi desăvârşită taina nădejdii noas­tre; împreună osândind cu acest spurcat şi care a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinarie, tăinuitorul răutăţii, care în mod nelegiuit (necuvios) s-a rostit (pronunţat) că Domnul s-ar fi întrupat fără de judecată (raţiune) şi fără de suflet, fiind şi el de aci (de la această părere) de soco­tinţă, că mântuirea noastră ar fi nedesăvârşită.

Dar mai pecetluim încă şi învăţăturile aşezate de către cei două sute de Dumnezeu purtători părinţi, care s-au adunat mai demult în cetatea Efesenilor – în vremea lui Teodosie, fiul lui Arcadie, care a fost împăratul nostru, ca pe o putere de nebiruit a dreptei credinţe propovăduind ei pe un Hristos, pe un Fiu al lui Dumnezeu, Carele S-a întrupat, şi preaslăvind pe neprihănita şi pururea Fecioara care L-a născut pe El fără de sămân­ţă, ca fiind aievea şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; şi lepădând împărţirea aceea deşartă a lui Nestorie ca pe una străină de starea (con­diţia) cea dumnezeiască şi care învaţă că unul Hristos este Om deosebit şi Dumnezeu deosebit şi care a înnoit nelegiuirea cea iudaică.

De asemenea, întărim încă şi credinţa ortodoxă cea statornicită (formu­lată) de către cei şase sute treizeci de Dumnezeu aleşi părinţi în mitropolia Calcedonenilor, în vremea Iui Marcian, carele a fost şi el împăratul nos­tru; – care (credinţă), că unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu este alcătuit din două firi şi că s-a proslăvit în aceste amândouă firi, a predanisit-o cu glas înalt până la marginile lumii, iar pe Eutihie cel deşert la cuget, care învaţă că marea taină a iconomiei (mântuirii) s-a săvârşit în chip părut (aparent) l-a scos din marginile sfinte ale Bisericii ca pe o oarecare lepădă­tură şi spurcăciune; iar împreună cu el şi pe Nestorie şi pe Dioscur, întâ­iul fiind susţinătorul şi apărătorul împărţirii, iar celălalt al amestecării şi care, din părţi contrare ale legiuirii, au căzut în aceeaşi prăpastie a pier­zării şi a necinstirii lui Dumnezeu (a necredinţei).

De asemenea primim (cinstim, recunoaştem) încă şi dreptcredincioasele rostiri ale celor o sută şaizeci şi cinci purtători de Dumnezeu părinţi, care s-au întrunit în această împărătească cetate, în vremea lui Justinian, care a fost împăratul nostru cel ce în dreapta credinţă s-a pristăvit – ca aduse (inspirate) de Duhul şi aceeaşi îi învăţăm şi pe urmaşii noştri. Dânşii (pă­rinţii) au dat anatema în chip sinodal şi au condamnat pe Teodor al Mop-suestiei, învăţătorul Nestorie şi pe Origen şi pe Didim şi pe Evagrie, care au plăsmuit din nou basme elineşti, şi cu nălucirile minţii şi cu visuri ne-au scornit din nou treceri şi schimbări (faze şi transformări) ale unor trupuri şi ale sufletelor şi în chip nelegiuit au hulit împotriva învierii mor­ţilor; şi pe cele scrise de către Teodorit împotriva dreptei credinţe şi îm­potriva celor 12 capitole ale Fericitului Chirii, şi epistola numită a lui Iba.

Şi din nou mărturisim a păstra neatinsă credinţa sfântului sinod al Vl-lea – carele de curând s-a întrunit în această împărătească cetate, în vremea împăratului nostru de sfântă pomenire Constantin -, care (cre­dinţă) a primit mai mare întărire prin aceea că drept credinciosul împărat a întărit (confirmat) prin peceţi hotărârile acestuia (ale sinodului) pentru neprimejduire (siguranţă) în toate veacurile; care (sinod) ne-a lămurit pe noi cu dragoste de Dumnezeu, să mărturisim două voinţe fireşti, adică două vreri şi două lucrări fireşti în iconomia întrupării a unuia Domnului nostru Iisus Hristos, a Dumnezeului adevărat, şi care (sinod) a osândit prin judecata dreptei credinţe (hotărârea) pe cei ce au stricat (alterat) dreapta învăţătură a adevărului (dogma adevărată), şi care au învăţat po­poarele că într-unui Domnul nostru Iisus Hristos este (numai) o voinţă şi (numai) o lucrare, şi-i numim adică (pe aceştia): pe Teodor al Faranului, pe Chir al Alexandriei, pe Onoriu al Romei, pe Serghie, Pir, Pavel şi Petru, care au fost înaintestătători în această de Dumnezeu păzită cetate, pe Macarie, care a fost episcop al Antiohienilor, pe Ştefan, ucenicul aces­tuia, şi pe Polihroniu cel fără minte, păstrând de aci înainte neatins ob­ştescul Trup al lui Hristos Dumnezeul nostru.

Şi pentru a vorbi pe scurt (concis), statornicim ca credinţa tuturor băr­baţilor care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu şi care au fost lumină­tori în lume, având într-înşii cuvântul vieţii – să se ţină tare şi să rămână neclătinată până la sfârşitul veacului, precum şi scrierile şi învăţăturile (dogmele) predanisite lor de Dumnezeu, – lepădând şi noi şi dând anate­mei pe cei pe care ei i-au lepădat şi i-au dat anatemei, ca pe vrăjmaşii ade­vărului şi ca pe cei care s-au întărâtat în deşert împotriva lui Dumnezeu şi care s-au străduit să ridice nedreptatea întru înălţime.

Iar dacă cineva dintre toţi nu ar ţine şi nu ar primi (îmbrăţişa) învă­ţăturile pomenite (dogmele) mai înainte (menţionate) ale dreptei credinţe şi nu va gândi (crede) şi propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împo­triva acestora, să fie anatema – după orânduirea (hotărârea) acum aşezată de către sfinţii şi fericiţii părinţi arătaţi mai înainte, şi să fie scos şi să cadă din starea (ceata) creştinească (din catalogul creştinesc) ca un străin (vrăjmaş).

Iar noi, după cele mai înainte orânduite (hotărâte), am priceput desă­vârşit că nici nu este a se adăuga ceva, nici a se scoate (din ele) ceva, care lucru pentru nici un cuvânt (motiv) nu l-am putut (face).

(1 sin. II ec; 7 sin. III ec; I, 2 Cartag.)

CANONUL 2 Trulan (SE PRIMESC ŞI SE ÎNTĂRESC ADEVĂRATELE CANOANE AŞEZATE PÂNĂ ACUM)

Acestui sfânt sinod i s-a mai părut şi aceea că este un lucru foarte bun şi de mare însemnătate ca şi de acum înainte să rămână tari (sigure) şi sta­tornice, spre tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor, cele optzeci şi cinci de Canoane care au fost primite şi întărite de către sfinţii şi fericiţii părinţi cei mai înainte de noi, şi care au fost încă şi predanisite nouă cu (sub) numele sfinţilor şi slăviţilor apostoli.

Dar de vreme ce în aceste Canoane ni se porunceşte nouă să primim orânduirile aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai adăugat (introdus) prin oarecari rătăciţi (eterodocşi) unele lucruri mincinoase şi străine dreptei credinţe (false), spre paguba Bisericii, şi care ne-au întunecat frumuseţea cuviincioasă a dumneze­ieştilor învăţaturi (dogme), – am făcut lepădarea cea de cuviinţă a unor astfel de orânduiri, spre zidirea şi ferirea de primejdie (asigurarea) a preacreştineştii turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învă­ţătura curată (autentică) şi (întreagă) desăvârşită a apostolilor născocirile mincinoasei vorbiri eretice.

Pecetluim însă (întărim) şi pe toate celelalte Canoane care au fost aşe­zate de către sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, şi adică ale celor trei sute opt­sprezece sfinţi părinţi care s-au întrunit la Niceea şi ale celor de la Ancira, încă şi ale celor de la Neocezareea, precum şi a celor de la Gangra; iar lângă acestea şi (cele) ale celor de la Antiohia Siriei, dar şi ale celor din Laodiceea Frigiei, încă şi ale celor o sută cincizeci care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate şi ale celor două sute care s-au întrunit mai demult în cetatea de căpetenie (metropolă) a Efese-nilor, şi ale celor şase sute treizeci de sfinţi şi fericiţi părinţi din Calcedon, de asemenea şi ale celor din Sardica şi încă şi ale celor din Cartagina, apoi încă şi a celor ce de curând s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate în vremea Iui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăţi împărăteşti, şi ale lui Teofil care a fost arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Dionisie care a fost arhiepiscop al marii cetăţi a Alexandriei, dar şi ale Iui Petru, care a fost (arhiepiscop) al Alexandriei şi martirul, şi ale Iui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul (Tau­maturgul), ale Iui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasilie arhi­episcopul Cezareei Capadociei, ale lui Grigorie episcopul Nyssei, ale Iui Grigorie Teologul, ale lui Amfilohie al Iconiei şi ale Iui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Teofil, arhiepiscopul aceleiaşi mari cetăţi a Alexandrinilor, ale lui Chirii arhiepiscopul Alexan­driei şi ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei de Dumnezeu pă­zite şi împărăteşti cetăţi, dar încă şi canonul aşezat de către Ciprian, care a fost arhiepiscop al ţării Africanilor şi martir, şi de către sinodul ţinut sub el, care canon a avut tărie (a fost în vigoare) în locurile înaintestătăto-rilor pomeniţi mai înainte (menţionaţi) şi numai după obiceiul predanisit lor. Şi nimănui să nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate Canoane sau a le lepăda (abroga) sau a primi în afară de cele de faţă stabi­lite (arătate) alte Canoane, mincinos intitulate de către unii care le-au al­cătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul.

Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau în­cercând a-I surpa, să fie învinuit, primindu-şi osânda precum rânduieşte un asemenea canon împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit.

(85 ap.; 1 sin. IVec; 1 sin. VII ec; 1 Cartag.; 10 sin. I-II)

 

 

CANONUL 3 Trulan (CEI CĂSĂTORIŢI DE DOUĂ ORI NU POT FI CLERICI)

De vreme ce binecredinciosul şi de Hristos iubitorul nostru împărat a grăit (s-a adresat) acestui sfânt şi ecumenic sinod, ca cei ce se numără în cler şi cei care împărtăşesc altora cele dumnezeieşti să se arate curaţi şi slujitori neprihăniţi şi vrednici de jertfa cea duhovnicească a marelui Dumnezeu, carele este şi Jertfă, şi Arhiereu, şi să curăţească cele necurate (prihănite) care îi apasă pe aceştia din nunţi nelegiuite. Pe lângă aceasta, pentru că cei (delegaţi) ai preasfintei Biserici a Romanilor au propus să se ţie canonul asprimii, iar cei de sub (stăpânirea) scaunul acesta al de Dum­nezeu păzitei şi împărăteşti cetăţi (au propus să se ţină) canonul dragostei de oameni (omeniei) şi al înţelegerii (compasiunii), noi le-am împreunat părinteşte cu iubire de Dumnezeu pe amândouă, ca să nu lăsăm nici ca blândeţea să fie îngăduitoare (tolerantă, slabă) şi nici ca asprimea (severi­tatea) să fie neomenoasă (crudă, rigidă), şi mai ales când, din neştiinţă, gre­şeala s-a întins la o mulţime destul de mare de bărbaţi.

Socotim (hotărâm) aşadar împreună că cei ce s-au încurcat cu două căsătorii şi care până la cincisprezece ale trecutei luni ianuarie din al patrulea indiction trecut al anului 6199 (an 691) au fost robiţi păcatului şi nu au vrut a se curaţi de acesta să fie supuşi caterisirii canonice.

Iar cei ce au căzut în păcatul acesta al căsătoriei a doua (bigamiei), dar înainte de această cercetare a noastră au cunoscut ceea ce este folositor şi au tăiat răul de la ei înşişi şi au alungat departe această străină şi nelegiuită împreunare, sau cei ale căror femei din a doua căsătorie au de­cedat, sau şi acei care au căutat să se întoarcă, învăţând din nou înţelepci­unea şi părăsind repede nelegiuirile lor de mai înainte, fie că ar fi fost presbiter sau diacon — i s-a părut sinodului că aceştia să înceteze de la orice slujire sau lucrare preoţească şi să fie supuşi pentru un oarecare timp la cercetări (epitimii), dar să aibă parte (să se împărtăşească) de cin­stea scaunului şi a stării lor, îndestulându-se cu înainte şederea şi plân­gând înaintea Domnului, ca să le ierte lor nelegiuirea cea din neştiinţă, căci este fără de cale (necuviincios) să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni.

Iar cei legaţi de o singură soţie, dacă cea luată a fost văduvă, de aseme­nea şi cei ce după hirotonie au trăit într-o singură căsătorie nelegiuită, adică presbiterii şi diaconii şi ipodiaconii, oprindu-i pentru puţin timp de la sfânta slujbă şi certându-i (supunându-i epitimiilor), îndată să fie puşi din nou (reaşezaţi) în treptele lor proprii, dar în nici un caz înaintându-i la o treaptă mai înaltă – se înţelege însă că după ce aceştia s-au dezlegat de însoţirea nelegiuită.

Iar le-am statornicit cu privire la cei ce au fost găsiţi în mai înaintele arătate greşeli (căderi), după cum s-a zis, până la cincisprezece ale lunii ianuarie a indictionului al patrulea, şi numai în privinţa feţelor preoţeşti orânduind noi (hotărând) de acum înainte şi înnoind canonul care rân­duieşte ca cel care s-a legat cu două căsătorii (nunţi) după botez sau care a luat concubină (ţiitoare) să nu poată fi episcop, sau presbiter, sau diacon, sau peste tot orice altceva din catalogul stării preoţeşti (clericale); de asemenea, şi cel ce a luat văduvă sau lepădată sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă) să nu poată fi episcop, sau presbiter, sau diacon sau peste tot orice din catalogul stării preoţeşti (din rândul clerului).

(17, 18 ap.; 26 Trul; 12, 27 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Trulan (PĂCĂTUIREA CU FEMEI ÎNCHINATE ESTE IEROSJLIE)

Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ sau cântăreţ, sau ostiar (uşier, portar) s-ar amesteca (împreuna) cu o femeie închinată (afierosită), consacrată (dedicată) lui Dumnezeu, să se cateriseas­că, ca unul care a stricat pe mireasa lui Hristos, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(25 ap.; 9 sin. I ec; 16 sin. IVec; 21, 40, 44, 45 TruL; 19 Ancira; 9 Neocez.; 6, 44 Cartag.; 3, 6, 18, 19, 20, 32, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Trulan (ÎN CASELE CLERICILOR SĂ NU STEA FEMEI CARE DAU DE BĂNUIT)

Nici unul dintre cei din catalogul clerului să nu-şi ia (dobândească, ţină) femeie sau slujitoare, în afara acelora care se află trecute în canon ca feţe fără bănuială (care nu dau de bănuit), ţinându-şi (păstrându-şi) prin aceasta neprihănirea sa. Iar dacă cineva calcă cele orânduite (hotărâte) de noi, să se caterisească. Acekaşi lucru să-1 păzească (să-1 observe) si eunucii (scopiţii, castraţii), purtând grijă (preocupându-se) de a lor neprihănire; iar cei ce o calcă (hotărârea aceasta), dacă ar fi clerici, să se caterisească, iar dacă ar fi laici, să se afurisească.

(5, 21, 22, 23, 24, 26 ap.; 1, 3 sin. I ec; 12, 13 TruL; 18, 22 sin. VII ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 6 Trulan (CĂSĂTORIA DUPĂ HIROTONIE ESTE OPRITĂ)

De vreme ce s-a zis în Canoanele apostolice că dintre cei care au fost înaintaţi (introduşi) în cler necăsătoriţi, numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească (se pot căsători), (can. 26 ap.), şi noi păzind (observând) acest lucru (această hotărâre), orânduim ca de acum înainte, în nici un chip ipo-diaconul, sau diaconul, sau presbiterul să nu aibă îngăduinţă a încheia (să-şi încheie) însoţire de căsătorie după hirotonia Iui. Iar cine ar îndrăzni să facă acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce urmează a intra în cler să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (le­gală), să facă acest lucru înainte de hirotonia întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter.

(5, 26, 51 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 13, 21, 30 TruL; 10 Ancira; 1 Neocez.; 16 Cartag.; 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 7 Trulan (TREPTELE HIROTONIEI STABILESC TREPTELE IERARHIEI BISERICEŞTI)

De vreme ce am aflat că în unele Biserici se găsesc diaconi care au dre­gătorii bisericeşti şi din această pricină, unii dintre ei purtându-se cu în­gâmfare şi cu samavolnicie (după bunul plac) – (făcând uz de aroganţă şi de independenţă), şed înaintea presbiterilor, orânduim (hotărâm), ca diaconul, chiar dacă s-ar găsi în vreo vrednicie (slujbă, demnitate), adică în orice fel de dregătorie bisericească, unul ca acesta să nu şadă înaintea presbiteriului, fără dacă ţinând locul feţei (persoAnei) patriarhului sau a mitropolitu­lui său (propriu), s-ar găsi în altă cetate pentru vreo treabă (cauză) de căpetenie, căci atunci i se va da cinstea ca unuia ce ţine locul aceluia.

Iar dacă va îndrăzni cineva, purtându-se cu (folosind) cutezanţă tiran­ică (despotică), să săvârşească una ca aceasta, unul ca acela, coborându-se din treapta sa proprie, să fie cel din urmă dintre toţi cei din starea în care se numără el în Biserica sa, pentru că potrivit învăţăturii ce se află la Sfântul Evanghelist Luca, aşezată ca de însuşi Domnul si Dumnezeul nos­tru, Domnul nostru ne povăţuieste să nu ne bucurăm de şederile în frunte. Căci a spus celor chemaţi o pildă ca aceasta: Când eşti chemat de cineva la nuntă, să nu te aşezi la locul cel mai de frunte, ca nu cumva unul mai de cinste decât tine să se afle poftit şi el de acela, şi venind cel ce te-a chemat pe tine şi pe el, să-ţi zică ţie: dă-i locul acestuia, şi atunci să începi cu ruşine să iei (să ţii) locul cel mai din urmă. Ci când eşti chemat, aşază-te la locul cel mai de pe urmă, ca atunci când ar veni cel ce te-a chemat, să-ţi zică ţie: prietene, urcă-te mai sus; atunci îţi va fi ţie cinste în faţa tu­turor celor ce şed împreună cu tine, pentru că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Le. 14, 8-11). Acelaşi lucru să se ţină însă şi în celelalte stări sfinţite (trepte clericale), pentru că cunoaştem că decât vredniciile (demnităţile, dregătoriile) cele lumeşti sunt mai presus cele duhovniceşti.

  (18 sin. I ec; 16 TruL; 20 Laod.)

 

CANONUL 8 Trulan (SINODUL MITROPOLIEI SA SE ŢINĂ CEL PUŢIN O DATĂ PE AN)

Voind şi noi a ţine întru toate cele aşezate de către sfinţii noştri părinţi, înnoim şi canonul care rânduieşte să se ţină în fiecare an sinoade ale epis­copilor din fiecare eparhie (mitropolie), acolo (localitatea) unde ar socoti episcopul mitropoliei (c. 19 IV ec).

însă de vreme ce, pentru năvălirile barbarilor, precum şi pentru alte pricini (cauze) care s-au abătut (au survenit, ivit, iscat), este cu neputinţă ca întâistătătorii bisericilor să poată face sinoade de două ori pe an, i s-a părut (sinodului) că în orice chip, pentru treburile (chestiunile) bisericeşti, care de bună seamă se vor ivi, o dată pe an să se ţie în fiecare eparhie (mitropolie) sinodul episcopilor mai înainte arătaţi (în timpul), de la sfânta sărbătoare a Paştilor şi până la sfârşitul lunii Iui octombrie a fiecărui an, în localitatea pe care o va socoti, după cum s-a zis, episcopul mitropoliei (mitropolitul); iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetăţile lor, şi în acelea petrecând în stare de sănătate şi slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) şi strâmtorătoare (presantă), să fie mus­traţi frăţeşte (can. 19 IV ec).

(37 ap.; 5 sin. I ec; 19 sin. IVec; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 95 Cartag.)

CANONUL 9 Trulan (CLERICII SE OPRESC A FACE NEGOŢ CU BĂUTURI)

Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească (prăvălie, cârciumă). Pentru că, dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos (nu-i este îngăduit) slujească altora în aceasta şi să se apuce de ceea ce nu-i lui îngăduit (nu-i este îngăduit)? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească.

(54 ap.; 24 Laod.; 40 Cartag.)

CANONUL 10 Trulan (CLERICII SE OPRESC A LUA DOBÂNDĂ SAU CAMĂTĂ)

Episcopul, sau presbiterul, sau diaconul, luând camătă sau aşa-nu-mitele sutimi (procente), ori să înceteze, ori să se caterisească.

(44 ap.; 17 sin. I ec; 19 sin. Vil ec; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez. (Taumaturgul); 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII)

Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(7, 64, 70, 71 ap.; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)

CANONUL 12 Trulan (EPISCOPII SĂ NU VIEŢUIASCĂ ÎMPREUNĂ CU SOŢIILE LOR)

Încă şi acest lucru a venit la cunoştinţa noastră, că în Africa şi în Libia si în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu înaintestatatorii (episcopii) de acolo nu se feresc de a vieţui împreună cu propriile lor soţii, chiar şi după hirotonia care a venit (s-a săvârşit) asupra lor, punând (prilejuind) potic­nire şi sminteală popoarelor (creştinilor). Aşadar, mare fiind râvna noas­tră ca toate să se facă spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră, ni s-a părut ca în nici un chip să nu se întâmple de acum înainte un lucru ca acesta. Iar lucrul acesta îl spunem nu pentru răsturnarea (abrogarea) sau surparea celor ce au fost legiuite apostoleşte, ci purtând grija mântuirii şi a propăşirii spre mai bine a popoarelor şi pentru a nu se da (prilej) de vreo prihană împotriva stării preoţeşti. Căci zice dumnezeiescul apostol: toate spre mărirea (slava) lui Dumnezeu să le faceţi; fiţi nevătămători (fără sminteală) şi iudeilor şi păgânilor (elinilor) şi Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor (le fac pe plac, pe toţi îi mulţumesc) necăutând folosul meu, ci pe acela al celor mulţi, ca să se mântuiască; faceţi-vă ur­mători ai mei, precum şi eu al lui Hristos (I Cor. 10, 31-32; 11, 1).

Iar dacă s-ar prinde cineva făcând un lucru ca acesta (adică ceea ce opreşte canonul), să se caterisească.

(5, 57 ap.; 3 sin.Iec; 30, 48 Trul; 3, 4, 25, 60 Cartag.)

 

CANONUL 13 Trulan (CLERUL INFERIOR SE APĂRĂ DE CELIBAT)

De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit (trans­mis) în chip (calitate) de canon (cu putere de canon) că cei ce vpr să se în­vrednicească de hirotonia întru diacon sau întru prcsbiter să dea măr­turie (declarare) că nu se împreună mai mult cu soţiile lor, noi, urmând vechiul canon al acriviei (desăvârşirii), cumpătaţii şi bunei rânduieli apos­tolice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi (ale clericilor) vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu so­ţiile lor, nici lipsindu-i pe aceştia de însoţirea (unirea) întreolaltă (unuia cu altul) la timpul cuvenit.

Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodia-con sau întru diacon, sau întru presbiter, acesta vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceară în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta (reţine) de la însoţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi a ocărî de aici (din această pricină) căsătoria (nunta) cea le­giuită (rânduită) de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă (prezenţa sa); căci glasul Evangheliei strigă: ceea ce Dumnezeu a împre­unat (împerecheat), omul să nu despartă (Mt. 19, 6); şi al (glasul) Apos­tolului care învaţă: cinstită este nunta şi patul nespurcat (Evr. 13, 4) şi: legatu-te-ai cu femeia? nu căuta dezlegare (I Cor. 7, 27).

Mai ştim că şi cei ce s-au adunat în Cartagina, punând grijă pentru cu­răţia vieţii slujitorilor (de cele sfinte), au zis că ipodiaconii care ating sfin­tele taine şi diaconii şi presbiterii, la anumite soroace, se înfrâneze (reţină) de la cele cu care vieţuiesc împreună. Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predanisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru şi mai ales a postului şi a rugă­ciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată (în mod simplu, deschis) cer de la Dumnezeu.

Iar dacă cineva, lucrând (procedând) împotriva Canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi (clerici) – zicem adică dintre presbiteri sau diaconi sau ipodiaconi -, să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun presbiter sau dia­con alungă pe soţia sa sub cuvânt (pretext) de evlavie, să se afurisească, iar stăruind (persistând), se caterisească (can. 5 ap.).

(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 30 Trul.; 18 sin. VII ec; 19 Ancira; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 14 Trulan (VÂRSTA CANONICĂ A HIROTONIEI PREOŢILOR ŞI DIACONILOR)

Canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri să aibă tărie şi în aceea ca să nu se hirotonească presbiter înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu totul vrednic, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos Domnul s-a botezat în al treizecilea an şi a început să înveţe: la fel nici di­acon înainte de douăzeci şi cinci de ani, sau diaconiţă înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească (hirotesească).

(75 sin. IVec; 15 Trul.; 11 Neocez.; 16 Cartag.)

CANONUL 15 Trulan (VÂRSTA CANONICĂ A IPODIACONILOR)

Ipodiacon să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare (treaptă) clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi (fără a avea anii rânduiţi), să se caterisească.

(15 sin. IV ec; 14 Trul.; 11 Neocez.; 16 Cartag.)

 

CANONUL 16 Trulan (FELUL, NUMĂRUL ŞI SLUJBA DIACONILOR)

De vreme ce Cartea Faptelor predaniseşte că şapte diaconi au fost aşezaţi (instituiţi) de către Apostoli, iar cei (părinţii) de la sinodul din Neocezareea, în Canoanele aşezate de dânşii, astfel au trecut (au pus) în chip lămurit: „după canon, trebuie să fie şapte diaconi, oricât de mare ar fi cetatea; să se încredinţeze (oricine) despre aceasta din Cartea Faptelor” – noi potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre slujire (servirea) la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor astfel spunând: în zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eliniştilor împotriva evreilor, că erau trecute cu vederea văduvele lor la slujirea cea de toate zilele (la împărţirea ajutoarelor). Aşadar, cei doisprezece, chemând mulţimea învăţăceilor, au zis: nu este după cuviinţă (potrivit) ca noi, pără­sind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fra­ţilor, dintre voi şapte bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim (aşezăm) la trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae prozelitul din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor (Fapte 6, 1-6). Tâlcuind acestea, dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: e vrednic de a se minuna (de admirat), cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor (acestora), cum de nu au fost înfruntaţi (dezaprobaţi) apostolii de către ei. Apoi este necesar a şti oare ce fel de vrednicie aveau aceştia şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a diaconilor? Dar acest lucru nici nu este în Biserici.

Sau este oare aceasta rânduirea (instituirea) presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop, ci numai apostolii. Drept aceea, socotesc că nici numele diaconilor, nici al preoţilor nu era cunoscut şi arătat.

Aşadar, pe temeiul acestora, potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut (învăţăm) şi noi că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori la taine, ci că aceştia sunt cei cărora li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor adunaţi atunci: ei ni s-au făcut nouă, măcar prin aceasta, pildă de dragoste de oameni (fi­lantropie) şi de râvnă faţă de cei lipsiţi.

(18 sin. I ec; 7 Trul.; 15 Neocei.; 20 Laod.)

CANONUL 17 Trulan (CLERICII SĂ NU FIE PRIMIŢI ÎN EPARHIE STRĂINĂ FĂRĂ CARTE CANONICĂ)

De vreme ce clericii feluritelor Biserici, părăsind Bisericile lor, în care au fost hirotoniţi, au alergat Ia alţi episcopi şi au fost aşezaţi în Biserici străine fără încuviinţarea (învoirea) episcopului propriu, iar prin aceasta se întâmplă ca ei să ajungă (devină) nesupuşi – orânduim ca, de la luna ianuarie a indictionului al 4-lea trecut, nici unul dintre toţi clericii, chiar în orice treaptă s-ar găsi, să nu aibă îngăduinţă să fie rânduiţi în altă Bise­rică fără scrisoare (zapis) de slobozenie (carte de iertăciune, scrisoare cano­nică de demitere) a propriului său episcop, pentru ca cel ce nu ar păzi (ob­serva) acest lucru de acum înainte, ci ar aduce ruşine asupra celui care i-a „dat hirotonia (1-a hirotonit), să fie caterisit şi el, şi cel care fără chibzuială 1-a primit pe el.

(12, 15, 32, 33 ap.; 15, 16.sin.lec; 5, 6, 10, 11, 13, 20, 23 sin. IVec; 3, 18 Trul.; 3, 6 Antioh.; 41, 42 Laod.; 15, 16, 19 Sard.; 23, 106 Cartag.)

 

CANONUL 18 Trulan (NUMAI SILA IARTĂ PĂRĂSIREA BISERICILOR DE CĂTRE CLERICI)

Poruncim ca clericii care, sub cuvânt de năvălire barbară, sau care din vreo altă împrejurare s-au mutat (au emigrat), când va înceta pentru ei starea (pricina, cauza respectivă) sau năvălirile barbarilor pentru care au făcut retragerea (din pricina cărora s-au refugiat), de îndată să se întoarcă la Bisericile proprii şi să nu le părăsească timp îndelungat fără pricină. Iar dacă cineva nu se poartă după canonul de faţă, să se afurisească până când s-ar reîntoarce la Biserica sa. Acelaşi lucru să se facă şi episcopului care îl ţine (reţine) pe el.

(75 ap.; 15, lâsin.Iec; 5, 10, 20, 23 sin. IVec; 17 TruL; 15 sin. VIIec; 3 Antioh.; 15, 16, 19 Sard.)

 

CANONUL 19 Trulan (CLERUL ESTE DATOR SĂ PREDICE ŞI SĂ CATEHIZEZE)

Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu de­osebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe, cu­legând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi judecăţile adevărurilor şi să nu treacă (depăşească) hotarele cele ce şi sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinţi. Dar şi dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-1 tâlcuiască (interpreteze) altfel decât au arătat (expus) luminătorii şi dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii şi mai vârtos întru acestea să se mulţumească, decât alcătuind cuvântări proprii, ca nu cumva să ajungă (în situaţia) ca fiind neiscusiţi (nedestoinici) pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine (adică să greşească). Pentru că popoarele prin învăţătura pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi po­trivească viaţa spre mai bine şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău şi, de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loruşi mântuirea.

(58 ap.; 2 sin. I ec; 19 Laod.; 11 Sard.; 71, 121, 123 Cartag.)

CANONUL 20 Trulan (EPISCOPUL ESTE OPRIT SĂ PROPOVĂDUIASCĂ ÎN EPARHIE STRĂINĂ)

Să nu fie îngăduit episcopului să înveţe în chip obştesc (în mod public) în altă cetate care nu ţine de el (nu este sub jurisdicţia sa); iar de s-ar prin­de cineva făcând acest lucru, să înceteze de la episcopie; să săvârşească (lucreze) însă cele ale presbiterului.

(14, 36, 85 ap.; 8, 15 sin. I ec; 2 sin. 11 ec; 8, 20 sin. III ec; 29 sin. IV ec; 18 Ancira; 13, 22 Antioh.; 3, 11, 12 Sard.)

CANONUL 21 Trulan (POCĂINŢA ŞI REPRIMIREA CELOR CATERISIŢI)

Cei ce s-au făcut vinovaţi de grele fărădelegi (infracţiuni) canonice şi din pricina aceasta au fost supuşi caterisirii desăvârşite şi pentru totdeau­na (perpetue), şi daţi (împinşi) în starea (locul) laicilor, dacă însă de bună­voie pornind spre întoarcere (pocăinţă) leapădă păcatul pentru care au că­zut din har şi se fac pe ei cu desăvârşire străini de acela, atunci să se tundă în chipul clerului. Iar dacă nu vor alege de bunăvoie aceasta, atun­ci să-şi lase părul să crească întocmai ca laicii, ca cei ce au preţuit mai mult petrecerea în lume decât viaţa cea cerească (au preferat vieţii cereşti, petrecerea în lume).

(5, 62, 81, 83 ap.; 9, 12 sin. 1 ec; 9 sin. III ec; 7 sin. IV ec; 9 Neocez.; 36 Cartag.; 16 sin. I-II; 3, 70 Vasile cel Mare; 3 Chirii Alex.)

CANONUL 22 Trulan (OSÂNDA HIROTONIEI SIMONIACE)

Poruncim ca cei ce au fost hirotoniţi pe bani, iar nu după ispitire şi după alegerea vieţii (celei preoţeşti), fie episcopi, fie orice altfel de clerici, să se caterisească; dar şi cei ce i-au hirotonit.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 23 Trul; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epistola pastorală a lui Ghenadie; Epistola pastorală a lui Tarasie)

CANONUL 23 Trulan (OSÂNDA CUMINECĂRII SIMONIACE)

(Sa orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau di­aconi, împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtăşeşte bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtăşire. Căci nici harul nu se poate vinde şi nici sfinţenia Duhului nu o împărtăşim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul (acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe care îl împărtăşesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii şi al răutăţii lui Simon.

(4, 29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 4, 5 sin. VII ec.)

CANONUL 24 Trulan (CLERICII Şl MONAHII SĂ NU IA PARTE LA SPECTACOLE NEPOTRIVITE CU STAREA LOR)

Să nu fie îngăduit cuiva dintre cei ce se numără în starea preoţească sau dintre monahi să meargă la alergările de cai (hipodrom) sau să fie de faţă (să ia parte) la jocurile de teatru (arene publice). Dar de s-ar si chema vreun cleric la nuntă, când ar începe jocurile cele pentru amăgire (necuviincioa­se), se scoale şi îndată să se îndepărteze, astfel poruncindu-ne nouă în­văţătura părinţilor. Iar dacă s-ar prinde cineva asupra acestui fapt, sau să înceteze, sau să se caterisească.

(51, 62, 65 Trul.; 54 Laod.; 15, 45, 63 Cartag.)

CANONUL 25 Trulan (JURISDICŢIA BISERICEASCA SE PRESCRIE DUPĂ 30 ANI DE NEEXERCITARE)

Împreună cu altele, înnoim şi canonul care rânduieşte (porunceşte) ca parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii), să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin, şi mai ales dacă, stăpânindu-le (deţinându-le) pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a născut sau s-ar naşte vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiţi să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei). 

(17 sin. IV ec.)

CANONUL 26 Trulan (OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT ÎN MOD NELEGIUIT)

Presbiterul care din neştiinţă s-a încurcat într-o căsătorie nelegiuită (ilegală) să-şi păstreze scaunul, după cele ce ne-au fost legiuite nouă de către sfântul canon, dar să fie ţinut departe (să se oprească) de celelalte lucrări, pentru că destulă îi este iertarea unuia ca acesta. însă este fără de cale să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni; căci binecuvântarea este împărtăşirea sfinţeniei, iar cel ce pe aceasta nu o are din pricina greşelii celei din neştiinţă, cum o va împărtăşi altuia? Aşadar, nici în chip obştesc (în mod public) nici osebit (aparte, în particular) să nu binecuvânteze, nici trupul Domnului să nu-1 împărtăşeas­că altora, nici să nu facă o altă slujbă (nici să nu oficieze altceva), ci în-destulându-se (mulţumindu-se) cu înainteşederea, să plângă înaintea Dom­nului, ca să-i ierte Iui nelegiuirea cea din neştiinţă. Căci este învederat că o astfel de nuntă nelegiuită se va desface şi că nicidecum bărbatul nu va avea parte de viaţă cu aceea pentru care s-a lipsit de sfânta lucrare (slujire).

(17 ap.; 14 sin.P/ec; 3, 6, 21 Trul; 9 Neocez.; 27 Vasile cel Mare)

CANONUL 27 Trulan (OBLIGAŢIA DE A PURTA HAINE CLERICALE)

Nici unul dintre cei ce se numără în cler să nu se îmbrace cu haină ne­potrivită, nici petrecând în cetate, nici în cale mergând, ci să întrebuinteze îmbrăcăminţile care şi sunt rânduite (destinate) pentru cei ce se nu­mără în cler.

Iar dacă cineva ar face un lucru ca acesta, să se afurisească pe o săptămână.

(16 sin. VHec; 12, 21 Gang.)

CANONUL 28 Trulan (SĂ NU SE AMESTECE VINUL EUHARISTIC CU MUST DE STRUGURI)

De vreme ce am aflat că în felurite Biserici, după ce se aduc struguri la altar, potrivit unui oarecare obicei care se ţine (este în vigoare), slujitorii celor sfinte îi împreună pe aceştia cu jertfa cea fără de sânge a cuminecă­turii (a aducerii înainte), iar astfel le împart pe amândouă poporului – am chibzuit împreună ca să nu mai facă lucrul acesta vreunul dintre cei sfinţiţi (clerici), ci, spre zidirea vieţii şi spre iertarea păcatelor, poporul să fie împărtăşit (să i se dea poporului) numai cu (prosforâ) cuminecătură. Iar aducerea strugurilor să fie socotită ca o pârgă, şi preoţii binecuvântând-o osebit (aparte) să o dea celor ce o cer pe aceasta, spre mulţumire dătătoru­lui rodurilor prin care trupurile noastre cresc şi se hrănesc după orân­duirea bisericească. Dacă, aşadar, vreun cleric ar face împotriva celor po­runcite (rânduite), să se caterisească.

(3, 4 ap.; 32 Trul.; 37 Cartag.)

 

CANONUL 29 Trulan (POSTUL MARE SĂ FIE ŢINUT ÎN ÎNTREGIME)

Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca sfintele altarului să nu se săvârşească decât de către oameni care postesc, în afara (cu excepţia) unei zile din an în care se săvârşeşte cina domnească, folosind de bună seamă atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oare­care pricini (cuvenite condiţii) folositoare bisericii în unele locuri (pe alo­curi). Dar pe noi nimic nu ne îndeamnă (determină) să părăsim asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti (astfel) întreaga Patruzecime.

(69 ap.; 89 Trul.; 60 Laod.; 41-47 Cartag.; 16 Tim. Alex.)

CANONUL 30 Trulan (CELIBATUL PREOŢILOR DIN PĂRŢILE BARBARE)

Vrând noi ca toate să se facă spre zidirea Bisericii, am judecat să-i luăm cu pogorământ (am socotit să-i tratăm cu pogorământ) şi pe preoţii Bisericii barbare (din părţile barbare); aşa că (încât), dacă ei cugetă că se cade să treacă peste (să nesocotească) canonul apostolic cel care (spune) sub cuvânt de evlavie să nu alungi propria soţie şi să facă peste (mai mult decât) cele ce s-au orânduit, iar din această pricină, înţelegându-se cu pro­priile lor soţii, se îndepărtează (se reţin) de la împreunarea întreolaltă, orânduim ca în nici un chip să nu vieţuiască împreună cu acelea, ca în fe­lul acesta să ne arate dovada desăvârşită a făgăduinţei lor. Dar aceasta le-am făgăduit-o (conceso) lor nu pentru altceva, ci numai pentru îngus­timea judecăţii lor, şi pentru înstrăinarea şi nestatornicia obiceiurilor lor (moravurilor lor).

(5 ap.; 3 sin. I ec; 12, 13, 48 Trul.; 1, 4, 9, 10 Gang.; 4 Cartag.)

 

CANONUL 31 Trulan (ÎN PARACLISE PARTICULARE SE POATE SLUJI NUMAI CU APROBAREA EPISCOPULUI)

Orânduim ca clericii care liturghisesc sau botează în paraclise care se găsesc înăuntrul caselor, să facă aceasta cu învoirea episcopului din locul acela, aşa că (încât), dacă vreun cleric nu va păzi acest lucru în felul aces­ta (aşa), să se caterisească.

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 34, 59 Trul.; 7, 10 sin. VII ec; 6 Gang.; 5 Antioh.; 58 Laod.; 12 sin. I-Il; 10 Cartag.)

CANONUL 32 Trulan (LA SFÂNTA JERTFA VINUL SE AMESTECA CU APĂ)

De vreme ce a venit la cunoştinţa noastră că în ţara armenilor cei ce săvârşesc Jertfa cea nesângeroasă aduc la sfânta masă numai vin, ne-amestecându-1 pe acesta cu apă, întemeindu-se ei pe dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, care, prin tâlcuirea la Evanghelia lui Matei, spune acestea: „Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă, ci vin”. Aceasta a făcut-o smulgând din rădăcină o altă erezie vătămătoare, căci de vreme ce sunt unii care folosesc apa la taine, arătând (Iisus) că şi când a aşezat tainele şi când, înviind, a aşternut (a pus) masă simplă şi în afara tainelor, a folosit (după cum) zice: „Din rodul viţei” (Le. 22, 18; Mt. 26, 29); dar viţa naşte (produce) vin, nu apă.

Din aceasta socotesc ei (armenii) că dascălul (învăţătorul) ar răsturna aducerea apei la sfânta jertfă.

Drept aceea, pentru ca să nu mai fie stăpâniţi şi de acum înainte de neştiinţă, descoperim în chip ortodox cugetul Părintelui. Existând doar de demult vătămătoarea erezie a idroparastatilor, care în jertfa lor foloseau numai apă în loc de vin, acest de Dumnezeu purtător bărbat a alcătuit cu­vântul pomenit, surpând învăţătura nelegiuită a unei astfel de erezii, arătând că aceia (idroparastaţii) merg împotriva (se opun) predaniei aposto­lice. Apoi şi Bisericii sale, în care i s-a încredinţat cârmuirea pastorală, i-a predanisit a amesteca vinul cu apă, când ar trebui să se săvârşească Jertfa cea fără de sânge, arătând amestecarea sângelui şi a apei din cinsti­ta coastă a Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Hristos Dumne­zeu, care (sânge) s-a vărsat pentru a da viaţă lumii întregi şi pentru răscumpărarea păcatelor.

Şi încă în fiecare Biserică în care au strălucit luminătorii duhovniceşti stăpâneşte (se ţine) această rânduială dată de Dumnezeu. Căci chiar şi lacob, fratele după trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, ca primul :ăruia i s-a încredinţat scaunul Bisericii ierusalimitenilor, şi Vasile ar­hiepiscopul Cezareei, a cărui faimă s-a răspândit în întreaga lume, şi care îe-au predanisit în scris tainica lucrare sfinţită, astfel a orânduit, ca la lumnezeiasca liturghie, sfântul potir să se plinească din apă şi din vin.

Şi cuvioşii părinţi care s-au adunat la Cartagina atrag lămurit luarea iminte ca la cele sfinte să nu se aducă nimic mai mult decât trupul şi sân­gele Domnului, precum şi însuşi Domnul a predanisit, adică pâine şi vin imestecat cu apă.

Iar dacă vreun episcop sau presbiter nu face (lucrează) după rânduială wedanisită de către apostol, amestecând vinul şi cu apă, ce aduce astfel ertfa cea preacurată, să se caterisească – ca vestind nedesăvârşit taina, şi :a înnoind cele predanisite.

(3, 4 ap.; 81 Trui; 37 Cartag.)

 

CANONUL 33 Trulan (PREOŢIA NU SE MOŞTENEŞTE)

De vreme ce am cunoscut că în ţara armenilor se rânduiesc (se intro­duc) în cler numai cei de neam preoţesc – cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice —, iar unii dintre ei chiar şi netunşi se aşază cântăreţi şi citeţi ai dumnezeiescului locaş, am chibzuit împreună ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după rându­ielile (normele) ce au fost aşezate în sfintele Canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în cler -, pe aceştia să-i înainteze slujitori bisericeşti, fie că s-au născut din strămoşi preoţi, fie că nu.

Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toţi ca, după rânduială celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvin­tele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se învredni­ceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor.

Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească.

(76 ap.; 14 sin. IV ec; 15 Laod.)

CANONUL 34 Trulan (OSÂNDA CONSPIRAŢIEI SAU A UNELTIRII)

încă şi aceasta orânduieşte lămurit canonul preoţesc, că dacă se opreşte cu totul fărădelegea de moarte a uneltirii (crima conjuraţiei, a con­spiraţiei), sau a ortăcirii (a urzirii, facerii de cete) si de către legile cele din afară (de stat), apoi cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) se facă (întâmple) aceasta în Biserica Iui Dumnezeu. Şi noi ne străduim a păzi ca, dacă ar fi găsiţi unii clerici sau monahi fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcAne (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă (c. 18 IV ec).

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 5 Antioh., 10 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)

CANONUL 35 Trulan (PĂSTRAREA BUNURILOR IERARHILOR DEFUNCŢI)

nu fie îngăduit nici unui mitropolit (cuiva din toţi mitropoliţii) ca, săvârşindu-se din viaţă un episcop aflat sub scaunul său (sub jurisdicţia sa), să ia sau să-şi însuşească fie lucrurile (bunurile) aceluia, fie ale Bise­ricii lui, ci să stea (acelea) sub paza clerului Bisericii al cărei întâistătător episcop era cel ce s-a săvârşit, până la înaintarea unui alt episcop; afară numai dacă nu au rămas preoţi în Biserica aceea, căci atunci mitropolitul le va păstra pe acestea neîmpuţinate, predându-le pe toate episcopului care va fi hirotonit (rânduit).

(40. ap.; 20, 25 sin. IV ec; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)

CANONUL 36 Trulan (IERARHIA SCAUNELOR PATRIARHALE)

înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi de către cei şase sute treizeci care s-au întrunit în Calcedon, orânduim (hotărâm) ca scau­nul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de întâ­ietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doi­lea după acela (can. 28 sin. IV ec), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi al Antiohiei, şi după acesta acela al cetăţii ierusalimitenilor.

(6, 7 sin. I ec; 3, 2 sin. II ec; 28 sin. IV ec.)

CANONUL 37 Trulan (SILA NU IA PUTEREA EPISCOPALA)

De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare şi din această pricină mai multe cetăţi au ajuns supuse celor fără de lege, aşa că, din această pricină, înaintestătătorul (episcopul) unei astfel de cetăţi să nu fi putut să ocupe propriul său scaun şi să se aşeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoţească, şi ca astfel, după obiceiul care se ţine (este în vigoare) să facă hirotoniile şi să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind preţuirea şi cinstirea preoţiei şi vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericeşti, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniţi şi care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au aşezat în scaunele lor să fie apăraţi (protejaţi, ţinuţi departe) de orice pagubă (prejudiciu), aşa ca ei să facă în mod canonic şi hirotoniile osebiţilor clerici, şi să-şi folosească (să-şi exer­cite) în graniţa proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, şi să fie sta­tornică şi legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărgineşte (răsfrânge) hotarul cârmuirii.

(36. ap.; 15 sin. I ec; 9 sin. III ec; 6, 29 sin. IV ec; 18 Ancira; 17, 18 Antioh.; 1, 2, 3 Chirii Alex.)

CANONUL 38 Trulan (UNITĂŢILE BISERICEŞTI SĂ SE RÂNDUIASCĂ DUPĂ CELE DE OBŞTE (STAT)

Şi noi păzim canonul aşezat de părinţii noştri, cel care rânduieşte ast­fel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte (în viitor), (atunci) şi orânduirea lucrurilor bise­riceşti să urmeze alcătuirile politice (de stat) şi obşteşti (can. 17 sin. IV ea).

(4, 6, 7 sin. I ec; 3 sin. 11 ec; 17, 18, 28 sin. IV ec.)

CANONUL 39 Trulan (AUTOCEFALIA BISERICII DIN CIPRU)

De vreme ce din pricina năvălirilor (împresurărilor) barbarej fratele şi împreună slujitorul nostru Ioan, înaintestătătorul (episcopul) ostrovului (insulei) ciprienilor, ca să se slobozească (elibereze) de rebia păgână şi pen­tru a se supune în chip cinstit sceptrelor preacreştinescului stat (stăpânirii preacreştineşti) – prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu – şi osteneala iubitorului de Hristos şi binecredinciosului nostru împărat s-a mutat (a emigrat) împreună cu poporul său din numitul ostrov în eparhia (mitropolia) de Helespont — socotim (hotărâm) ca să se păzească fără înnoiri întâietăţile date (privilegiile conferite) scaunului mai înainte numitului băr­bat de către sinodul de Dumnezeu purtătorilor părinţi adunaţi mai demult la Efes; ca noul Iustinianopol să aibă dreptul Constantinopolului, şi că preaiubitorul de Dumnezeu episcop, aşezat în acea (cetate), să fie înainte-stătător tuturor celor din eparhia (mitropolia) helespontinenilor, şi după vechea datină să se hirotonească de către propriii săi episcopi. Dar fiindcă şi de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi au judecat (stabilit) să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică, şi episcopul cetăţii cizicienilor, spunân-du-se înaintestătătorului pomenitului Iustinianopol, asemenea tuturor celorlalţi episcopi, de sub numitul de Dumnezeu iubitorul înaintestătătorul (episcopul) Ioan, de către care dacă cere trebuinţa, să se hirotonească şi episcopul cetăţii acesteia a cizicienilor.

(34 ap.; 6, 7 sin. I ec; 3, 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 17, 28 sin. IV ec; 36, 37 Trul; 9 Antioh.)

CANONUL 40 Trulan (VÂRSTA CANONICA PENTRU INTRAREA IN MONAHISM)

De vreme ce a se lipi de Dumnezeu, prin retragerea din zgomotele vieţii, este (un lucru) foarte mântuitor – se cuvine ca noi să nu primim fără ispitire (şi) fără de vreme pe cei care îşi aleg viaţa singuratică (monastică), ci să păzim şi în privinţa lor rânduiala predanisită nouă de către Părinţi, aşa că (încât) atunci se cade a primi mărturisirea (votul) vieţii celei după Dumnezeu, când aceasta este deja statornică şi este făcută cu cunoaştere şi cu judecată, după împlinirea minţii (dezvoltarea deplină a raţiunii).

Să fie aşadar cel ce voieşte să intre sub jugul monahal nu mai mic decât de 10 ani – înaintestătătorul având şi în privinţa ispitirii acestuia să-i spo­rească timpul pentru intrarea (introducerea) şi aşezarea lui în viaţa mona­hală, dacă socoteşte (apreciază) că este mai folositor aceluia. Căci cu toate că Sfântul Vasile cel Mare, în sfintele lui Canoane (can. 18), glăsuieşte că cea care se aduce pe sine de bunăvoie Iui Dumnezeu şi care îmbrăţişează fecioria, dacă a împlinit al şaptesprezecelea an, să se numere în ceată (sta­rea fecioarelor), totuşi urmând noi pildei (rânduielii) celei pentru văduve şi pentru diaconiţe, am stabilit prin asemănare (analogie) zisul an (vârsta arătată) pentru cei ce şi-au ales viaţa monahală. Căci este scris de dum­nezeiescul apostol (I Tim. 5, 9), văduva la 60 de ani să se numere (aleagă) în Biserică, iar sfintele Canoane au predanisit ca diaconiţa să se diaconească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit mai puternică prin harul dumnezeiesc, şi că merge înainte, apoi şi tăria şi rânduiala cre­dincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti.

Pricepând şi noi desăvârşit acest lucru, am orânduit după dreptate să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu degrab, să-I însemnăm cu bine­cuvântarea harului ca printr-o oarecare pecete, şi prin aceasta să-1 în­demnăm pe el, ca să nu fie prea nepăsător, şi să nu zăbovească, şi mai vâr­tos să-1 împingem către alegerea binelui, spre statornicirea într-însul.

(19 sin. I ec; 15 sin. IV ec; 14 Trul.; 6, 44, 106 Cartag.; 5 sin. l-II; 8, 24 Vasile cel Mare)

 

 

CANONUL 41 Trulan (NOVICIATUL ŞI ISPITIREA CELOR CE SE CĂLUGĂRESC)

Cei din cetăţi sau sate, voind să se retragă în locuri închise (sihăstrii, claustre), şi să-şi poarte loruşi grija în singurătate, li se cade ca mai întâi să intre în mănăstire şi să se deprindă cu viaţa schimnicească (anahoretică, singuratică), şi vreme de trei ani să se supună în frica lui Dumnezeu, în-tâistătătorului (exarhului) mănăstirii, şi să împlinească ascultarea cea în­tru toate, după cum se cuvine. Şi astfel, mărturisind ei (exprimându-şi dorinţa) despre alegerea unei asemenea vieţi, şi că o îmbrăţişează pe aceasta de bunăvoie din toată inima, să se ispitească (cerceteze) de către înaintestătătorul (episcopul) din acel loc. După aceea, în acest chip să pe­treacă cu stăruinţă timp de un alt an, în afara locului închis, ca mai deplin să se arate scopul lor. Căci atunci vor da (produce) dovadă (încredinţare) că nu vânează măriri deşarte, ci că urmăresc această linişte pentru însuşi binele cel adevărat. Iar după împlinirea unui atâta timp, dacă ar rămâne în aceeaşi alegere, ei să fie închişi, şi să nu le fie îngăduit să se îndepărteze de acest sălaş (adăpost, aşezarea, locuinţa) afară dacă i-ar târî la acest lucru vreun folos obştesc sau vreo trebuinţă obştească, sau vreo altă nevoie, care i-ar sili (pripi) spre moarte, dar şi aceasta (să se facă) cu binecuvân­tarea episcopului din acel Ioc.

Iar cei ce ar încerca să iasă din sălaşul lor, în afara pricinilor pomenite (fără de motivele amintite), mai întâi să fie zăvorâţi fără voia lor în pome­nitele (numitele) locuri închise (claustre), iar după aceea să-i vindece pe ei cu posturi şi cu alte nevoinţe aspre (strâmturi, cazne), ştiind noi, după cum este scris, că „nici unul, punând mâna sa pe plug şi întorcându-se îndărăt (spre cele dinapoi), nu este vrednic (apt) de împărăţia cerurilor” (Le. 9, 62).

(4 sin. IV ec; 4 sin. I-II)

CANONUL 42 Trulan (PUSTNICII SĂ NU UMBLE PRIN LUME)

Orânduim ca cei numiţi pustnici, care sunt îmbrăcaţi în negru şi pur­tând capetele cu plete (nu-şi tund părul) cutreieră cetăţile petrecând printre bărbaţii laici şi printre femei şi defăimând (astfel) făgăduinţa lor proprie (votul), dacă tunzându-şi pletele, aleg (doresc) să primească schima (chipul şi rânduiala) celorlalţi monahi – aceştia să fie aşezaţi în mănăstire şi să se numere printre fraţi. Iar de nu ar alege aceasta, să fie cu desăvârşire goniţi din cetăţi şi să locuiască pustiurile de la care şi-au plăsmuit şi numirile.

(4 sin. IV ec; 4 sin. I-II)

 

CANONUL 43 Trulan (ORICE PĂCĂTOS SE POATE CĂLUGĂRI)

îi este îngăduit creştinului să-şi aleagă viaţa ascetică şi, părăsind vifo­rul cel prea tulburat al treburilor vieţii, să intre în mănăstire şi să se tun­dă după chipul cel monahal, chiar dacă ar fi fost prins în orice cădere în greşeală. Căci Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-1 scot afară” (In. 6, 37), aşadar, vieţuire monastică zugrăvin-du-ne (înfăţişându-ne) nouă viaţa cea întru pocăinţă, o încuviinţăm (aprobăm) celui ce cu adevărat (în mod sincer) i se hărăzeşte (dedică); şi în nici un chip (fapta vieţii lui de mai înainte) nu-1 împiedică pe el de la împli­nirea (ajungerea) ţintei sale.

(4sin.IVec.;2,4sin.I-II)

CANONUL 44 Trulan (OSÂNDA CĂLUGĂRILOR PENTRU CĂLCAREA CASTITĂŢII)

Monahul prinzându-se (găsindu-se) în desfrâu, sau luându-şi (ducân-du-şi) femeie pentru însoţire în căsătorie, ori pentru împreună vieţuire (fără căsătorie), se supună după Canoane (pedepselor) pentru cei ce au desfrânat.

(16 sin. IV ec; 19 Ancira; 6, 18, 19 Vasiie cel Mare)

CANONUL 45 Trulan (LUXUL SMINTEŞTE PE CĂLUGĂRIŢE)

De vreme ce am aflat că, în unele mănăstiri de călugăriţe, cele ce vor să se învrednicească acelui sfânt chip (de chipul acela sfânt) mai întâi se îm­bracă de către cei ce le aduc în haină de mătase şi de toate felurile şi chiar cu podoabe împestriţate cu aur şi cu piatră (pietre scumpe) astfel, apropi-indu-se de altar, se dezbracă de veşmântul cel dintru atât de scumpă ma­terie, şi îndată se săvârşeşte (face) asupra lor binecuvântarea cea pentru schimă şi le înveşmânta cu haina cea neagră, – orânduim (hotărâm) ca de acum înainte acest lucru să nu se mai facă; căci nici nu este cuviincios ca aceea care, prin propria sa alegere (hotărâre), cu voia ei lepădând acum (deja) toată desfătarea vieţii şi îmbrăţişând petrecerea (vieţuirea) cea după Dumnezeu, şi întărind-o pe aceasta prin cugetări neclătinate, şi astfel venind la mănăstire – să-i vie din nou aminte printr-o podoabă ca aceasta, stricăcioasă şi trecătoare, cele pe care le-a şi dat uitării (cele cărora le-a şi făcut uitate), iar din aceasta să ajungă (devină) nehotărâtă şi să-şi tulbure sufletul asemenea valurilor care năpădesc (inundă) şi care se întorc în­coace şi încolo, încât ajunge (se întâmplă) ca nici măcar o lacrimă să nu mai poată vărsa, şi să arate prin trup umilinţa cea din inimă. Dar şi de ar scăpa, după cum este firesc, vreo mică lacrimă, ea să fie socotită de către cei ce văd că se întâmplă acest lucru nu atât pentru înclinarea (aplicarea) către ascetica nevoinţă, cât pentru a părăsi lumea şi cele din lume.

(126 Cartag.)

CANONUL 46 Trulan (CĂLUGĂRIŢA SA NU IASĂ SINGURA DIN MĂNĂSTIRE)

Cele ce şi-au ales viaţa ascetică şi sunt aşezate în mănăstire să nu iasă deloc de acolo. Iar dacă le-ar târî (împinge) pe ele spre acest lucru vreo nevoinţă de neînlăturat (inevitabilă, neapărată), să-1 facă cu binecuvânta­rea şi cu învoirea înaintestătătoarei, dar şi atunci nu ele singure de sine, ci cu oarecare bătrâne şi cu cele mai de frunte (proiestoase) din mănăstire, după porunca cârmuitoarei (egumenei), iar a dormi în afară (de mănăs­tire) nu Ie este lor nicidecum îngăduit.

Dar şi bărbaţii care duc viaţă monahală, dacă i-âr apăsa nevoia, să iasă şi ei cu binecuvântarea celui ce i s-a încredinţat conducerea (egumenia), aşa că cei ce calcă rânduiala cea acum orânduită (hotărâtă) de noi, fie că ar fi bărbaţi, fie femei, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) cuvenite.

(47 Trul.)

CANONUL 47 Trulan (NECĂLUGĂRII SĂ NU DOARMĂ ÎN MĂNĂSTIRE)

nu doarmă nici femeia în mănăstire bărbătească, nici bărbat în cea femeiască, pentru că se cade să fie credincioşii în afară de orice bănuială şi sminteală, şi să-şi îndrepte viaţa lor spre ceea ce este cu bun chip (bine plă­cut) şi statornic (înaintea) lui Dumnezeu. Iar dacă va face cineva acest lucru, ori de ar fi cleric, ori de ar fi laic, să se afurisească.

(18, 20, 22 sin. VII ec.)

 

CANONUL 48 Trulan (DIVORŢUL ŞI CELIBATUL EPISCOPILOR ALEŞI DIN CLERUL DE MIR)

Femeia celui ridicat la vrednicia (demnitatea) episcopiei, divorţând mai înainte de bărbatul său, prin înţelegere întreolaltă (reciprocă) după hiro­tonia episcopală asupra lui (ea) să intre într-o mănăstire zidită departe de sălaşul (locuinţa) episcopului şi să aibă parte (beneficieze), îngrijirea (cea) din partea episcopului; iar de s-ar arăta vrednică, să se înainteze şi la treapta (slujba) diaconiţei.

(5, 51 ap.; 3 sin. I ec; 15 sin. IV ec; 12, 14, 30 Trui; 3, 4, 25, 70 Cartag.)

 

CANONUL 49 Trulan (MĂNĂSTIRILE SĂ NU SE SECULARIZEZE)

Înnoind şi acest sfânt canon, orânduim ca mănăstirile, odată sfinţite (consacrate) cu învoirea episcopului, să rămână pentru totdeauna mă­năstiri, şi bunurile (lucrurile, averile) care atârnă (ţin) de ele (le aparţin lor) să se păstreze (pe seama) mănăstirii şi să nu se mai poată face acelea lo­caşuri lumeşti, nici să se dea acestea de către cineva, oamenilor (bărbaţilor) lumeşti (mireni), ci chiar dacă s-a şi întâmplat acest lucru până acum, orânduim ca în nici un chip să nu aibă tărie (să nu se ţie). Iar cei ce s-ar apuca (încumeta) de la canonul (orânduirea) de faţă (înainte) să-1 facă, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) celor din Canoane (prevăzute în Canoane).

(4, 24 sin. IV ec; 13 sin. VII ec.)

 

CANONUL 50 Trulan (OSÂNDIREA PENTRU JOCURILE DE NOROC)

De acum înainte nimenea dintre toţi, fie dintre laici, fie dintre clerici, să nu joace zaruri. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească.

(42, 43 ap.)

CANONUL 51 Trulan (CREŞTINII SĂ NU SE FACĂ MĂSCĂRICI)

Acest sfânt şi ecumenic sinod îi opreşte cu totul pe cei ce se numesc măscărici (mimi), şi priveliştile (spectacolele) acestora, apoi de asemenea şi priveliştile (reprezentaţiile) de vânătoare, precum şi a se împlini (executa) jocurile de scenă (din cort). Iar dacă cineva nesocoteşte (dispreţuieşte) canonul de faţă şi se dă pe sine la ceva din acestea ce sunt oprite, de ar fi cle­ric să se caterisească, iar de ar fi laic să se afurisească.

(24, 65, 66 Trui; 54 Laocl; 15 Cartag.)

CANONUL 52 Trulan (LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE)

în toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi), afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a ce­lor mai înainte sfinţite.

(66, 69 ap.; 49, 50, 51, 52 Laod.)

 

CANONUL 53 Trulan (RUDENIA NĂŞIEI DE LA BOTEZ)

De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât legătura trupurilor, iar noi am aflat că în unele locuri unii primesc copii din sfântul şi dătătorul de mântuire botez, şi după aceea încheiau însoţire de nuntă (căsătorie) cu mamele văduve ale acelora, orânduim ca, de Ia (canonul) de faţă, nimeni să nu mai facă un lucru ca acesta. Iar dacă oare­care ar fi prinşi făcând acest lucru, după canonul de faţă, unii ca aceştia să se lase (depărteze) mai întâi de la această însoţire nelegiuită, iar apoi să fie supuşi certărilor (pedepselor) celor pentru desfrânaţi.

CANONUL 54 Trulan (RUDENIA DE SÂNGE Şl DE CUSCRIE)

De vreme ce dumnezeiasca Scriptură ne învaţă pe noi în chip lămurit astfel: „Să nu intri la nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea ei” (Lev. 18, 6); de Dumnezeu purtătorul Vasile a numărat (înşirat) în Canoanele sale proprii câteva dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea pe cele mai multe, dar cu amândouă gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte mulţimea numirilor celor ruşinoase, ca să nu spur­ce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurăţiile prin numiri îndeobşte, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite.

De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere şi prin oprirea nelămurită a căsătoriilor celor nelegiuite, însăşi firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit) împreună să arătăm mai pe faţă (neacoperit) cele în privinţa aceasta, orânduind de acum înainte ca să cadă sub canonul de 7 ani – de bună seamă după ce aceia s-au despărţit de însoţirea nelegiuită – cel ce s-a împreunat cu vara sa (dintâia) spre însoţire de nuntă (căsătorie), sau tatăl şi fiul cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu două femei surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori.

(19 ap.; 26, 53 Trul.; 2 Neocez..; 23, 27, 68, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex.)

CANONUL 55 Trulan (POSTUL MARE SĂ NU SE ŢINĂ CA ROMANII)

De vreme ce am aflat că cei din cetatea romanilor postesc în sâmbetele sfântului post al Patruzecimii (Păresimilor), împotriva rânduielii bisericeşti predanisite – i s-a părut Sfântului Sinod că şi peste Biserica romanilor să aibă tărie în chip neschimbat canonul care spune: Dacă vreun cleric s-ar găsi postind sfânta duminică sau sâmbătă, afară de una singură, să se ca­terisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

(66 ap.)

 

CANONUL 56 Trulan (POSTUL MARE NU SE ŢINE CU ARMENII)

De asemenea, am aflat că în ţara armenilor şi în alte locuri unii mănân­că ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile sfintei Patruzccimi (Păresimi). I s-a părut aşadar şi aceasta (sf. sinod) ca Biserica lui Dumnezeu, cea din întreaga lume, să ţie postul urmând unei singure rânduieli, şi să se înfrâ­neze (depărteze) şi anume de orice fel de sugrumări, ca şi de ouă şi brânză care sunt rodul şi facerile (produsele) celor de Ia care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o pe aceasta, dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească.

(66, 69 ap.)

CANONUL 57 Trulan (PRINOASE OPRITE)

(Orânduim că) Nu se cuvine să se aducă la altare miere şi lapte.

(3 ap.; 28, 32, 99 Trul.; 37 Cartag.)

CANONUL 58 Trulan (MIRENII SĂ NU IA SINGURI SFÂNTA CUMINECĂTURĂ)

In prezenţa episcopului, sau a presbiterului, sau a diaconului, nici unul dintre cei care sunt rânduiţi între laici să nu-şi dea lui însuşi (să nu se împărtăşească pe sine însuşi cu) dumnezeieştile taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână, ca unul care lucrează (face) împotriva celor poruncite (statornicite), învăţându-se de aici să nu cugete (despre sine) mai mult decât trebuie să cugete (Rom. 12, 3).

(13, 18sin.lec.)

CANONUL 59 Trulan (BOTEZUL SĂ SE SĂVÂRŞEASCĂ NUMAI ÎN BISERICĂ)

Cu nici un chip să nu se săvârşească botezul în paraclisul care se gă­seşte înăuntrul unei case, ci aceia care doresc să se învrednicească de lu­minarea cea neprihănită (de Sfântul Botez), aceia meargă la bisericile cele obşteşti, şi acolo să se facă părtaşi de acest dar. Iar de s-ar prinde cineva nepăzind cele orânduite de noi, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 10 sin. VII ec; 6 Gang.; 5 Antioh.; 58 Laod.; 10 Cartag.; 2 sin. 1-11)

CANONUL 60 Trulan (OSÂNDA CELOR CE SE PREFAC ÎNDRĂCIŢI)

De vreme ce Apostolul vesteşte că cel ce se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El (I Cor. 6, 17), este învederat că şi cel ce se predă (uneşte) pe sine potrivnicului (se face) una, prin legătura cu acela. De aceea şi pe cei ce se prefac (simulează) a fi îndrăciţi, şi din pricina stricăciunii obi­ceiurilor (moravurilor) lor, în mod meşteşugit închipuiesc cele acelora (fapte), – i s-a părut (sinodului) ca în orice chip să-i certe pe aceştia cu ace­leaşi aspre nevoinţe şi munci, cărora după dreptate sunt supuşi cei cu adevărat îndrăciţi, spre slobozire de lucrarea diavolului.

(79 ap.; 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare)

CANONUL 61 Trulan (OSÂNDIREA SUPERSTIŢIILOR ŞI A CELOR CE LE PRACTICĂ)

Cei ce se dau pe mâna ghicitorilor, sau a celor ce se numesc şutaşi, sau a altora de acest fel, ca de la aceia să înveţe (afle) ceea ce ei ar voi le des­copere lor, sa cadă sub canonul de 6 ani, după cele ce s-au orânduit (ho­tărât) mai înainte de către părinţi despre aceştia. Aceleiaşi iertări (pedep­se) trebuie să fie supuşi şi cei ce trag după ei urşi sau alte astfel de do­bitoace spre înveselirea (distracţia) şi vătămarea celor simpli, şi cei ce spun norocul şi urmează spiţa neamului (genealogia) şi o mulţime de alte oare­care ziceri de acest fel, care sunt numite după vorbele cele deşarte ale ră­tăcirii, şi pe cei ce se numesc gonitori de nori, şi vrăjitori, şi cei făcători de apărătoare (talismAne) şi ghicitori.

Cei ce stăruie acestea şi nu se schimbă şi nu se feresc de astfel de meşteşuguri, pierzătoare şi păgâneşti (elineşti), orânduim să fie lepădaţi cu totul din Biserică, precum rânduiesc şi sfintele Canoane Căci ce împăr­tăşire are lumina cu întunericul? precum zice apostolul – sau ce împreună petrecere are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Sau ce parte are credincio­sul cu necredinciosul? Sau ce potrivire este între Hristos şi Veliar? (II Cor. 6, 14-16).

(65 Trul; 24 Neocez.; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare, 3 Gang.)

CANONUL 62 Trulan (PRAZNICELE ŞI DATINILE PĂGÂNEŞTI SĂ NU FIE ŢINUTE DE CREŞTINI)

Aşa-zisele Calende şi cele numite Vota şi cele chemate Brumalia, şi praznuirea care se face în cea dintâi zi a lunii lui martie voim ca de îndată să fie scoase din vieţuirea credincioşilor. Dar mai lepădăm şi jocurile obşteşti (dansurile publice) ale femeilor, ca necuviincioase, şi ca putând naşte (provoca) multă pagubă şi vătămare, dar încă şi jocurile (dansurile) jucate (executate), fie de bărbaţi, fie de femei, în numele (cinstea) celor nu­miţi în mod mincinos dumnezei de către elini (păgâni) şi slujbele (ceremo­niile) – ce se fac după un obicei vechi şi străin vieţii creştinilor, – orându-ind ca nici un bărbat să nu se îmbrace în haină femeiască, sau femeia în cea care se potriveşte bărbaţilor, dar nici să nu puie asupra lor obraze (măşti) de haz (comice), sau de batjocură (satirice) închipuind satiri, sau de jale, (tragice), nici să nu se strige numele blestematului Dionisos, când se strivesc strugurii în teascuri, nici turnând vinul în vase să nu stârneas­că (provoace) râsul, făptuind cele ale rătăcirii diavoleşti, sub chipul neşti-inţei sau a deşertăciunii.

De aceea, cei care de acum înainte s-ar apuca să facă ceva din cele zise mai înainte, după ce au fost puşi în cunoştinţă, poruncim ca aceştia, dacă ar fi clerici, să se caterisească, iar dacă ar fi laici, să se afurisească.

(24, 51, 65 TruL; 54 Laod.; 13 Gang.; 15, 45, 63 Cartag.)

 

 

CANONUL 63 Trulan (SE OSÂNDESC MARTIROLOGIILE FALSE)

Poruncim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenicilor), martirologi-ile, cele plănuite de către vrăjmaşii adevărului, în chip ca să-i defăimeze pe mucenicii (martirii) lui Hristos şi ca să-i aducă la necredinţă pe cei ce le ascultă – să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei.

(60 ap.; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)

CANONUL 64 Trulan (MIRENII SĂ NU-ŞI IA SLUJBĂ DE PROPOVĂDUITORI)

(Orânduim că) Nu se cuvine ca laicul să ţină cuvântare sau să înveţe în chip obştesc (public), însuşindu-şi de aici slujba învăţătorească, ci să se supună rânduielii predanisite de către Domnul şi să deschidă urechea spre cei ce au luat darul cuvântului de dăscălie (învăţătoresc) şi să înveţe cele dumnezeieşti de la aceştia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul Apostolului (I Cor. 12, 27), pe care Gri-gorie Teologul, tălmăcindu-1 în omilia 26, arată lămurit rânduiala cea în­tru aceştia, zicând: „Pe această rânduiala să o cinstim, fraţilor, pe aceasta să o păzim. Unul să fie ureche, altul limbă, altul mână, altul altceva, unul să înveţe, iar altul să înveţe (de la acela)”. Şi după aceea: „Şi cel ce învaţă (să o facă) cu supunere şi cel ce dă(ruieşte) să o facă cu bucurie, şi cel ce slujeşte (să o facă) cu râvnă; să nu fim toţi limbă, lucrul cel mai cu încli­nare (pentru toţi), nu toţi apostoli, nu toţi profeţi, să nu tâlcuim toţi”; şi apoi spune: „Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fi­ind?” „De ce te apuci să comanzi oaste, fiind rânduit (pus) între ostaşi?” Şi în alt loc: „înţelepciunea porunceşte”: „Nu fi grabnic în cuvinte, nu te măsura (întinde), sărac fiind, cu cel bogat, nici nu căuta să fii mai înţelept decât înţelepţii”.

Iar de s-ar prinde cineva atingând (călcând) canonul de faţă, să se afu­risească pe 40 de zile.

(33 TruL; 14 sin. VII; 15 Laod.)

 

CANONUL 65 Trulan (DATINA APRINDERII FOCULUI LA LUNILE NOI SĂ ÎNCETEZE)

Poruncim de la canonul de faţă (înainte) să înceteze focurile care se aprind de către unii la lunile noi, înaintea sălaşelor proprii de lucruri, sau a caselor, şi pe care, după un obicei vechi, se apucă să le sară. De aceea, oricine ar face ceva de acest fel, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească. Căci este scris în (cartea) a IV-a a împăra­ţilor: „Şi a zidit Mânase altar întregii oşti a cerului, în cele două curţi ale casei Domnului, şi a trecut prin foc pe fiii săi, şi prezicea din semne şi ghi­cea din zborul păsărilor, şi a făcut grăitor din stomac (ventriloci), şi a în­mulţit pe ghicitori, şi a înmulţit facerea răului înaintea Domnului ca să-L mânie pe El (IV împ. 21, 5-6).

(24, 51, 62 TruL; 54 iMod.; 13 Gang.; 15, 45, 63 Cartag.)

CANONUL 66 Trulan (RÂNDUIALA PRĂZNUIRII SĂPTĂMÂNII LUMINATE)

Se cuvine ca, de Ia sfânta zi a învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o pe­treacă credincioşii fără întrerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imne), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi şi înviaţi împreună cu Hristos şi împreuină înălţaţi. De aceea, în nici un chip să nu se facă în zilele arătate alergări de cai sau alte jocuri obşteşti (populare).

(9 ap.; 24 TruL; 2 Antioh.; 61 Cartag.)

 

CANONUL 67 Trulan (CREŞTINII SĂ NU MĂNÂNCE SÂNGE)

Scriptura dumnezeiască ne-a poruncit nouă să ne ferim de sânge, de sugrumat şi de desfrânare. Aşadar, pe cei care, din pricina lacomului sto­mac (pântece), cu oarece meşteşug prefac (pregătesc) în mâncare sângele oricărui animal şi astfel îl mănâncă pe acesta îi certăm (pedepsim) după cuviinţă. Iar dacă cineva s-ar apuca (încumeta) de acum înainte să mănân­ce în orice chip sânge de animal, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(63 ap.; 2 Gang.)

CANONUL 68 Trulan (CĂRŢILE SFINTE SĂ FIE PĂSTRATE CU EVLAVIE)

(Orânduim) să nu fie îngăduit cuiva dintre toţi (nimănui) să strice sau să taie cărţile Vechiului şi Noului Testament, precum şi ale sfinţilor şi ale­şilor (încercaţilor) noştri propovăduitori şi dascăli, sau să le dea spre nimi­cire, fie zarafilor de cărţi (nu librarilor), fie celor ce se numesc făcători de parfumuri sau altcuiva dintre toţi cei (de acest fel), decât dacă au ajuns cumva cu totul de nefolosit, ori din pricina moliilor, ori apei, ori într-un alt chip.

Iar cel prins de acum înainte că face ceva de acest fel să se afurisească pe un an. De asemenea (să se afurisească), şi cel ce cumpără astfel de cărţi, dacă acela nici nu le ţine pentru folosul lui propriu, nici nu le-ar da altuia spre facere de bine şi spre a le păstra, ci s-ar apuca (încumeta) să le strice pe acestea.

(85 ap.; 2 TruL; 60 Laod.; 24 Cartag.; Atanasie cel Mare: Despre sărbă­tori; Grigorie Teologul: Despre cărţile Sfintei Scripturi; Amfilohie: Despre Cărţile Sfintei Scripturi)

 

CANONUL 69 Trulan (RÂNDUIALA PENTRU INTRAREA ÎN ALTAR)

nu-i fie îngăduit vreunuia din toţi cei care fac parte dintre laici să in­tre înăuntrul sfântului altar în nici un chip, nu este însă oprită de la acest lucru puterea şi stăpânirea împărătească, atunci când, după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului.

(19,44Laod.)

CANONUL 70 Trulan (FEMEILE SĂ TACĂ ÎN BISERICĂ)

nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştilor litur­ghii, ci, după cuvântul apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngă­duit lor a vorbi, – ci să se supună, precum şi legea zice: „Iar de voiesc să în­veţe ceva, să-şi întrebe acasă pe bărbaţii lor” (Fac. 3, 16; I Cor. 14, 34-35).

(66Trul.;44Laod.)

CANONUL 71 Trulan (OPRIREA DATINILOR PĂGÂNE STUDENŢEŞTI)

Cei ce învaţă legile politice (de stat) nu se cuvine să folosească, să-şi însuşească (să ia) obiceiurile elineşti (păgâne), nici să se ducă la teatre sau să facă (execute) cele ce se numesc tăvăliri (rostogoliri, trânte, lupte), sau să se îmbrace cu haine care sunt în afara folosinţei obşteşti, nici în timpul când încep învăţăturile, sau când ajung spre sfârşitul lor, sau, să zicem peste tot în genere, de-a lungul acestui fel de învăţătură. Iar dacă cineva de acum înainte ar îndrăzni să facă aceasta, să se afurisească.

(24, 51, 62, 65 Trul.; 24 Ancira)

CANONUL 72 Trulan (CREŞTINII SĂ NU SE CĂSĂTOREASCĂ CU ERETICI ŞI CU NECREŞTINI)

nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu fe­meia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vre­unul dintre toţi, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsăto­ria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă – căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orân­duite de noi, să se afurisească.

Iar dacă unii, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit) întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) vadă (să ia în seamă) razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau, dimpotrivă, cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (I Cor. 7, 14).

(14 sin. IV ec; 10, 31 Laod.; 21 Cartag.)

CANONUL 73 Trulan (SEMNUL CRUCII SĂ NU SE PUNĂ ORIUNDE)

De viaţă făcătoarea cruce, arătându-ne nouă mântuirea, se cade ca noi să punem toată stăruinţa spre a-i da toată cinstea cuvenită aceleia prin care am fost mântuiţi de căderea cea veche. Drept aceea, dându-i ei în­chinăciune şi cu gândul şi cu cuvântul şi cu simţirea, poruncim să se şteargă cu totul semnele crucii făcute de oarecare pe pământ (pe jos, pe pardoseli), ca nu cumva, prin călcarea de către cei care umblă, să fie bat­jocorit acest semn al biruinţei noastre. Orânduim, aşadar, să se afuriseas­că cei ce de acum înainte ar face chipul crucii pe pământ (pe pardoseli).

CANONUL 74 Trulan (ÎN BISERICI SĂ NU SE FACĂ AGAPE ŞI NICI SĂ SE LOCUIASCĂ)

Nu se cuvine a se face cele ce se numesc agape în (casele) domneşti sau bi­serici, şi a mânca înăuntrul casei (Domnului), şi a aşterne (acolo) culcuşuri. Iar cei ce îndrăznesc a face aceasta, ori să înceteze, ori să se afurisească.

(11 Gang.; 27, 28 Laod.; 42 Cartag.)

 

CANONUL 75 Trulan (IN BISERICA SA SE CÂNTE CU EVLAVIE, FARA VAIETE ŞI RĂCNETE)

Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare-aminte şi smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lev. 15,31).

(75 Laod.)

CANONUL 76 Trulan (SE OPREŞTE NEGOŢUL ÎN CURTEA BISERICII)

(Orânduim că) Nu se cuvine a se pune (aşeza) cârciuma înăuntrul sfin­telor curţi sau cele pentru feluri de mâncări, sau să se facă alte vânzări, cinstirea bisericii pătând-o. Căci Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, învăţându-ne pe noi prin vieţuirea Sa în trup, a poruncit a nu se face casa Tatălui Său casă de negustorie; care şi banii (monedele) schimbătorilor de bani i-a împrăştiat şi i-a izgonit pe cei ce făceau Templul locaş obştesc (lo­cal public). Iar dacă cineva ar fi prins asupra arătatei călcări a legii, să se afurisească.

(73 ap.; 74, 97 Trul.)

CANONUL 77 Trulan (CREŞTINII SĂ NU FACĂ BAIE DUPĂ OBICEIUL PĂGÂN)

(Orânduim) că nu se cuvine ca cei din starea preoţească, sau clericii, sau monahii (asceţii) să se scalde în baie cu femei şi nici vreun creştin laic, căci aceasta este cea dintâi învinuire înaintea păgânilor. De s-ar prinde ci­neva asupra acestui fapt, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

(30 Laod.)

 

CANONUL 78 Trulan (ŞCOLIREA CATEHUMENILOR)

(Orânduim) că se cuvine ca cei ce sunt a se lumina (a se boteza catehu-meni) să înveţe credinţa, şi în a cincea zi a săptămânii (joia) dea seama (răspundă) episcopului sau presbiterilor.

(2, 14 sin. I ce; 96 Trul.; 19, 46 Laod.)

CANONUL 79 Trulan (OSÂNDA CELOR CE SPUN VRUTE ŞI NEVRUTE DESPRE NAŞTEREA DOMNULUI)

Mărturisind noi că dumnezeiasca naştere cea din Fecioară a fost fără lehuzie şi propovăduind întregii turme că şi fără de sămânţa s-a făcut, îi supunem îndreptării pe cei ce din neştiinţă fac ceva din cele ce nu se cu­vin. Drept aceea, pentru că unii, după ziua sfintei naşteri a lui Hristos Dumnezeul nostru se arată prăjind fruntea făinii (semidale, făină fină) şi împărţind-o pe aceasta întreolaltă, sub cuvânt de cinstire a aşa-zisei lehuzii a neprihănitei Maicii Fecioare, orânduim ca nimic de acest fel să nu se înfăptuiască de către credincioşi. Căci a tâlcui (a defini) şi a zugrăvi cele despre naşterea sa cea negrăită (inefabilă), după cele de obşte (co­mune, obişnuite) şi după ale noastre (care se referă la noi), acest lucru nu este cinste pentru Fecioara, care mai presus de minte şi de grai a născut cu trupul pe Cuvântul cel necuprins (negrăit). Iar dacă de acum înainte s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

CANONUL 80 Trulan (OSÂNDA CLERICILOR ŞI LAICILOR CARE NU MERG REGULAT LA BISERICĂ)

Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă Anciravoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de du­minică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).

(8, 9 ap.; 66 Trui; 2 Antioh.; 11 Sard.)

CANONUL 81 Trulan (OSÂNDA RĂTĂCIRII MONOFIZITE)

De vreme ce am aflat că în unele ţări, la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion), după „sfinte fără de moarte” se rosteşte în chip de adaos: „Cel ce te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, iar că acesta (adao­sul), împreună cu nelegiuitul eretic care a născocit o astfel de rostire, s-a lepădat din cântarea cea de acest fel, ca străin de dreapta credinţă, şi noi, întărind cele mai înainte statornicite cu toată evlavia de către Sfinţii noştri Părinţi, îi dăm anatemei pe cei care, şi după orânduirea de faţă, primesc în biserică o astfel de rostire, sau în vreun alt chip o adaugă la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion). Iar dacă cel ce calcă cele orânduite este din cinul preoţesc (sacerdot), poruncim să se despoaie de vrednicia preoţească, iar dacă este laic sau monah, să se afurisească.

(23, 33, 56, 99 Trul.)

 

CANONUL 82 Trulan (CUM SĂ FIE ŞI CUM SĂ NU FIE ZUGRĂVIT MÂNTUITORUL)

în unele chipuri ale cinstitelor icoAne, mielul se zugrăveşte arătat cu degetul de înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înţeles ca chip al harului, înfăţişându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, aşadar, chipurile şi umbrele vechi ca semne (simboluri) şi închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul şi adevărul, primindu-1 pe el (pe ele) ca plinire a Legii.

Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârşit să se înfăţişeze ochilor tuturor şi prin meşteşugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfăţişat (reprezentat) şi în icoAne după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înţelegând prin aceasta măreţia Iui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumaţi şi spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa şi moartea Sa mântuitoare, şi de răscumpărarea (iz­băvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta.

CANONUL 83 Trulan (MORŢII NU SE CUMINECĂ)

Nimeni să nu dea Cuminecătura (Euharistia) trupurilor celor ce au mu­rit (Mt. 26, 26). Căci este scris: „Luaţi mâncaţi” (Mt. 26, 26), dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici mânca.

(13 sin. 1 ec; 7, 18 Cariag.; 2, 5 Grig. Nyssa; 3, 16 Timotei Alex.)

 

CANONUL 84 Trulan (BOTEZUL COPIILOR GĂSIŢI)

Urmând aşezămintelor (rânduielilor) canonice ale Părinţilor, orânduim şi despre prunci: ori de câte ori nu se găsesc martori deplin încredinţaţi (siguri) care să spună că aceştia sunt fără îndoială botezaţi, şi nici aceştia (pruncii) nu ar fi în stare din cauza vârstei să răspundă anumit asupra sfintei lucrări (tainei) care Ii s-a dat (împărtăşit) lor, aceştia trebuie să fie botezaţi fără nici o poticnire, ca nu cumva o astfel de îndoială să-i lipseas­că pe ei de această curăţire a sfinţirii.

(49, 50 ap.; 7 sin. II ec; 53 Trul.; 45, 48, 72, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 85 Trulan (RÂNDUIALA ELIBERĂRII SCLAVILOR)

Am luat aminte, după Scriptură, că prin doi sau trei martori se ade­vereşte tot cuvântul (Deut. 19, 15; Mt. 18, 16). Drept aceea, orânduim ca sclavii sloboziţi (eliberaţi) de către stăpânul lor să dobândească o astfel de cinste în faţa a trei martori, cei ce sunt de faţă vor da întărire slobozirii (o vor confirma) şi vor da încredinţare de la ei celor ce s-au făcut.

(75 ap.; 2 sin.Iec; 62, 82, 129, 131, 132 Cartag.; 9 Teofd Alex.)

CANONUL 86 Trulan (OSÂNDA CELOR CE ÎNTREŢIN DESFRÂUL)

Orânduim ca cei care spre pierzarea sufletelor adună desfrânate şi le întreţin (hrănesc), dacă ar fi clerici, să se afurisească şi să se caterisească, iar de ar fi laici, să se afurisească.

(25 ap., 1 Neocez.; 3, 9, 32, 51, 59, 70 Vasile cel Mare)

CANONUL 87 Trulan (OSÂNDA ADULTERULUI)

Aceea care şi-a părăsit bărbatul şi se duce după altul este adulteră, după Sfântul şi dumnezeiescul Vasile, care prea bine a ales acest lucru (acest citat) din profeţia lui Ieremia: că „dacă femeia se face (va fi) a altui bărbat, să nu se întoarcă la bărbatul ei, ci (odată) spurcată, va să fie” (Ieremia 3, 1); şi iarăşi: „Cel ce are (ţine) adulteră, este nebun şi necredin­cios (păgân)” (Pro.verbe 18, 23). Dar de s-ar vădi că a fugit fără cuvânt (pricină) de la bărbat, el este vrednic de iertare, ea însă de certare. Iar ier­tarea i se va da acestuia spre a se uni (spre a fi în comuniune) cu Biserica. Iar cel care-şi părăseşte femeia pe care şi-a luat-o în mod legiuit şi aduce pe alta – după hotărârea Domnului – se supune osândei adulterului (pen­tru adulter); căci s-a canonizat (s-a orânduit) canonic de către Părinţii noştri că unii ca aceştia timp de un an să se tânguiască (să plângă), doi ani să asculte, trei ani să cadă (în genunchi) şi în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa să se învrednicească de împărtăşanie, de se vor po­căi, adică cu lacrimi.

(48 ap.; 12, 13 sin. I ec; 93, 98 Trul; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 77, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 88 Trulan (IN BISERICA SA NU SE ADĂPOSTEASCĂ DOBITOACE)

Nimeni să nu bage înăuntrul sfintei biserici (sfântului locaş) nici un fel de dobitoc, afară numai dacă cineva călătorind, cuprins de prea mare nevoie şi fiind lipsit de adăpost şi sălaş, va trage la vreun astfel de locaş (biserică). Căci dacă nu ar fi băgat dobitocul înăuntru, s-ar putea ca une­ori acesta să se prăpădească, iar el, prin pierderea dobitocului, şi prin aceasta ajungând în neputinţa de a-şi continua călătoria, s-ar supune (ex­pune) primejdiei de moarte.

Dar noi suntem învăţaţi (ştim) că sâmbăta pentru om s-a făcut (Mc. 2, 27), aşa că se cade a se socoti că pentru toate (aceste pricini) trebuie să fie aleasă mântuirea şi ferirea de suferinţă a omului. Iar dacă s-ar prinde ci­neva băgând dobitoc în biserică (în sfântul locaş) fără nevoie, precum s-a zis, de va fi cleric, să se caterisească (să fie caterisit), iar de ar fi laic, să se afurisească.

(73 ap.; 74, 76,97 Trul.)

CANONUL 89 Trulan (POSTUL PAŞTILOR ÎNCETEAZĂ ÎN NOAPTEA ÎNVIERII)

Creştinii, petrecând în post şi rugăciune şi în smerenia inimii zilele pa­timii Mântuitorului, se cade să-şi înceteze postul în ceasurile dintre miezul nopţii, spre sâmbăta mare, fiindcă dumnezeieştii evanghelişti Matei şi Luca ne-au înfăţişat adâncul înaintat al nopţii, cel dintâi prin ro­stirea (expresia): „în noaptea sâmbetei” (Mt. 28, 1), iar celălalt prin ros­tirea (expresia): „dimineaţă adâncă” (Le. 24, 1).

(57, 53, 66 ap.; 16 sin. IV ec; 13, 55 Trul.; 14 Ancira; 18, 21 Gang.; 28, 49, 51 Laod.)

CANONUL 90 Trulan (RÂNDUIALA ÎNGENUNCHERII ÎN BISERICA)

Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în dumineci, cinstind (astfel) învierea Iui Hristos. Drept aceea ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului. Căci socotim noaptea cea după sâmbătă ca înaintemergătoare învierii Mântuitorului nostru, de atunci începem în chip duhovnicesc cântările, sfârşind sărbătoarea de la întuneric spre lumină, ca de aici înainte în cursul nopţii şi al zilei întregi să sărbătorim noi învierea.

(66 ap.; 20 sin. I ec; 66 Trul.; 18 Gang.; 29 Laod.; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare; 1 Teofil Alex.)

CANONUL 91 Trulan (AVORTUL ARE CANONUL UCIDERII)

Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigaşului.

(65 ap.; 21 Ancira; 2, 8 Vasile cel Mare)

CANONUL 92 Trulan (OSÂNDA RĂPITORILOR DE FEMEI)

Sfântul Sinod a orânduit ca cei ce răpesc femei, sub cuvânt de căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce le răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici, să fie daţi anatemei.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 30, 36, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 93 Trulan (RÂNDUIALĂ PENTRU CĂSĂTORIA CELOR DISPĂRUŢI)

Aceea al cărui bărbat este plecat şi, fiind el neştiut (dispărut), ea se că­sătoreşte cu altul înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia săvâr­şeşte adulter. De asemenea, se supun aceleaşi certări şi soţiile ostaşilor, cele ale căror soţi fiind neştiuţi (dispăruţi) se căsătoresc, precum şi acelea care, din pricina călătoriei bărbatului, nu-i aşteaptă reîntoarcerea. însă aici lucrul are oarecare iertare, pentru că este mare bănuială de moarte. Iar aceea care s-a căsătorit din neştiinţă cu cel părăsit pentru o vreme de către soţie, apoi lăsând-o pe ea, pentru că s-a reîntors la el cea dintâi, cu toate că a săvârşit adulter (a făcut-o) totuşi din neştiinţă (şi) aşadar nu se opreşte de la căsătorie, dar ar fi mai bine dacă ar rămâne aşa.

Iar dacă într-un timp oarecare s-ar înapoia ostaşul a cărui soţie, din pricina lipsei Iui mai îndelungate, s-a unit (însoţit) cu un alt bărbat, acesta (ostaşul), dacă voieşte, să-şi ia îndată pe soţia sa, dându-i-se ei iertare, din pricina neştiinţei, (la fel) şi bărbatului care se însoţise cu ea în a doua căsătorie.

(31, 36, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 94 Trulan (JURĂMÂNTUL PĂGÂN SE OPREŞTE)

Canonul supune certărilor (pedepselor) pe cei care se jură cu jurământ elinesc (păgânesc); şi noi le hotărâm acestora afurisirea.

(25. ap.; 10, 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 95 Trulan (RÂNDUIALĂ PENTRU PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)

Pe aceia dintre eretici care se adaugă (ataşează) Ortodoxiei şi părţii celor ce se mântuiesc îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni şi pe macedoneni şi pe novaţienii care-şi zic loruşi catari şi stângaci, şi pe quartodecimani (patrusprezeceni), adică pe tetradiţi (miercuraşi), şi pe apolinarişti îi primim, dând zapise (scrisori) şi dând anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă sfânta sobornicească şi apostoleasca a lui Dumnezeu Biserică, pecetluindu-i, adică ungându-le mai întâi cu Sfân­tul Mir fruntea şi ochii, şi nările şi gura, şi urechile, şi pecetluindu-i pe ei zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfânt”.

Iar despre pavlichieni, care revin la Biserica sobornicească, s-a aşezat orânduirea ca neapărat aceştia să fie botezaţi din nou.

Iar pe eunomieni, cei botezaţi într-o singură cufundare, şi pe monta-nişti, cei numiţi aici frigi, şi pe sabelieni, care învaţă că Fiul este tot una (deopotrivă) cu Tatăl şi care fac şi alte oarecare rele (lucruri de neîndurat), şi pe toate celelalte erezii, pentru că mulţi sunt aici mai ales cei care por­nesc, vin din ţara galatenilor, pe toţi care voiesc dintre aceştia să se adauge ortodoxiei îi primim ca pe păgâni (elini) şi (adică) în prima zi îi primim spre creştinare, iar în a doua catehumeni, apoi în a treia zi le fa­cem lepădările de satana (îi exorcizăm), cu suflarea de trei ori în faţă şi în ochi, şi astfel îi catehizăm pe ei, şi îi facem să zăbovească în Biserică şi să asculte Scripturile şi atunci îi botezăm pe ei.

Dar şi pe manihei şi severieni, şi pe cei veniţi din erezii asemenea (aces­tora), primindu-i ca pe păgâni (elini), îi botezăm din nou.

Iar nestorienii şi eutihienii şi severienii, şi cei din erezii asemenea (aces­tora) trebuie să facă zapis (scrisori) şi să dea anatemei erezia (rătăcirea) lor, şi pe Nestorie şi pe Eutihie, şi pe Dioscur, şi pe Sever şi pe ceilalţi începători (corifei) ai unor astfel de erezii, şi pe cei ce cugetă cele ale lor şi toate erezi­ile arătate mai înainte şi aşa să se împărtăşească cu sfânta Cuminecătură.

(8, 19 sin; sin. I ec; 1, 7 sin. II ec; 7, 8 Laod.; 6, 57, 126 Cartag.; 1, 5, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 96 Trulan (OSÂNDIREA ÎMPODOBIRII DEŞARTE)

Cei ce l-au îmbrăcat pe Hristos, prin botez, au mărturisit să urmeze vieţuirea Lui cea după trup. Aşadar, pe cei ce-şi înfrumuseţează şi îşi gă­tesc perii capului cu măiestrie de împletituri, spre vătămarea celor ce-i văd, şi prin aceasta pricinuind amăgire sufletelor slabe, îi vindecăm părinteşte cu certare (pedeapsă) potrivită, povăţuindu-i pe ei şi învăţân-du-i să vieţuiască cu înţelepciune, ca părăsind amăgirea şi deşertăciunea cea din făptură (fire), să-şi poarte mintea neîntrerupt către viaţa cea ne­stricătoare şi fericită, şi cu frică să petreacă întru curăţenie, şi după pu­tinţă să se apropie de Dumnezeu, prin curăţenia vieţii, şi să împodobească mai mult pe omul cel din lăuntru, decât pe cel din afară, cu virtuţi şi cu obiceiuri preabune şi neprihănite, ca să nu poarte în ei nici o rămăşiţă din rătăcirea potrivnicului. Iar dacă cineva s-ar purta împotriva canonului de faţă, să se afurisească.

CANONUL 97 Trulan (ÎN CLĂDIRILE BISERICEŞTI SĂ SE LOCUIASCĂ ÎN MOD CUVIINCIOS)

Pe cei ce, sau locuind împreună cu soţia, sau în alt chip făcând obşteşti (transformând în localuri publice) locaşurile sfinte şi purtându-se cu neso­cotinţă (dispreţ) faţă de ele, şi în acest chip stând în ele, poruncim să-i scoată şi din casele catehumenilor cele din (preajma) cinstitelor biserici. Iar dacă cineva nu ar păzi acest lucru, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

(73 ap.; 74, 76, 97 Trul.)

CANONUL 98 Trulan (SE OPREŞTE CĂSĂTORIA CU LOGODNICA ALTUIA)

Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter.

(11 Ancira; 22, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 99 Trulan (PRINOASE OPRITE)

Am aflat că în ţara armenilor se întâmplă şi aceea încă că unii, frigând în interiorul sfintelor altare părţi din cărnuri, (apoi) le fac prinoase, îm-părţindu-le preoţilor bucăţi din ele în chip iudaic (după obiceiul iudaic). Drept aceea, păzind neîntinarea Bisericii, orânduim să nu-i fie îngăduit vreunuia dintre preoţi să ia anumite părţi din cărnuri de la cei ce le aduc, ci aceştia să se îndestuleze cu cele care ar binevoi aducătorul, făcându-se acest fel de aducere în afara bisericii. Iar dacă cineva nu ar face acest lu­cru aşa, să se afurisească.

(3 ap.; 32, 33, 56 Trui; 37 Cartag.)

CANONUL 100 Trulan (SE OSÂNDEŞTE PICTURA IMORALĂ)

„Ochii tăi să privească cele drepte” şi „cu toată paza tinereţii inima ta” porunceşte înţelepciunea (Proverbe 4, 23, 25), căci simţirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim aşadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţâţările plăcerilor ruşinoase. Iar dacă cineva s-ar apuca (s-ar înc­umeta) să facă acest lucru, să se afurisească.

CANONUL 101 Trulan (RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CUMINECĂTURII)

Dumnezeiescul Apostol cu glas înalt numeşte pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu trup şi locaş al lui Hristos. Aşadar, cel ce a dobândit vrednicia cerească prin pătimirea mântuitoare, aflându-se pus mai pre­sus decât toată zidirea simţitoare, mâncând şi bând pe Hristos, se împre­ună pentru totdeauna cu viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul, prin împărtăşirea cu dumnezeiescul har. Drept aceea, dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea adunării (liturghiei), şi se facă prin împărtăşire (participare) una cu acela, făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului. Căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase (receptacule) din aur sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescului dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei pricestanii (de preacurata împărtăşanie), cu nici un gând nu-i întărim (aprobăm) ca pe unii care cinstesc mai mult ma­teria cea neînsufleţită şi supusă mâinii omului, decât chipul lui Dum­nezeu. Iar dacă s-ar prinde cineva dând preacurata cuminecătură celor ce aduc nişte vase (receptacule) ca acestea, să se afurisească şi el, şi cel ce le aduce pe acestea.

CANONUL 102 Trulan (MĂIESTRIA DUHOVNICULUI)

Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a de­zlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cum­va, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciu­nii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doc-toricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau, dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (resta­bilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi ast­fel să se măsoare milostivirea după vrednicie.

Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a în­credinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre molesirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei (pa­timii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, tre­buie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile.

(12 sin. I ec; 2, 5, 7 Ancira; Enciclica lui Atanasie cel Mare către Rufin; 2, 3, 74, 75, 84, 85 Vasile cel Mare; 4, 5, 7, 8 Grig. Nyssa)

 

CANOANELE Sinodului VII ecumenic de la Niceea (AN 787)

CANONUL 1 Sin. VII ec. (SE ÎNTĂRESC CANOANELE PRIMITE DE ÎNTREAGA BISERICĂ PÂNĂ ACUM)

Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoţească, rânduielile canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: „întru calea mărturiilor tale m-ara desfătat ca întru toată bogăţia” (Ps. 118, 14) şi: „Ai poruncit ca mărturiile tale să fie drep­tate în veac; înţelepţeste-mă, şi viu voi fi” (Ps. 118, 138, 144). Şi dacă glasul proorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac mărturi­ile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat (evident) ca ele rămân neclătinate şi nestrămutate, căci şi văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel: „Acestora nu este a li se adăuga (nimic) şi nici nu este să se scoată (ceva) dintr-însele” (Deut. 12, 32). Şi dumnezeiescul apostol Petru, proslăvindu-se întru ele, strigă: „Spre care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12), şi Pa vel zice: „Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar bine-vesti vouă, în afară de ceea ce v-am binevestit noi vouă, să fie anatema” (Gal. 1,8).

Aşadar, acestea astfel fiind, şi fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însuşim) pri­mim în inimile noastre sfintele Canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecume­nice, şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rân­duieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun ana­temei, şi noi îi dăm anatemei; şi pe cei care îi supun caterisirii, şi noi îi ca­terisim; si pe cei care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitimiei), şi noi aşijderea îi supunem. Căci dumneze­iescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer şi a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: „Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, în-destulându-vă cu cele de faţă (pe care le aveţi)” (Evr. 13, 5).

(1 sin. IV ec; 2 TruL; 1 Cartag.; 10 sin. 1-11)

CANONUL 2 Sin. VII ec. (EPISCOPUL TREBUIE SA FIE CĂRTURAR RÂVN1TOR)

De vreme ce, cântând ne încredinţăm lui Dumnezeu: „întru dreptăţile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Ps. 118, 16), este mântuitor ca toţi creştinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcaţi cu vrednicia preoţească.

Drept aceea, orânduim că tot cel ce vrea să fie înaintat în treapta epis­copiei să ştie (cunoască) desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel, din aceasta, să se îndemne a învăţa şi întreg clerul său. Să se ispitească însă cu dina­dinsul de către mitropolit, dacă are osârdie să citească cu pătrundere, iar nu în trecere (superficial), atât sfintele Canoane, cât şi Sfânta Evanghelie, cât şi cartea dumnezeiescului apostol, şi toată dumnezeiasca Scriptură, şi să se poarte după poruncile dumnezeieşti, şi să înveţe poporul său. Căci fiinţa ierarhiei noastre sunt cuvintele cele predanisite de Dumnezeu, adi­că adevărata cunoaştere a dumnezeieştii Scripturi, precum a rostit ma­rele Dionisie Areopagitul (în scrierea sa „Despre Ierarhia Bisericească”). Iar dacă s-ar îndoi şi n-ar primi bucuros să facă şi să înveţe astfel, să nu se hirotonească. Căci Dumnezeu a zis în chip de prooroc (profetic): „Tu ai lepădat cunoaşterea şi Eu te voi lepăda pe Tine, că nu-mi slujeşti Mie ca preot” (Osea 4, 6).

(58, 80 ap.; 2 sin. I ec; 19 TruL; 12 Laod.; 10 Sard.; 18 Cartag.)

 

CANONUL 3 Sin. VII ec. (NUMAI BISERICA ÎŞI ALEGE SLUJITORII SĂI)

Orice alegere de presbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumeşti, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea) şi toţi părtaşii lui” (can. 30 ap.).

Căci se cuvine ca cel ce vrea să fie înaintat la episcopie să se aleagă de către episcopi, după cum s-a orânduit (hotărât) de către sfinţii Părinţi cei de la Niceea în canonul care zice: „Se cuvine ca episcopul să se aşeze mai cu seamă de către toţi (episcopii) cei din eparhie (mitropolie); iar dacă ar fi greu vreun lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie strâmtorătoare (pre­santă), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei care lipsesc (absenţi), şi încuvi­inţând (consimţind) prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.

(4 sin. I ec; 30 ap.; 4 sin. 1 ec; 19, 23 Antioh.; 12, 13 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol; 13, 49, 50 Cartag.)

 

CANONUL 4 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE IUBIREA DE ARGINT ŞI SIMONIA)

Dumnezeiescul apostol Pavel vestitorul adevărului (propovăduitorul), aşezând (rânduind) presbiterilor din Efes, sau mai degrabă întregului cin (corp) preoţesc (rânduială) asemenea unui canon, a grăit deschis astfel: „Argintul sau aurul sau haina nimănui nu am poftit; toate vi le-am arătat vouă, căci astfel ostenindu-vă se cade să veniţi în ajutorul celor necredin­cioşi, socotind voi că este mai fericit a da decât a lua” (F. Ap. 20, 33-35).

Drept aceea, şi învăţându-ne de la acela, orânduim ca episcopul, născocind pentru câştig ruşinos (născociri, pretexte) în pricini de păcate, să nu plănuiască nicidecum a cere aur, sau argint, sau altceva de la episcop, sau clericii, sau monahii cei care se află sub el (îi sunt supuşi). Căci zice apostolul: „Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9) şi: „Nu sunt datori copiii să agonisească părinţilor, ci părinţii copiilor” (II Cor. 2, 14).

  Dacă, aşadar, pentru stoarcerea aurului sau a vreunui alt soi sau pen­tru vreo patimă a sa, s-ar găsi cineva (dintre episcopi) oprind de la slujbă (liturghie) şi afurisind pe vreunul dintre clericii supuşi lui, sau închizând vreo cinstită (sfântă) biserică, spre a nu se săvârşi în ea slujbele lui Dumnezeu, şi trecând (întinzând) nebunia lui asupra (lucrului) celui nes­imţitor, cu adevărat fără simţire fiind (acela), se va supune şi aceleiaşi pătimiri şi se va şi întoarce răutatea lui asupra capului său (Ps. 7, 16), ca un călcător al poruncii lui Dumnezeu şi al rânduielilor apostolice. Căci şi Petru, căpetenia (corifeul) dintâi al apostolilor, porunceşte: „Păstoriţi tur­ma lui Dumnezeu cea întru a voastră (grijă), veghind asupra ei, şi nu cu silnicie, ci cu tragere de inimă, după Dumnezeu; nu cu căutare de câştig ruşinos, ci cu râvnă, nu ca şi când aţi fi stăpâni ai obştilor (păstoriţilor), ci pildă făcându-vă turmei; şi când se va arăta Arhipăstorul, primiţi cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5, 2-4).

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trui; 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 9 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie; Enciclica lui Tar asie)

CANONUL 5 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE SIMONIA)

Păcat de moarte se consideră când oarecari păcătuind, rămân neîn­dreptaţi. Dar şi mai rău decât aceasta este dacă se ridică cu cerbicie (încă­păţânare) împotriva dreptei credinţe şi a adevărului, preţuind mai mult pe mamona decât supunerea faţă de Dumnezeu, şi se împotrivesc rânduieli­lor Iui canonice. în aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva sme-rindu-se îşi vor veni în fire (se vor trezi) din greşeala lor; căci trebuie ca aceştia să se apropie cu tot dinadinsul de Dumnezeu şi cu inimă zdrobită să ceară lăsarea şi iertarea acestui păcat şi să nu se mândrească cu danie nelegiuită. Căci „Domnul e aproape de cei zdrobiţi cu inima” (Ps. 33, 17).

Drept aceea, cei ce se fălesc că au fost rânduiţi în Biserică prin dare de aur (prin dăruirea aurului) şi, punându-şi nădejdea în acest obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu şi de toată preoţia şi care, din această pricină, cu faţa neruşinată şi în gura mare (cu gura neacoperită), prin cuvinte ocărâtoare batjocoresc pe cei ce au fost aleşi de către Duhul Sfânt, pentru bunătatea (virtutea) vieţii lor şi care au fost rânduiţi (în Biserică) fără dare de aur, (atunci) mai întâi cei ce fac aceasta să ia treapta cea din urmă a cinului lor (a stării proprii). Iar dacă ar stărui (persevera), să fie îndreptaţi prin certare (epitimie).

Iar dacă cineva s-ar vădi cândva făcând aceasta întru hirotonie (cu prilejul hirotoniei) să se urmeze după canonul apostolic, care zice: „Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon ar dobândi prin bani (demni­tatea) această vrednicie, să se caterisească şi acela, şi cel ce 1-a hirotonit şi să se taie cu totul şi din comuniune (biserică, împărtăşire), ca Simon Magul de către mine Petru” (can. 29 ap.).

Aşijderea şi după al doilea canon al cuvioşilor noştri părinţi de la Calcedon, care zice: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonie pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hiro­toni pentru bani episcop, ori horepiscop, ori presbiter, ori diacon, ori pe altcineva dintre aceia ce se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (in­stitui, rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat) bisericesc, sau para-monar, sau pe oricine din canon (din catalogul slujbaşilor bisericeşti), pen­tru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut (întreprins) aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ, ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitori în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite, să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar de ar fi laic sau călugăr, să se afurisească” (can. 2 sin. IV ec).

(12 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trui; 4, 15, 19 sin. Vil ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Tarasie; Enciclica lui Ghenadie)

 

CANONUL 6 Sin. VII ec. (SINODUL MITROPOLIEI SĂ SE ADUNE O DATĂ PE AN)

De vreme ce este (există) un canon care zice: „De două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie) trebuie să se facă cercetările canonice de către adunarea episcopilor” (can. 37 ap.) — dar, din pricina oboselii celor ce se întrunesc şi a lipsei lucrului trebuitor pentru călătorie, cuvioşii părinţi ai sinodului al şaselea (ecumenic) au orânduit ca în orice chip şi pentru orice cuvânt (pricină) să se ţină o dată pe an (sinodul) şi cele greşite să se în-drepteze (can. 8 Trulan).

Aşadar, pe acest canon îl înnoim noi, şi dacă s-ar afla vreun dregător oprind acest lucru, să se afurisească. Iar dacă vreunul dintre mitropoliţi nu ar avea grijă (ar neglija) să se facă lucrul acesta, fără (a fi) nevoie şi silă şi fără vreo binecuvântată pricină, să fie supus cercetărilor canonice.

Iar când se ţine sinodul pentru treburi canonice şi evanghelice, se cu­vine ca episcopii întruniţi să fie cu osârdie şi cu grijă întru păzirea dum­nezeieştilor şi de viaţă făcătoarelor porunci ale lui Dumnezeu. Căci întru păzirea acestora multă răsplată este” (Ps. 18, 11), pentru că şi „făclie este porunca, iar legea este lumină, şi calea vieţii este mustrarea şi îndru­marea” (Prov. 6, 23), şi „Porunca Domnului este strălucitoare, luminând ochii” (Ps. 18, 8). Dar mitropolitul să nu fie volnic (să nu aibă voie) a cere din cele ce aduce episcopul cu sine, fie dobitoc, fie altceva (alt soi). Căci de s-ar dovedi făcând lucrul acesta, să se dea înapoi împătrit.

(37 ap.; 5 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 8 Trul; 20 Antioh.; 95 Cartag.)

CANONUL 7 Sin. VII ec. (BISERICILE SE TÂRNOSESC NUMAI CU SFINTE MOAŞTE)

Dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea” (I Tim. 5, 24). Aşadar, păcatelor mai înainte săvârşite, le urmează şi alte păcate. Astfel, rătăcirii (ereziei) nele­giuite a clevetirilor de creştini, i-au urmat şi alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoAne (sfintelor icoAne), au părăsit şi alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite şi ţinute în­tocmai după aşezământul (legea) scris şi nescris.

Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti, să se caterisească.

(31. ap.; 4 sin. IV ec; 31 Trui; 5 Antioh.; 83 Cartag.)

CANONUL 8 Sin. VII ec. (NUMAI CEL SINCER CONVERTIT SE PRIMEŞTE ÎN BISERICĂ)

De vreme ce oarecare rătăciţi din legea (religia) evreilor credeau că pot să ia în râs pe Hristos Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se încreşti-nează, dar lepădându-L pe EI (negându-L) în ascuns şi ţinând sâmbăta în taină, şi alte lucruri iudaice făcând, — orânduim ca aceştia să nu se pri­mească nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe copiii lor să nu-i boteze, nici să cumpere sau să dobândească rob (sclav).

Iar dacă vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă cinstită (sinceră) şi, biruind datinele şi treburile lor, o va mărturisi din toată ini­ma, spre a-i încredinţa (convinge) şi a-i îndrepta şi pe alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi copiii lui să fie întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar dacă nu ar fi astfel, nu se primească ei în nici un chip.

(7, 64, 70, 71 ap.; 11, 84 Trul; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laocl.)

 

CANONUL 9 Sin. VII ec. (DEFĂIMAREA ICOANELOR SE OSÂNDEŞTE)

Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase, şi cele care s-au făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoAne, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse Ia o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească.

(60 ap.; 63 Trul.; 59 Laod.)

CANONUL 10 Sin. VII ec. (CLERUL SĂ ŢINĂ PRAVILELE ŞI LA MUTARE, ŞI LA PURTARE)

De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduială canonică, părăsindu-şi parohia lor, aleargă Ia altă parohie, şi mai cu seamă în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi stau (se stabilesc) la dregători lumeşti, săvârşind sfintele slujbe (liturghii) în paraclisele (capelele) lor, pe aceştia nu este îngăduit a-i primi în nici un fel de casă sau biserică, fără voia episcopului propriu şi a episcopului Constantino­polului. Iar dacă va face cineva şi ar stărui (în ceea ce a făcut), se cateri­sească. Câţi însă fac lucrul acesta cu ştirea mai înainte pomeniţilor preoţi (vlădici), nu le este îngăduit a lua asupra lor purtări de grijă lumeşti şi de ale vieţii, ca fiind opriţi de către dumnezeieştile Canoane a face aceasta. Iar dacă cineva s-ar prinde având asuprăşi o sarcină mai mare decât cele zise, ori să înceteze, ori să se caterisească. Aşadar, mai bine să se ducă (preotul) spre învăţarea copiilor şi a casnicilor (sclavilor), cetindu-le lor cu stăruinţă Scripturile, căci spre aceasta a şi luat moştenire preoţia.

(15, 20, 58, 81, 83 ap.; 2, 15, 16 sin. I ec; 3, 4, 5, 7, 8, 10, 20, 23, sin. IV ec; 17-20, 31, 59, 64 Trui; 3, 13, 16, 21 Antioh.; 19 Laod.; 1,2 ,3, 12, 15, 16 Sard.; 16, 34, 48, 65, 71, 80, 90, 121, 123 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 11 Sin. VII ec. (ECONOMII ŞI DREPTUL DE DEVOLUŢIUNE ÎN BISERICĂ)

Fiind cu toţii îndatoraţi (obligaţi) să păzim dumnezeieştile Canoane, suntem datori să-I ţinem cu orice chip nevătămat şi pe cel care zice să fie economi în fiecare biserică.

Şi dacă fiecare mitropolit aşază econom în biserica lui, bine este. Iar de nu, episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu voiesc (nu se hotărăsc) aşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru (aceeaşi rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mănăstirilor.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul; 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofd Alex.; 2 Chirii Alex.)

 

 

CANONUL 12 Sin. VII ec. (RÂNDUIELI PENTRU ÎNSTRĂINAREA BUNURILOR BISERICEŞTI)

Dacă s-ar afla vreun episcop, sau vreun egumen, înstrăinând în mână dregătorească din agoniselile (bunurile) episcopiei sau mănăstirii, sau dându-le altei persoAne, să fie fără tărie predarea lor, după canonul Sfinţilor Apostoli, care zice: „Episcopul să poarte grijă tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească) pe ele ca si când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora cele ale Bisericii (can. 38 ap).

Iar dacă ar pune (pretexta) ei pricină că pământul aduce pagubă şi că nu este spre nici un folos, nici în acest fel să nu dea locul (terenul) dregăto­rilor localnici, ci clericilor sau plugarilor (agricultorilor).

Iar dacă ei ar folosi vicleşug urât, şi dregătorul va cumpăra pământul de la un cleric sau de la un plugar (agricultor), şi în acest chip să fie vân­zarea fără tărie, şi (bunul) să fie întors (restituit) episcopiei sau mănăstirii, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest lucru să fie alungat; epis­copul din episcopie, iar egumenul din mănăstire, ca unii ce rău risipesc cele ce nu au adunat.

(38, 39, 40, 41, 73 ap.; 24, 25 sin. IV ec; 49 Trul.; 11, 13, sin. Vil Ec; 15, Ancira; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 2 Chirii Alcx.; 10 Teofil Alex.)

 

CANONUL 13 Sin. VII ec. (LĂCAŞURILE BISERICEŞTI SĂ NU SE FACĂ SĂLAŞE DE RÂND)

De vreme ce din pricina necazului care, pentru păcatele noastre, s-a abătut asupra bisericilor, au fost răpite de către oarecare bărbaţi unele sfinte locaşuri (biserici şi aşezăminte) şi episcopii şi mănăstiri şi s-au pre­făcut în sălaşe de rând (adăposturi obşteşti, case de rând).

Dacă, aşadar, cei ce le stăpânesc pe acestea voiesc (se hotărăsc) să le dea înapoi (restituie), ca să fie aşezate din nou (restabilite) după vechea stare, bine şi frumos este; iar de nu, poruncim să se caterisească aceştia dacă sunt din catalogul (cinul) stării preoţeşti, iar dacă sunt monahi sau laici, să se afu­risească, ca fiind osândiţi de către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi unde viermele nu se sfârşeşte (nu moare) şi focul nu se stinge (Mc. 9, 44, 46), fiindcă se împotrivesc glasului Iui Dumnezeu, care zice: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In. 2, 16).

(4, 24 sin. IV ec; 49 Trul.; 1 sin. 1-11; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 14 Sin. VII ec. (AŞEZAREA SLUJITORILOR BISERICEŞTI SĂ SE FACĂ DUPĂ PRAVILĂ)

Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să dom­nească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se facă), cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac lucrul acesta fără de rânduială (neca­nonic) – statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi (rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit fiecăi egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai în aceasta, dacă egumenului însuşi – fireşte, acesta fiind presbiter – i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea (treapta) de egumen.

Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hi-rotesească) citeţ cu învoirea episcopului.

(14, 15, 21, 33 Trul; 15 Laod.)

CANONUL 15 Sin. VII ec. (CLERICUL SA SLUJEASCĂ LA O SINGURA BISERICĂ)

De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuşi glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti (dispreţui)” (Mt. 6, 24).

Aşadar, „fiecare după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (I Cor. 7, 20) şi să stea la o singu­ră biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei vieţi sunt îndeletni­ciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (F. Ap. 20, 34). Şi acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (loca­lităţile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.

(14, 15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20 sin. IV ec; 17, 18, 31 Trul; 10 sin. VII ec; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 16 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE LUXUL CLERULUI)

Toată uşurătatea (frivolitatea) şi podoaba trupească sunt străine de rânduială şi de starea preoţească. Aşadar, episcopii sau clericii care se îm­podobesc pe ei cu haine strălucitoare şi semeţe (mândre), aceştia trebuie să se îndrepteze, iar dacă ar stărui, să se dea certării, aşijderea şi cei ce se ung cu miresme. Pentru că rădăcina amărăciunii odrăslind în sus, rătăci­rea (erezia) clevetitorilor de creştini urâciune s-a făcut bisericii soborni­ceşti şi cei ce au primit-o pe aceasta nu numai că au urgisit zugrăvirile de icoAne, ci au lepădat şi toată evlavia, vătămând (jignind) pe cei ce vieţuiesc în chip cuviincios şi cucernic şi s-a împlinit într-înşii ceea ce este scris: „Urâciune este păcătosului cinstirea lui Dumnezeu” (Sirah 1, 24).

Drept aceea, de se vor găsi oarecare luându-i în râs pe cei îmbrăcaţi cu haină de rând (simplă) şi cuviincioasă, prin certare să se îndrepte. Căci din vremurile mai de demult, fiecare bărbat din starea preoţească se pur­ta cu îmbrăcămintea cum se cade (modestă) şi cuviincioasă. Căci tot ceea ce se ia nu din trebuinţă, ci pentru împodobire, cade sub învinuirea de uşurătate (deşertăciune, nechibzuinţă), precum zice marele Vasile (în pravi­la scurtă

49 pt

. monahi): „Dar nu se îmbrăcau nici cu îmbrăcăminte pestri­ţă din ţesături de mătase, nici nu au adăugat la marginea veşmintelor bu­căţi de altă culoare. Căci au auzit din limba graiului dumnezeiesc că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor (Matei 11,8).

(27 Trul.; 21 Gang.)

 

CANONUL 17 Sin. VII ec. (FARA ÎNVOIREA EPISCOPULUI NU SE FACE MĂNĂSTIRE)

Oarecare călugări, părăsind mănăstirile lor, ca unii ce năzuiesc să stăpânească, şi nevoind să asculte, se apucă să zidească locaşuri de în­chinăciune neavând cele (trebuitoare) pentru isprăvire (dacă aşadar, cine­va (dintre călugări) s-ar apuca să facă lucrul acesta), să se oprească de că­tre episcopul locului; iar dacă ar avea cele (trebuitoare) pentru isprăvire, să fie duse la capăt (îndeplinire) cele plănuite de el. Aceeaşi (rânduială) se păzească (observe) şi în privinţa mirenilor şi a clericilor.

(4, 8 sin. IV ec; 41, 42, 46 TruL; 1 sin. I-II)

CANONUL 18 Sin. VII ec. (LA CASELE EPISCOPALE Şl ÎN MĂNĂSTIRILE DE CĂLUGĂRI SĂ NU STEA FEMEI, NICI SĂ SLUJEASCĂ)

Fiţi fără poticnire (sminteală) şi celor din afară – zice dumnezeiescul Apos­tol (I Cor. 10, 32). Iar a vieţui (a locui) femeile în mănăstiri (de călugări) este lucrul pricinuitor de toată sminteala. Dacă s-ar prinde cineva că are sclavă (roabă) sau slobodă (liberă) în episcopie sau în mănăstire pentru îndeplinirea vreunei slujiri, să se certe (pedepsească); iar stăruind, să se caterisească.

Iar dacă s-ar şi întâmpla să fie femei Ia metoace (în suburbii) şi ar voi epis­copul sau egumenul să facă o călătorie la cele de acolo (metoace), (atunci), de faţă fiind episcopul sau egumenul, în timpul acela femeia nicidecum să nu facă vreo treabă de slujire, ci să se osebească (izoleze) în alt loc, pentru nebănuire, până se va întâmpla plecarea episcopului (va pleca episcopul).

(5, 26 ap.; 3 sin. I ec; 3, 12, 13, 47, 58 TruL; 20, 22 sin. VII ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 19 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE SIMONIA)

Atât de mult s-a înstăpânit urâciunea iubirii de arginţi la cârmuitorii Bisericilor, aşa că şi oarecare dintre bărbaţii care se numesc evlavioşi, şi dintre femei, uitând porunca Domnului, s-au amăgit şi fac pentru aur primirile celor ce vin spre cinul preoţesc şi spre viaţa singuratecă (mona­hală). Şi se întâmplă precum zice marele Vasile, că este de lepădat şi în­tregul, al cărui început este netrebnic, căci nu este îngăduit a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt. 6, 24).

Dacă, aşadar, s-ar găsi cineva făcând acest lucru, dacă este episcop sau egumen, sau oarecare din starea preoţească, ori să înceteze, ori să se caterisească, după canonul al 2-lea al Sfântului Sinod de la Calcedon. Iar de ar fi egumenă, să se izgonească din mănăstire şi să fie predată la o altă mănăstire spre ascultare. Aşijderea şi egumenul care nu are hirotonie în­tru presbiter. Iar în privinţa lucrurilor (bunurilor) celor date de părinţi copiilor drept zestre, sau a celor aduse din averea lor (proprietatea lor), dacă mărturisesc cei ce le aduc că acestea sunt închinate (afierosite, con­sacrate) lui Dumnezeu, am orânduit că, ori de ar rămâne, ori de ar ieşi, acelea să rămână în mănăstire, după făgăduinţa aceluia (care le-a adus), afară dacă n-ar fi vina înaintestătătorului (egumenului, pentru ieşirea din mănăstire a aceluia).

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22-23 TruL; 4, 5, 15 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie; Enciclica lui Tarasie)

CANONUL 20 Sin. VII ec. (MĂNĂSTIRI MIXTE SĂ NU MAI FIE)

Orânduim ca de la canonul de faţă înainte să nu mai fie mănăstire de două feluri (dublă, mixtă), pentru că acest lucru multora le este (se face) sminteală şi poticnire. Iar dacă unii, împreună cu neamurile (rudele) lor, voiesc (se hotărăsc) a se lepăda (de lume) şi a urma vieţii singuratice (mon­ahale), bărbaţii se cade să meargă în mănăstire bărbătească, iar femeile să intre în mănăstire femeiască, pentru că întru aceasta se bucură (se mulţumeşte) Dumnezeu.

Iar cele ce au fost până acum de două feluri (duble, mixte), să fie câr­muite după canonul sfântului nostru părinte Vasile, şi după porunca lui, care astfel orânduieşte: „Să nu vieţuiască (locuiască) într-o mănăstire călugări şi călugăriţe, căci împreună-vieţuirea prilejuieşte adulter. Să nu aibă călugărul vorbire slobodă cu călugăriţa, sau călugăriţa să vorbească deosebit cu călugărul, nici să se culce călugărul în mănăstire femeiască, nici să mănânce călugăriţa singură împreună cu acela.

Iar când se aduc cele trebuincioase traiului de către partea bărbă­tească la canonice (călugăriţe — femei care trăiesc după rânduiala sau canonul călugăriei), egumena mănăstirii femeieşti împreună cu oarecare monahie bătrână să le primească pe acestea (cele necesare traiului) în afara porţii.

Iar de s-ar întâmpla ca un călugăr să voiască a vedea vreo rudă, prin puţine şi scurte cuvinte să vorbească cu aceasta, în fiinţa de faţă (fiind de faţă) a egumenei, şi îndată să se îndepărteze (să plece) de la dânsa.

(47Trul.; 18, 22 sin. VII ec.)

CANONUL 21 Sin. VII ec. (MUTAREA CĂLUGĂRILOR SE FACE CU ÎNVOIREA EGUMENILOR)

Nu se cuvine ca monahul sau monahia să-şi părăsească mănăstirea proprie şi să se ducă în alta. Iar de s-ar întâmpla lucrul acesta, acela (care se duce) să fie neapărat găzduit; dar nu se cade să fie primit (în altă mănăstire) fără învoirea egumenului său.

(4 sin. IV ec; 19 sin. VII ec; 80 Cartag.; 2, 3, 4 sin. I-II)

CANONUL 22 Sin. VII ec. (VIEŢUIREA CREŞTINILOR SĂ FIE CUVIINCIOASĂ; CLERICII ŞI CĂLUGĂRII SĂ NU INTRE ÎN OSPĂTARII DECÂT DE NEVOIE)

Mare lucru este a închina totul lui Dumnezeu şi a nu se robi dorinţelor proprii. „Căci, ori de mâncaţi, ori de beţi – zice dumnezeiescul apostol, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Iar Hristos Dumnezeul nostru, în Evangheliile Sale, a poruncit să se taie începuturile păcatelor; căci nu numai adulterul se supune certării (pedepseşte) de către El, ci şi pornirea cugetului spre săvârşirea (comiterea) adulterului se osân­deşte, zicând el: „Cel ce a căutat (s-a uitat) la femeie spre a o pofti pe ea a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5. 28). Aşadar, din aceasta învă-ţându-ne, suntem datori să ne curăţim cugetele. Căci şi dacă „toate sunt îngăduite, dar nu toate folosesc” (I Cor. 10, 23), precum învăţăm din ros­tirea apostolică.

Aşadar, (precum) este prea de lipsă fiecărui bărbat să mănânce pentru a trăi, şi pentru cei a căror viaţă este în căsătorie şi au copii şi stare laică este lucru fără de ocară (reproş) a mânca laolaltă bărbaţii cu femeile, nu­mai să aducă mulţumire Celui ce dă hrană; dar nu cu oarecare apucături de teatru (scenice), sau cu cântece satanice şi de cetere si prin unduiri (mlădieri) desfrânate, asupra cărora vine blestemul proorocesc (profetic), care zice astfel: „Vai celor ce beau vinul cu chitară (ceteră) şi cu harfă şi nu se uită la lucrurile Domnului şi nu înţeleg lucrul mâinilor Sale” (Is. 5, 12).

Şi dacă ar fi cumva unii ca aceştia între creştini, să se îndrepteze, iar de nu, să aibă tărie asupra lor cele aşezate în chip canonic de către cei de di­naintea noastră. Iar pentru cei a căror viaţă este liniştită şi singuratică (solitară) – cel care s-a îndatorat Domnului Dumnezeu să ia jugul călugă­resc, să stea singuratic şi să tacă. Dar nici celor care şi-au ales viaţa preo­ţească nu le este îngăduit nicidecum să mănânce osebit împreună cu fe­mei, decât doar cu oarecare de Dumnezeu temători şi evlavioşi bărbaţi şi femei, ca şi această mâncare împreună să ducă la zidire (îndreptare) du­hovnicească. Acelaşi lucru să se facă şi în privinţa rudelor.

Iar de s-ar şi întâmpla cândva ca monahul sau un bărbat cu cinul preoţesc să nu-şi ia cele de trebuinţă neapărată, şi de nevoie vrea să tragă fie la han (ospătărie), fie la casa cuiva, acela să fie volnic (să aibă voie) a face lucrul acesta, ca silit de nevoie, numai (săi facă) cu evlavie.

(42, 43, 54 ap.; 3 sin. I ec; 5, 9, 47, 48, 62 Trulan; 18, 25 sin. VII ec; 19 Ancira; 24 Laod.; 40, 60 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

 

 

 

 

 

 

III. CANOANELE SINOADELOR LOCALE

CANONUL Sinodului de la Cartagina ţinut pe timpul Sf. Ciprian, în anul 256

CANONUL 1Cartagina-256 (BOTEZUL ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ)

Iubiţilor fraţi, fiind noi întruniţi în sfat, am citit scrisorile trimise de voi în privinţa celor care cred că sunt botezaţi de eretici, ori de schismati­ci, şi vin la catoliceasca biserică, care una este, în care ne botezăm şi ne re-naştem. în privinţa cărora suntem încredinţaţi că şi voi înşivă procedând în acelaşi chip păstraţi tăria canonului Bisericii ecumenice. însă, fiindcă sunteţi în comuniune cu noi şi voiţi să cercetaţi aceasta din dragoste obştească, nu vă punem înainte o socotinţă nouă, acum formulată, ci pe cea din vechime, cercată cu toată acurateţea şi sârguinţa de înaintaşii noştri şi păstrată de noi, o împărtăşim vouă şi adăugăm, hotărând şi acum tot ceea ce cu tărie şi statornicie totdeauna ţinem, că nimeni nu se poate boteza afară de catoliceasca biserică; fiindcă botezul este unul şi se află numai în catoliceasca biserică. Că scris este: „Pe mine m-a părăsit izvorul de apă vie şi şi-au săpat lor groape găuroase, care nu pot ţine apă” (Ier. 2, 13). Şi iarăşi Sfânta Scriptură, vestind înainte, zice: „Depărtaţi-vă de apă străină, şi să nu beţi din izvor străin” (Pilde 5, 15-16). Şi se cuvine ca mai întâi apa să se curăţească şi să se sfinţească de preot, pentru ca cu însuşi botezul să poată şterge păcatele omului celui care se botează. Şi prin proorocul Iezechiel zice Domnul: „Şi vă voi stropi pe voi cu apă cu­rată şi vă voi curaţi pe voi, şi voi da vouă inimă nouă, şi duh vă voi da vouă. Deci nu poate curaţi şi sfinţi apă cel ce însuşi este necurat, şi care nu este Duh Sfânt” (Iez. 36, 25), iar la Numerii zice Domnul: „Şi de toate de care se va atinge cel necurat, necurate vor fi” (Num. 19, 22). Deci cel ce nu poate lepăda păcatele sale proprii, fiind afară de Biserică, cum poate, bo­tezând, să dea altuia iertare de păcate? Căci însăşi întrebarea care se pune la botez este dovadă adevărului; căci zicând celui ce se cercetează: „Crezi că primeşti iertare de păcate şi viaţă veşnică?”, nu zice altceva de­cât că aceasta se poate da în catoliceasca biserică. Dar Ia eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor. Şi prin urmare apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică acelora despre care sus­ţin că au botez. Trebuie însă ca cel ce se botează să se şi ungă cu Sfântul Mir, pentru ca, primind ungerea, să se facă părtaş lui Hristos; deci ereti­cul, care nu are nici jertfelnic, nici biserică, nu poate sfinţi untdelemnul; prin urmare, nicidecum nu poate fi ungere la eretici. Căci ne este lămurit că la aceia cu nici un chip nu se poate sfinţi untdelemn spre lucrarea ha­rului. Fiindcă suntem datori a şti şi a nu ignora că s-a scris: „Untde­lemnul păcătosului să nu ungă capul meu” (Ps. 140, 5), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfânt în psalmi. Ca nu cumva, abătându-se vre­unul, şi rătăcindu-se de la calea cea dreaptă, să se ungă de eretici, duş­manii lui Hristos. Căci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat, cel ce nu este preot, ci sacrileg şi păcătos, deoarece Scriptura zice că „Dumnezeu pe cei păcătoşi nu ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi voia Lui a face, pe acela îl ascultă” (Ioan 9, 31); prin Sfânta Biserică înţelegem că ie dă iertare păcatelor; dar cine poate să dea ceea ce el însuşi nu are? Sau cum poate săvârşi cele duhovniceşti cel ce leapădă pe Duhul Sfânt? Pentru aceasta, cel ce vine către Biserică este dator a se reînnoi, ca să se sfinţească înlăuntru prin sfinţi; căci scris este: „Fiţi sfinţi, precum sfânt »unt Eu”, zice Domnul (Lev. 11, 44; 19, 2; 20, 7), pentru ca cel prins de rătăcire să se dezbrace şi el însuşi de aceasta prin Botezul adevărat şi bis­ericesc, fiindcă oricare om venind către Dumneze, şi căutând un preot, jflându-se în rătăcire, a căzut în sacrilegiu. Căci admiterea botezului ereticilor şi schismasticilor cuprinde în sine şi consimţirea din partea :elor botezaţi de dânşii. Fiindcă nu poate fi valid în parte: dacă a putut să boteze, a putut să dea şi pe Duhul Sfânt; de n-a putut, din cauză că este în îfară de Biserică, n-are pe Duhul Sfânt şi nu poate boteza pe cel ce vine, leoarece botezul este unul, şi unul este Duhul Sfânt şi una Biserica înte­meiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dintru început a zis Apostolul Petru că ea este întemeiată pe unitate; prin urmare, cele ce se săvârşesc Ie dânşii, mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt fără valoare. Că nimic nu aoate fi primit şi ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceia, pe care Domnul în Evanghelii îi numeşte vrăjmaşi, potrivnici ai Săi: „Cel ce nu este cu Mine, împotriva mea este, şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte” Matei 12, 30). Şi fericitul Apostol Ioan, păzind poruncile Domnului, a »cris mai înainte în epistolă: „Aţi auzit că vine Antihrist, şi acum încă s-au făcut mulţi antihrişti” (I Ioan 2, 18); drept aceea, ştim că este vremea cea de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea şi noi datori suntem a pricepe şi a înţelege că vrăjmaşii Domnului, şi cei ce se numesc antihrişti, nu sunt în stare a da harul Domnului. Şi pentru aceas­ta noi, cei ce suntem cu Domnul, şi păstrăm unirea cu Domnul, şi suntem înzestraţi după voinţa Lui, administrând preoţia Lui în Biserică, suntem datori a lepăda şi a înlătura şi a dispreţui şi a socoti ca spurcate pe toate ce le săvârşesc potrivnicii lui, adică vrăjmaşii şi antihriştii. Şi celor care vin de la rătăcire şi răzvrătire la cunoaşterea credinţei adevărate şi bise­riceşti să le dăm îndeobşte taina puterii dumnezeieşti, şi a unirii, şi a cre­dinţei şi a adevărului.

(62 ap.)

Canonul lipseşte din colecţiunile: Nomocanonul în XIV titluri, Kormciaia Kniga, Îndreptarea Legii şi Kniga Pravil. Se găseşte în Sintagma Ateniană (vol. III, p. 26). Prevederile acestui canon nu au fost respectate în întreaga Bi­serică, ci numai în cea din Africa, aşa cum se arată în can. 1 şi 2 VI ec.

CANOANELE primului Sinod local de la Ancira (314)

CANONUL 1 Ancira (PREOŢII CARE AU JERTFIT IDOLILOR)

In privinţa presbiterilor care au jertfit idolilor şi apoi iarăşi s-au luptat în prigoAne pentru credinţă, nu însă prin vreo prefăcătorie, ci cu adevărat, nici punând lucrurile la cale de mai înainte, nici lucrând cu intenţie vicleană, nici înduplecând pe prigonitor ca să pară numai că s-au supus chinurilor, atrăgându-le pe acestea asupra lor numai la aparenţă şi de formă; sinodul a hotărât ca aceştia să se împărtăşească de cinste şi de şedere; dar nu este ier­tat ca ei să aducă jertfă, sau să propovăduiască, sau în general să săvârşească ceva din slujbele ierarhiceşti.

(62 ap.; 10 sin. I ec; 2, 3, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.)

CANONUL 2 Ancira (DIACONII CARE AU JERTFIT IDOLILOR)

Aşijderea şi diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăşi s-au luptat pentru credinţă, altcum să aibe cinste, dar să înceteze de la orice slujbă sfântă şi de a aduce pâinea sau paharul sau de a propovădui. Dacă însă oarecare dintre episcopi vor băga de seamă la aceştia vreo râvnă sau umilinţa blândeţii şi ar voi să le dea ceva mai mult sau să-i ierte, dânşii au puterea să facă acest lucru.

(62 ap.; 10, 12 sin. I ec; 102 Trul.; 1, 3, 5, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 3 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Ancira (CEI TARI ÎN CREDINŢA)

Pe cei ce au fugit şi au fost prinşi, sau au fost trădaţi de ai lor, sau altfel au fost despuiaţi de averi, sau au suferit chinuri, sau în temniţă s-au arun­cat, şi strigând că sunt creştini, şi au fost sfâşiaţi, sau cu sila punându-li-se ceva lucru idolesc în mâini de către siluitori, sau de silă primind o oare­care mâncare de la idoli, însă mărturisind neîncetat că sunt creştini, şi mâhnirea asupra celor ce li s-a întâmplat arătând-o pururea cu toată ati­tudinea şi înfăţişarea lor, şi cu smerenia vieţii, unii ca aceştia, fiind afară de păcat, să nu se oprească de la împărtăşire; iar de s-au şi oprit de către cineva din stricteţe prea mare, sau din nepriceperea unora, îndată să se primească. Aceasta este în vigoare deopotrivă şi pentru cei din cler, şi pentru ceilalţi laici. S-a mai cercetat deodată şi aceea dacă se pot înainta în treapta preoţească laicii care au căzut în urma aceleiaşi silnicii; deci s-a hotărât ca aceştia să se prohirisească (hirotonească) ca unii care nimic nu au păcătuit, dacă vieţuirea lor de mai înainte s-ar afla dreaptă.

(62 ap.; 10, 11, 12 sin. I ec; 4, 12 Ancira; 2, 10, 13, 14 Petru Alex.)

CANONUL 4 Ancira (CERTAREA CELOR SLABI ÎN CREDINŢĂ)

în privinţa celor care prin constrângere au jertfit idolilor şi pe lângă aceştia şi în privinţa celor care au participat la ospeţele de la idoli, toţi aceia care, deşi fiind seduşi, au mers acolo cu înfăţişare mai veselă si au îmbrăcat haină mai luxoasă şi s-au împărtăşit fără rezervă din ospăţul pregătit, sinodul a hotărât ca un an să fie ascultători, şi trei ani să se sme­rească, şi doi ani să participe numai la rugăciune, şi numai atunci să se apropie de ceea ce este desăvârşit.

(62 ap.; 11 sin. I ec; 5, 8, 9 Ancira; 2 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Neocez.; 73, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru al Alexandriei; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 5 Ancira (CERTAREA CELOR SLABI ÎN CREDINŢĂ)

Iar cei ce au mers la ospeţele idolilor cu haină jalnică şi şezând la masă au mâncat, dar în toată vremea şederii au lăcrimat, dacă au împlinit tim­pul de trei ani al smeririi, să se primească în comuniune fără de împărtă­şanie; iar de nu au mâncat, numai doi ani smerindu-se, într-al treilea an să se primească în comuniune fără de împărtăşanie, ca să ia cele desăvârşite în al patrulea an. Episcopii însă să aibă putere ca, cercetând felul întoarcerii lor, să-i trateze şi mai blând sau să prelungească mai mult timpul de pocăinţă. Dar înainte de toate să li se cerceteze atât viaţa de mai înainte, cât şi cea mai din urmă, şi aşa să se măsoare blândeţea.

(62 ap.; 11 sin. 1 ec; 4 Ancira; 2 Laod.; 2, 11 Grig. Neocez.; 73, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru al Alexandriei; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 6 Ancira (CERTAREA CELOR SLABI ÎN CREDINŢĂ)

în privinţa celor ce au cedat numai de ameninţarea muncilor şi a luării averilor, sau a exilării, şi au jertfit idolilor şi până în timpul de faţă nu s-au pocăit, nici nu s-au întors, acum însă, timpul sinodului apropiindu-se şi ajungând la hotărârea întoarcerii, sinodul a hotărât ca până Ia ziua cea mare să se umilească trei ani, şi după alţi doi să se primească în comuniu­ne, fără de împărtăşanie, şi aşa să vină la cele desăvârşite, încât întreg timpul de şase ani să-1 împlinească. Iar dacă oarecare mai înainte de acest sinod s-au primit la pocăinţă, de Ia acel timp să Ii se socotească începutul celor şase ani de pocăinţă. Dacă însă s-ar întâmpla primejdie şi aşteptarea morţii din boală, sau din altă oarecare pricină, aceştia să se primească după norma de faţă.

(6 ap.; 11, 12, 13 sin. I ec; 4, 5, 7, 8, 9 Ancira; 2 Neocez.; 7 Cartag.; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 7 Ancira (CERTAREA CELOR SLABI ÎN CREDINŢĂ)

în privinţa celor ce împreună s-au ospătat la serbarea păgânească, în locul hotărât pentru păgâni, ducând şi mâncând însă acolo bucatele lor proprii, sinodul a hotărât ca, timp de doi ani, smerindu-se să se primească în comuniune; iar ori de trebuieşte fiecare a se primi cu împărtăşanie, episcopii au dreptul să judece, după cum ei au dreptul şi de a cerceta cealaltă viaţă a fiecăruia.

(62 ap.; 11 sin. I ec.)

CANONUL 8 Ancira (CERTAREA CELOR SLABI ÎN CREDINŢĂ)

Iar cei ce a doua oară şi a treia oară au jertfit idolilor de silă, patru ani să se smerească, iar doi ani să se primească în comuniune fără împărtăşa­nie, apoi în al şaptelea an desăvârşit să se primească.

(62 ap.; 11 sin. I ec; 4, 5, 9 Ancira; 2 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez.; 73, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 9 Ancira (OSÂNDA VÂNZĂTORILOR DE FRAŢI)

Iar toţi aceia care nu numai că s-au lepădat de la credinţă, ci s-au ridi­cat şi împotrivă şi au siluit pe fraţi, şi s-au făcut pricinuitori ai siluirii, aceştia trei ani să se primească la locul ascultării, iar în alţi şase ani în cel al prosternării; şi alt an să se primească în comuniune fără împărtăşanie, ca zece ani împlinind să se împărtăşească de cele desăvârşite; însă să se cerceteze atât viaţa lor din acest timp, cât şi cealaltă.

(62 ap.; 11 sin. I ec; 4, 5, 9 Ancira; 2 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Neocez.; 73, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Ancira (CĂSĂTORIA DUPĂ HIROTONIE)

Toţi cei ce sunt puşi diaconi, dacă chiar la punerea lor au mărturisit şi au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne aşa, aceştia însurân-du-se după aceasta, să rămână în slujbă pentru că li s-a dat lor voie de că­tre episcop. Dacă însă oarecare, tăcând şi primindu-se la hirotonie cu con­diţia să rămână aşa, dar după aceea s-au însurat, să înceteze din diaconic

(5, 26, 51 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 6, 13, 21, 30 Trui; 1 Neocez.; 16 Cartag.; 69 Vasile cel Mare.)

CANONUL 11 Ancira (RĂPIREA LOGODNICEI)

Sinodul a hotărât ca fetele care s-au logodit şi după aceea au fost răpite de alţii să se dea înapoi celor ce mai întâi s-au logodit cu ele, chiar de ar fi suferit şi silă de la aceia.

(67 ap.; 27 sin. IVec; 92, 98 Trul.; 22, 25, 26, 30, 49, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 12 Ancira (CATEHUMENII CĂZUŢI)

Sinodul a hotărât ca cei ce au jertfit idolilor mai înainte de Botez, şi după aceea s-au botezat, să se înainteze în treaptă, ca unii ce sunt spălaţi de păcat.

(14 sin. I ec; 5 Neocez.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 13 Ancira (HOREPISCOPII)

Horepiscopilor nu le este iertat să hirotonească presbiteri sau diacon în îltă eparhie, dar încă nici presbiteri pentru cetate, decât numai cu încuvi­inţarea episcopului, dată prin scrisori.

(8 sin. 1 ec; 14 sin. Vil ec; 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 89 Vasile cel  Mare)

 

 

CANONUL 14 Ancira (ÎNFRÂNAREA FĂŢARNICĂ)

Presbiterii sau diaconii cei din cler, care se reţin de la cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să se atingă de ele şi apoi, aşa de vor voi, să se înfrâneze de la ele; iar de nu vor vrea, şi nici legumele ce sunt puse lângă cărnuri nu vor să le mănânce, şi astfel de nu se vor supune canonului, să înceteze din treaptă.

(51, 53, 66 ap.; 2, 21 Gang.; 28, 86 Vasile cel Mare)

CANONUL 15 Ancira (BUNURILE BISERICII)

în privinţa lucrurilor aparţinătoare Bisericii, pe care presbiterii, nefi-ind episcopi, le-au vândut, Biserica să le reclame înapoi. Şi stă în chibzuinţă episcopului de se cuvine a lua preţul înapoi ori nu, fiindcă de multe ori venitul celor vândute le aduce mai mult decât preţul.

(38, 39, 40, 41, 73 ap.; 22, 24, 25, 26 sin. IV ec; 33, 49 TruL; 11, 12, 13 sin. VII ec; 24, 25 Antioh.; 57 Laod.; 22, 33, 81 Cartag.; 2 Chirii Alex.; 10 Teofil Alex.)

CANONUL 16 Ancira (SODOMIA. CĂDEREA CU DOBITOACE – BESTIALITATEA)

Dintre cei care au păcătuit sau păcătuiesc cu dobitoace, câţi au păcătuit înainte de a fi de douăzeci de ani, prosternându-se cincisprezece ani, să se împărtăşească de comuniunea rugăciunii, apoi, împlinind cinci ani în această comuniune, atunci să se atingă de cuminecătură. Dar să li se cerceteze şi viaţa lor din timpul prosternării, şi aşa să dobândească blândeţea. Iar dacă oarecare fără cumpăt a rămas în păcate, să se supună prosternării celei lungi. Iar cei ce au trecut peste vârsta aceasta şi, având soţii, au căzut în păcatul acesta, să se prosterneze 25 de ani, apoi să se îm­părtăşească de comuniunea rugăciunii; după aceea, împlinind cinci ani în comuniunea rugăciunilor, să se împărtăşească de cuminecătură. Iar dacă unii şi femei având şi trecând de cincizeci de ani au păcătuit, numai la ie­şirea din viaţă să primească împărtăşanie.

(17 Ancira; 7, 63 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 17 Ancira (SODOMIA (AMESTECAREA CU DOBITOACE))

Sfântul sinod a poruncit ca cei ce păcătuiesc cu dobitoace şi sunt le­proşi, sau au fost leproşi, aceştia să se roage cu iernaticii (cei ce stau în locul deschis din faţa uşii Bisericii).

(16 Ancira; 7, 63 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 18 Ancira (EPISCOPII NEPRIMIŢI ÎN EPARHII. COBORÂREA ÎN TREAPTĂ)

Dacă unii care au fost puşi episcopi, şi nu s-au primit de eparhia pen­tru care au fost numiţi, ar vrea să meargă în alte eparhii şi să înlăture pe cei aşezaţi acolo şi să aţâţe împotriva acelora răzvrătire, aceia să se afuri­sească. Dacă însă ar vrea să rămână în parohia unde au fost mai înainte presbiteri, să nu fie lepădaţi din demnitate; iar dacă se vor ridica cu tul­burare împotriva episcopilor aşezaţi acolo, să li se ia lor şi păstoria şi să fie lepădaţi (să fie excluşi din Biserică).

(14, 36 ap.; 8 sin. I ec; 9 sin. III ec; 29 sin. IV ec; 37 Trul.; 17, 18 Antioh.; 17 sin. 141; 1, 2, 3 Chirii Alex.)

CANONUL 19 Ancira (CĂDEREA DIN VOTUL FECIORIEI)

Cei ce, făgăduind fecioria, violează votul, să se supună hotărârii pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Aşijderea am oprit ca fecioarele să vieţuiască împreună cu oarecare bărbaţi, ca surori.

(5, 26 ap.; 3 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 5, 12, 13, 40, 44, 46, 47 Trul; 18, 22 sin. VII ec; 3, 4, 25, 38, 44, 70 Cartag.; 3, 4 sin. 141.; 6, 18, 19, 20, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 20 Ancira (ADULTERUL)

Dacă soţia cuiva a comis adulter sau dacă cineva comite adulter, se cu­vine ca acela la şapte ani să dobândească cele desăvârşite, potrivit treptelor care duc acolo.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 21 Ancira (AVORTUL (LEPĂDAREA DE PRUNCI))

Pe femeile care sunt desfrânate şi-şi omoară fătul şi se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort, hotărârea de mai înainte le-a oprit până la ieşirea din viaţă, şi această hotărâre se ţine îndeobşte. Dar, găsind ceva spre a le trata mai blând, am hotărât ca vreme de 10 ani să împlinească în penitenţă, potrivit treptelor hotărâte.

(91 Trul.; 2, 8 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 22 Ancira (UCIDEREA DE VOIE)

In privinţa uciderilor de voie, vinovaţii să se smerească viaţa lor întrea­gă, iar de cele desăvârşite să se învrednicească numai la sfârşitul vieţii.

(8, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 23 Ancira (UCIDEREA FĂRĂ VOIE)

în privinţa uciderilor fără voie, hotărârea de mai înainte porunceşte ca cei vinovaţi să dobândească cele desăvârşite la anul al şaptelea, potrivit treptelor hotărâte; iar a doua hotărâre porunceşte să împlinească vreme de cinci ani.

(8, 11, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 24 Ancira (CREDINŢELE DEŞARTE ŞI VRĂJITORIA, SUPERSTIŢIA ŞI MAGIA)

Prezicătorii şi cei ce urmează moravurile păgânilor, ori introduc în casele lor pre oarecare spre aflarea farmecelor sau şi pentru curăţie, să cadă sub canonul penitenţei de cinci ani, potrivit treptelor hotărâte, trei ani de prosternare şi doi ani de rugăciune, fără împărtăşanie.

      (61, 65 Trul.; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nisa)

CANONUL 25 Ancira (CĂDERE (PĂCĂTUIRE) CU SORA LOGODNICEI)

În cazul când cineva, logodindu-se cu o fecioară, a necinstit mai înainte pe sora ei, încât a rămas şi gravidă, şi după aceea s-a cununat cu cea lo­godită, iar cea necinstită s-a sinucis, se porunceşte ca complicii să se pri­mească între cei ce stau împreună la rugăciune în biserică după 10 ani de pocăinţă, potrivit treptelor hotărâte.

(54 Trul.; 2 Neocez.; 78 Vasile cel Mare) 

 

CANOANELE Sinodului al doilea local de la Neocezareea (315)

CANONUL 1 Neocezareea (OSÂNDA PREOTULUI CARE SE CĂSĂTOREŞTE DUPĂ HIROTONIE, COMITE ADULTER SAU ESTE DESFRÂNAT)

Presbiterul, dacă se va însura, să se scoată din treapta sa, iar de va fi desfrânat sau va comite adulter, să se excludă cu desăvârşire şi să se su­pună penitenţei.

(5, 26, 51 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 6, 13, 21, 30 Trul.; 10 Ancira; 16 Cartag.; 2, 69 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 2 Neocezareea (CĂSĂTORIA CU DOI FRAŢI)

Femeia, dacă se va mărita cu doi fraţi, să se scoată din comuniune până la moarte; totuşi, dacă în vremea morţii va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăinţă. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atun­ci pentru partea rămasă în viaţă cu Anciravoie va fi pocăinţa.

(19 ap.; 54 TruL; 23, 68, 76, 78, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Neocezareea (OSÂNDA CĂSĂTORIILOR NEPRAVILNICE , NELEGALE)

Pentru cei ce cad în mai multe nunţi este învederat timpul hotărât pen­tru penitenţă, dar întoarcerea şi credinţa lor Ie scurtează timpul penitenţei.

(19 Ancira; 7 Neocez.; 4, 50, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Neocezareea (HARUL AFARĂ DE PĂCAT)

Dacă cineva poftind o femeie, îşi propune a se culca cu dânsa, dar hotărârea sa nu va deveni faptă, se vede că prin har a fost scăpat.

(70 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Neocezareea (CATEHUMENI1)

Catehumenul care a intrat în Biserică şi stă la locul catehumenilor, dacă va păcătui, de este dintre îngenunchetori, să asculte fără să mai păcă-tuiască; iar dacă şi ascultător fiind va păcătui, să se excludă din Biserică.

(2, 11, 12, 13, 14 sin. I ec; 96 TruL; 19 Laod.; 20 Vasile cel Mare; 4, 6 Timotei Alex.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 6 Neocezareea (BOTEZUL COPIILOR. BOTEZUL ESTE INDIVIDUAL)

Femeia gravidă trebuie să se lumineze (boteze), când va vrea; căci ceea ce naşte nu este părtaşă întru aceasta cu cel născut, pentru ca să se arate voinţa proprie a fiecăruia Ia mărturisire.

CANONUL 7 Neocezareea (CĂSĂTORIA A DOUA)

Presbiterul să nu mănânce la nunţile celor căsătoriţi a doua oară, de­oarece nunta a doua cere penitenţă; cine va fi acel presbiter care, prin participarea sa la ospătare, aprobă aceste nunţi?

(17 ap.; 3 TruL; 19 Ancira; 3 Neocez.; 1 Laod.; 3, 12 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Neocezareea (DESPĂRŢIREA CANONICĂ A CLERULUI, PENTRU ADULTERUL SOŢIEI. DIVORŢUL CANONIC AL CLERULUI)

De se va vădi în public că soţia cuiva care este laic a comis adulter, unul ca acela nu poate veni în slujba preoţească. Iar dacă dânsa va comite adulter după hirotonie, el este dator să o demită; iar de va vieţui cu dân­sa, nu poate ţine slujba ce i s-a încredinţat.

(18 ap.; 3, 6, 13, 26 Trui; 27 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 9 Neocezareea (PĂCATELE DE DINAINTE DE HIROTONIE)

Presbiterul, dacă s-a înaintat după ce mai înainte a păcătuit în trup, şi va mărturisi că a păcătuit înainte de hirotonie, să nu jertfească, rămâ­nând în celelalte, pentru zelul său de altfel; căci mulţi au zis că şi hiroto­nia iartă cele mai multe păcate. Iar dacă el însuşi nu mărturiseşte şi nu se poate dovedi arătat, atunci el însuşi are puterea de a hotărî ce să facă.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 6 sin. 11 ec; 4, 21, 23 Trul.; 12 Ancira;, 8, 10, 12 Neocez..; 3, 32, 51, 70, 82, 89 Vasile cel Mare; 3, 6 Teofil Alex.)

CANONUL 10 Neocezareea (PĂCATELE DE DINAINTE DE HIROTONIE)

Aşijderea şi diaconul, de va cădea în acelaşi păcat, să aibă numai treapta slujitorului bisericesc.

(25, 61 ap.: 2, 9, 10 sin. I ec; 6 sin. 11 ec; 4, 21, 23 Trul: 12 Ancira; 1, 8, 9, 12 Neocez.; 3, 32, 51, 70, 82, 89 Vasile cel Mare; 3, 6 Teofil Alex.)

 

CANONUL 11 Neocezareea (VÂRSTA CANONICĂ PENTRU PREOŢI)

Presbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi chiar bărbat vrednic pentru toate, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani s-a botezat şi a început să înveţe.

(14 Trul.)

CANONUL 12 Neocezareea (CEI BOTEZAŢI ÎN STARE DE BOALĂ)

Dacă cineva bolnav fiind s-a luminat prin botez, nu se poate înainta la presbiterie; căci credinţa lui nu este din convingere, ci din nevoie; fără numai poate în urma zelului şi credinţei sale şi de mai apoi şi din lipsa de oameni (candidaţi).

(46, 47, 49, 50. 61, 75, 80 ap.; 2, 9 sin. I ec; 7 sin. II ec; 95 TruL; 3, 13, 47 Laod.; 10 Sard.; 45 Cartag.; 1 sin. I-II; 1, 5, 89 Vasile cel Mare; 4, 5, Chirii Alex.; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 13 Neocezareea (CLERUL DE LA ŢARĂ ŞI CEL DIN CETĂŢI)

Presbiterii de la sate nu pot jertfi în biserica cetăţii, fiind de faţă epis­copul sau presbiterii cetăţii; nici a da pâinea, nici paharul în timpul rugăciunii, iar dacă cei din urmă nu sunt de faţă, şi singuri vor fi chemaţi la rugăciune, atunci să dea pâinea şi paharul.

(15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 6 sin. IV ec.)

CANONUL 14 Neocezareea (HOREPISCOPII)

Horepiscopii însă sunt după chipul celor şaptezeci de ucenici; şi ei ca împreună liturghisitori ai episcopilor, cinstindu-se pentru zelul lor faţă de săraci, pot să aducă jertfă în biserica din cetate.

(8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 13 Ancira; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 89 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 15 Neocezareea (NUMĂRUL DIACONILOR)

Potrivit Canoanelor, diaconii trebuie să fie şapte, oricât de mare ar fi cetatea. Despre aceasta însă te vei încredinţa din Cartea Faptelor.

(18 sin. I ec; 7, 16 TruL; 20 Laod.) 

CANOANELE Sinodului al treilea local de la Gangra (340)

 

CANONUL 1 Gangra (OSÂNDA CELOR CE DEFĂIMA CĂSĂTORIA)

Dacă cineva ar defăima nunta, şi pe ceea ce se culcă cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia cea cerească, să fie anatema.

(5, 51 ap.; 13 TruL; 4, 9, 10, 14 Gang.)

CANONUL 2 Gangra (ÎNFRÂNAREA FĂŢARNICĂ)

Dacă cineva ar osândi pe cel ce cu evlavie şi cu credinţă mănâncă carne, afară de sânge şi de jertfă idolească şi de sugrumat, ca şi cum acela nu ar avea nădejde din cauză că se împărtăşeşte cu carne, să fie anatema.

(51, 53, 63 ap.; 67 TruL; 14 Ancir.; 86 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Gangra (ROBI, SCLAVI ŞI STĂPÂNI)

Dacă cineva, sub pretext de evlavie, ar învăţa pe un sclav să defaime pe stăpân şi să-şi părăsească slujba, şi să nu slujească stăpânului său cu bunăvoinţă şi cu toată cinstea, să fie anatema.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trui; 64, 82 Cartag.; 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Gangra (APĂRAREA CLERULUI CĂSĂTORIT)

Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi cuminecătura de la un presbiter însurat, când liturghiseşte aceasta, să fie anatema.

(5 ap.; 3 sin. I ec; 13, 48 Trul.; 1, 9, 10 Gang.; 4 Cartag.)

CANONUL 5 Gangra (OSÂNDA HULITORILOR BISERICII)

Dacă cineva ar învăţa despre casa lui Dumnezeu că este de dispreţuit, ca şi adunările dintr-însa, să fie anatema.

(80 Trul.; 20 Gang.; 11 Sard.)

CANONUL 6 Gangra (SCHISMA ŞI OSÂNDA EI)

Dacă cineva ar săvârşi slujbele cele bisericeşti intenţionat împotriva Bisericii, defăimând Biserica, şi ar voi să lucreze cele ale Bisericii, nefiind împreună cu presbiterul, împotriva socotinţei episcopului, să fie anatema.

(31, 47 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 2, 5 Antioh.; 14 Sard.; 10, 11 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II; 1 Vasile cel Mare)

Continuând şirul osândirii învăţăturilor greşite ale eustaţienilor, în acest canon sunt anatematizaţi toţi cei ce defăima Biserica şi pe preoţii ei, vizându-se astfel preoţii eustaţienilor, care se considerau singurii adevăraţi.

CANONUL 7 Gangra (CHIVERNISIREA PRINOASELOR)

Dacă cineva ar vrea să ia rodurile aduse pentru Biserică sau a le da celor ce sunt afară de Biserică împotriva socotinţei episcopului, sau a aceluia căruia i s-au încredinţat acestea, şi n-ar voi să procedeze după so­cotinţa aceluia, să fie anatema.

(4, 38, 41 ap.; 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 8 Gang.; 24, 25 Antioh; 26, 33 Cartag.; 7 sin. III; 10 Teofil Alex.; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 8 Gangra (CHIVERNISIREA PRINOASELOR)

Dacă cineva ar da sau ar primi rodurile destinate Bisericii fără de epis­cop şi de cel ce este rânduit pentru orânduirea carităţii, să fie anatema, şi cel ce dă, şi cel ce primeşte.

(4, 38, 39, 41 ap.; 26 sin. IV ec; 25 Trul.; 11, 12 sin. Vil ec; 15 Ancira; 7 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil al Alex.; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 9 Gangra (OSÂNDA CELOR POTRIVNICI CĂSĂTORIEI)

Dacă cineva se dedică fecioriei şi înfrânării nu pentru bunătatea şi sfinţenia fecioriei, ci pentru că scârbindu-se se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema.

(5, 51 ap.; 3 sin. I ec; 16 sin. IVec; 13, 40, 48 Trul; 1, 4, 10, 14 Gang.; 4 Cartag.)

CANONUL 10 Gangra (OSÂNDA CELOR CE BATJOCORESC CĂSĂTORIA)

Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, şi-ar bate joc de căsătoriţi, să fie anatema.

(5, 41 ap.; 3 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 13, 40, 48 Trul.; 1, 4, 9, 14 Gang.; 4 Cartag.)

 

CANONUL 11 Gangra (AGAPELE)

Dacă cineva ar defăima pe cei ce fac agape din credinţă, şi cheamă la agape pe fraţi pentru cinstea Domnului, şi dacă n-ar voi a se face părtaşi chemărilor fiindcă dispreţuiesc ceea ce se face, să fie anatema.

(74 Trul.; 27, 28 Laod.; 42 Cartag.)

CANONUL 12 Gangra (EVLAVIA FĂŢARNICĂ)

Dacă vreunul dintre bărbaţi, din asceză părută, întrebuinţează haină învelitoare şi, ca şi cum prin aceasta ar avea dreptatea, ar defăima pe cei ce cu evlavie poartă mătăsuri şi pe cei ce întrebuinţează îmbrăcămintea obştească şi obişnuită, să fie anatema.

(27 Trul.; 16sin. VII ec.)

 

CANONUL 13 Gangra (OSÂNDA FEMEILOR CARE ÎMBRACĂ VEŞMINTE BĂRBĂTEŞTI)

Dacă vreo femeie, din asceză părută, şi-ar schimba îmbrăcămintea şi, în locul hainei femeieşti obişnuite, ar lua îmbrăcăminte bărbătească, să fie anatema.

(62 Trul.)

CANONUL 14 Gangra (OSÂNDA CELOR CE DEFĂIMA CĂSĂTORIA)

Dacă vreo femeie ar părăsi pe bărbatul său şi ar vrea să se retragă, scârbindu-se de căsătorie, să fie anatema.

(5, 48, 51 ap.; 13, 87 Trul.; 1, 4, 9, 10 Gang.)

CANONUL 15 Gangra (ÎNDATORIRILE PĂRINŢILOR FAŢĂ DE COPII. ASCEZA NU DEZLEAGĂ DE ÎNDATORIRILE LEGALE FAŢĂ DE COPII)

Dacă cineva şi-ar părăsi copiii, şi nu i-ar mai creşte, şi nu i-ar îndrepta cât atârnă de el, spre cuvenita cinstire de Dumnezeu, ci sub pretextul as­cezei i-ar neglija, să fie anatema.

(35 Cartag.)

CANONUL 16 Gangra (ÎNDATORIRILE COPIILOR FAŢĂ DE PĂRINŢI. EVLAVIA NU-I DEZLEAGĂ PE COPII DE ÎNDATORIRILE LEGALE FAŢĂ DE PĂRINŢI)

Dacă oarecare fii s-ar depărta de părinţi, mai ales de cei credincioşi, sub pretext de evlavie, şi nu ar da cuvenita cinste părinţilor, prefăcându-se de către ei evlavia, să fie anatema.

(1, 14, 15 Gang.)

CANONUL 17 Gangra (FEMEILE SĂ NU-ŞI TUNDĂ PĂRUL)

Dacă vreuna dintre femei, pentru asceză părută, şi-ar tunde părul ce i 1-a dat Dumnezeu spre aducerea-aminte de supunere, să fie anatema ca una ce strică porunca supunerii.

(1, 13, 14 Gang.)

 

CANONUL 18 Gangra (DUMINICA NU SE POSTEŞTE)

Dacă cineva, pentru asceză părută, ar ajuna duminica, să fie anatema.

(66 ap.; 16 sin. IV ec; 55 TruL; 14 Ancira; 29, 49, 51 Laod.)

CANONUL 19 Gangra (POSTURILE SĂ SE ŢINĂ ÎN CINSTE)

Dacă vreunul dintre cei ce practică asceza, fără nevoie trupească, ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de Biserică, având acela şi mintea întreagă, să fie anatema.

(69 ap.; 29, 56, 89 TruL; 49, 50, 51, 52 Laod.; 1 Dionisie Alex.; 15 Petru Alex.; 8, 10 Timotei al Alex.)

 

CANONUL 20 Gangra (CINSTIREA SFINŢILOR)

Dacă cineva întrebuinţând socoteală dispreţuitoare şi scârbindu-se ar prihăni adunările ce se ţin în cinstea mucenicilor sau liturghiile ce se fac într-însele şi pomenirile lor, să fie anatema.

(31 ap.; 4 sin.Nec; 31, 80 TruL; 5 Gang.; 5 Antioh.; 11 Sard.; 83 Cartag.)

CANONUL 21 Gangra (EVLAVIA ŞI ÎNFRANAREA FĂŢARNICĂ SE OSÂNDESC)

Acestea însă le scriem nu spre a stârpi pe cei ce voiesc să practice asceza în Biserica lui Dumnezeu potrivit scripturilor, ci pe cei ce iau pretextul as­cezei spre mândrie, ridicându-se împotriva celor ce vieţuiesc mai simplu, şi pe cei ce introduc inovaţii împotriva scripturilor şi Canoanelor bisericeşti. Aşadar, noi încă admirăm şi fecioria cea cu smerenie şi primim înfranarea ceea ce se face cu demnitate şi cu evlavie şi aprobăm retragerea cu smere­nie de Ia lucrurile lumeşti şi cinstim legătura venerabilă a nunţii şi nu defăimăm bogăţia cea după dreptate agonisită şi împreunată cu caritatea şi lău­dăm simplitatea şi cumpătul în îmbrăcăminte, care serveşte numai pentru simpla acoperire a trupului; iar de Ia năzuinţele spre moliciune şi lux în îm­brăcăminte ne întoarcem şi casele lui Dumnezeu le cinstim şi adunările care se fac într-însele ca sfinte şi folositoare le îmbrăţişăm, nu închizând în casă cinstirea de Dumnezeu, ci cinstind toate locaşurile zidite în numele lui Dumnezeu şi adunarea ce se face în Biserică spre folosul obştei o aprobăm şi facerile de bine îmbelşugate ale fraţilor, ce se fac potrivit predaniei bise­riceşti pentru săraci, le lăudăm şi, scurt zis, dorim să se facă în Biserică toate cele predanisite de dumnezeieştile scripturi şi de Predania Apostolică.

(31, 51, 53 ap.; 4 sin. IV ec; 27, 80 TruL; 16 sin. VII ec; 5, 20 Gang.; 5 Antioh.; 11 Sard.; 83 Cartag.) 

CANOANELE Sinodului al patrulea local de la Antiohia (341)

CANONUL 1 Antiohia (PRAZNUIREA PAŞTILOR)

Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu preaiu-bitorului împărat Constantin, în privinţa sfintei sărbători a mântui­toarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori pres-biter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Pastile cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut mul­tora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateri­seşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu.

(7, 64, 70, 71 ap.; 7 sin. II ec; 11 TruL; 7, 37, 38 Laod.; 34, 51, 73,

106 C

arţag.)

 

CANONUL 2 Antiohia (AFURISIRE ŞI AFURISIŢI)

Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu partici­pă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfân­ta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Bise­rică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare; nu Ie este iertat însă să comu­nice cu cei excomunicaţi, nici umblând în case să se roage împreună cu cei ce nu se roagă împreună cu Biserica, nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună împreună în altă Biserică. Iar de se va vădi că oarecare dintre episcopi, sau presbiteri, sau diaconi, sau oarecare din canon (cata­logul clericilor) va comunica cu cei excomunicaţi, acesta încă să fie exco­municat ca unul ce tulbură canonul Bisericii.

(9,10, 11,12,15, 28, 32, 33, 45, 48, 65 ap.; 5 sin. I ec; 11, 13 sin. IVec; 17, 66, 80 Trul.; 8,11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9, 11 Sard.; 9, 10, 23, 106 Carlag.)

CANONUL 3 Antiohia (CLERUL SE MUTĂ NUMAI DUPĂ PRAVILĂ)

Dacă vreun presbiter, ori diacon, ori, în genere, oricine dintre cei din preoţie, părăsindu-şi parohia sa, se va duce în alta, apoi desăvârşit mu-tându-se, va încerca să petreacă timp îndelungat în altă parohie, acela să nu mai liturghisească, mai ales dacă, episcopul său propriu chemându-I şi sfătuindu-1 să se întoarcă în parohia sa, nu va asculta. Iar de va stărui în nerânduială, desăvârşit să se caterisească din slujbă, încât nicidecum să nu se mai reintegreze la locul său de serviciu. Iar dacă, caterisit fiind pen­tru această pricină, l-ar primi alt episcop, şi aceia să primească epitimia de la sinodul obştesc, ca unul care desfiinţează legiuirile bisericeşti.

(15, 16 ap.; 15, 16 sin. l ec; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 4 Antiohia (STAREA CLERICILOR CATERISIŢI (RĂSPOPIŢI)

Dacă vreun episcop caterisit de sinod, ori presbiter, ori diacon caterisit de episcopul său propriu ar îndrăzni să săvârşească ceva din slujba preoţească potrivit celor obişnuite a le îndeplini mai înainte, ori ca epis­cop, ori ca diacon, acela să nu mai poată avea nădejde la alt sinod nici de reintegrare, nici de a se putea apăra. Iar cei ce comunică cu ei, toţi să se lepede de la Biserică, şi mai ales dacă, cunoscând ei hotărârea cea dată împotriva celor amintiţi mai sus, ar îndrăzni să comunice cu dânşii.

(28 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 12, 15 Antioh.; 3, 4, 5, 14 Sard.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Antiohia (SCHISMA)

Dacă vreun presbiter ori diacon, defăimând pe episcopul său, s-a despărţit pe sine de Biserică şi a făcut adunare osebită şi a ridicat altar şi, chemându-1 episcopul, nu s-ar supune, nici nu ar voi să i se plece, nici să-1 asculte, fiind chemat întâia şi a doua oară, acela desăvârşit să se cateri­sească şi nicidecum să nu mai dobândească serviciul, nici să nu mai poată primi cinstea sa. Iar de ar stărui în a tulbura şi răzvrăti Biserica, acela prin stăpânirea externă să se pedepsească ca un tulburător.

(31 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 10, 11 Cartag.; 9, 13, 14, 15 sin. I-II; 1 Vasile cel Mare)

CANONUL 6 Antiohia (STAREA CELOR AFURISIŢI)

Dacă cjneva a fost excomunicat de episcopul său, acela să nu se primească mai înainte de alţii, dacă nu s-ar primi de însuşi episcopul său, sau ţinându-se sinod şi prezentându-se, s-ar apăra şi, convingând sinodul, ar primi altă sentinţă. Şi hotărârea aceasta are valoare pentru mireni şi presbiteri şi diaconi şi pentru toţi cei din canon.

(12, 13, 16, 32 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 20 Laod.; 13 Sard.; 11,29, 133 Cartag.; 1 sin. Sof.)

CANONUL 7 Antiohia (SCRISORI SAU CĂRŢI CANONICE)

Nici unul dintre străini să nu se primească fără scrisori de pace.

(12, 13, 32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17 TruL; 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 7, 8, 9 Sard.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 8 Antiohia (SCRISORI SAU CĂRŢI CANONICE)

Nici presbiterii rurali să nu dea scrisori canonice, decât numai către episcopii învecinaţi să trimită scrisori; horepiscopii neprihăniţi însă să dea scrisori de pace.

(12, 13, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17 TruL; 13 Ancira; 10 Antioh.; 42, 57 Laod.; 32, 106 Cartag.)

 

CANONUL 9 Antiohia (AUTOCEFALIA ŞI AUTONOMIA)

 Episcopii din fiecare eparhie trebuie să recunoască pe episcopul proestos din capitala metropolă şi care deţine purtarea de grijă a toată eparhia, pentru că în capitala metropolă se întrunesc din toate părţile toţi cei ce au afaceri de aranjat. Pentru aceea s-a hotărât ca aceasta să aibă precădere în cinste, şi ceilalţi episcopi să nu facă nimic mai însemnat fără de dânsul, potrivit vechiului canon în vigoare al Părinţilor noştri, decât numai cele ce privesc fiecare parohie în parte şi ţinuturile de sub dânsa. Iar fiecare episcop să aibă stăpânire peste parohia sa şi s-o cârmuiască potrivit evlaviei cuvenite fiecăruia şi să aibă grijă de tot ţinutul supus cetăţii sale; aşa ca să şi hirotonească atât presbiteri, cât şi diaconi, şi să dispună toate cu judecată; dar mai mult nimic să nu se apuce să facă fără episcopul capitalei metropolei, nici acesta fără de socotinţa celorlalţi.

(34 ap.; 4, 6, 7 sin. I ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36, 39 TruL)

CANONUL 10 Antiohia (HOREPISCOPII)

Sfântul Sinod a hotărât ca cei de pe sate, sau de la ţară, sau aşa-numiţii horepiscopi, de ar fi şi luat hirotonie de episcop, să-şi cunoască măsura drepturilor lor şi să cârmuiască bisericile supuse lor şi să se mulţumească cu îngrijirea şi administrarea acestora, să aşeze adică citeţi şi ipodiaconi şi exorcişti şi să se mulţumească cu înaintarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi fără episcopul din cetatea căreia este supus atât el, cât şi teritoriul lui. Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte, acela să se caterisească şi să se lipsească de cinstea ce o are. Şi horepiscopul să se facă de către episcopul cetăţii, căreia este pus.

(8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 13 Ancira; 14 Neocez.; 8 Antioh.; 57 Laod.; 89 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 11 Antiohia (ÎNFĂŢIŞAREA CLERULUI LA CĂPETENIA STATULUI)

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau, în genere, oricine din canon s-ar porni să meargă la împăratul, fără ştirea şi scrisorile episcopilor din eparhie şi mai ales ale celor din capitală, acela să se izgonească şi lepădat să fie nu numai din comuniune, ci şi din demnitatea de care era părtaş, ca unul care cutează să supere urechile preaiubitorului de Dumnezeu împăra­tul nostru împotriva orânduirii bisericeşti. Iar de ar cere vreo nevoie ur­gentă a se adresa împăratului, aceasta să o facă cu chibzuirea şi socotinţa episcopului capitalei eparhiei şi a celor ce sunt într-însa, şi cu scrisorile acestora să se înzestreze pentru călătorie.

(6 sin. II ec; 7, 8, 9, 21 Sard.; 12 Antioh.; 104, 106 Cartag.)

 

CANONUL 12 Antiohia (APELUL CLERICILOR LA CĂPETENIA STATULUI. ÎMPĂRATUL NU ESTE INSTANŢĂ BISERICEASCĂ)

Dacă vreun presbiter, sau diacon caterisit de episcopul său, sau şi un episcop caterisit de sinod ar îndrăzni să molesteze urechile împăratului, cuvenindu-se a se adresa sinodului mai mare al episcopilor, şi dreptatea ce socoteşte că o are să o supună mai multor episcopi, şi să aştepte de la dânşii cercetarea şi sentinţa; iar dacă el dispreţuind pe aceştia ar molesta pe împăratul, apoi acela nu este vrednic de nici o iertare, nici loc de apă­rare să aibă, nici nădejde de reintegrare viitoare să nu aştepte.

(28, 74 ap.; 6 sin. II ec; 9, 17 sin. IV ec; 7, 8, 9, 14, 21 Sard.; 4, 11, 15 Antioh.; 29, 65, 104,105, 106 Cartag.)

CANONUL 13 Antiohia (MUTAREA (TRANSFERAREA) IERARHILOR)

Nici un episcop să nu îndrăznească să se mute de la o eparhie la alta şi să hirotonească pe oarecare în Biserică pentru îndeplinirea slujbei, nici să aducă cu sine pe alţii, decât numai dacă s-ar duce chemat fiind prin acela în al cărui teritoriu s-ar duce. Iar dacă, nefiind chemat de cineva, s-ar duce fără rânduială pentru hirotonirea oarecărora şi pentru orânduirea afacerilor bisericeşti care nu-I privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul, şi el încă să-şi ia pedeapsa cuvenită nerânduielii sale şi întreprin­derii ilegale, caterisit fiind imediat de acum înainte de Sfântul Sinod.

(14, 35 ap.; 15 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 5 sin. IV ec; 17 TruL; 13 Ancira; 21, 22 Antioh.; 3, 15 Sard.; 48, 54 Cartag.)

CANONUL 14 Antiohia (SCAUNELE (INSTANŢELE) DE JUDECATĂ PENTRU EPISCOPI)

Dacă vreun episcop s-ar judeca pentru oarecare învinuiri, apoi s-ar în­tâmpla să nu fie de acord în privinţa lui episcopii din eparhie, unii adică declarându-1 nevinovat pe cel ce se judecă, iar alţii vinovat; spre a scăpa de toată îndoiala, Sfântul Sinod a hotărât ca episcopul mitropoliei (mitro­politul) să cheme din eparhii învecinate pe alţi câţiva episcopi, care să ho­tărască şi să dezlege îndoiala, spre a întări împreună cu episcopii cei ai eparhiei pricina supusă spre judecare.

(28, 74 ap.; 6 sin. II ec; 1 sin. III ec; 9, 17 sin. IV ec; 4, 12, 15 Antioh.; 3, 4, 5, Sard.)

CANONUL 15 Antiohia (JUDECAREA EPISCOPILOR.SCAUN UNIC DE JUDECATĂ. INSTANŢĂ UNICĂ)

Dacă vreun episcop, pârât pentru oarecare vinovăţie, s-ar judeca de către toţi episcopii din eparhie şi toţi de acord ar aduce împotriva lui o hotărâre, aceasta să nu se mai judece de alţii, ci să rămână întărită sen­tinţa dată cu unanimitate de către episcopii din eparhie.

(28, 74 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 9, 17, 29 sin. IV ec; 4, 12, 14 Antioh.; 3, 4, 5 Sard.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 16 Antiohia (RĂPIRE DE SCAUN EPISCOPAL)

Dacă vreun episcop fără episcopie, aruncându-se pe sine asupra unei biserici fără episcop, ar răpi scaunul fără hotărârea sinodului complet, acela să fie lepădat, chiar dacă poporul întreg pe care 1-a răpit l-ar alege pe el. Iar sinod complet este acela la care este prezent şi cel al capitalei, mitropolitul.

(14 ap.; 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20 TruL; 21 Antioh.; 1, 2, 17 Sard.; 48 Cartag.)

 

CANONUL 17 Antiohia (EPISCOPUL CARE NU-ŞI IA SCAUNUL ÎN PRIMIRE)

Dacă vreun episcop, luând hirotonie de episcop şi rânduindu-se a câr-mui poporul, nu ar primi slujba, nici nu s-ar îndupleca să meargă la bise­rica încredinţată lui, acela să fie excomunicat până când fiind silit ar pri­mi sau până când sinodul complet al episcopilor eparhiei ar hotărî altceva în privinţa Iui.

(36 ap.; 16 sin. I ec; 29 sin. IV ec; 37 Trul.; 18 Ancira; 18 Antioh.; 17 sin. I-II; 1,2, 3 Chirii Alex.)

CANONUL 18 Antiohia (EPISCOPUL CARE NU-ŞI POATE LUA ÎN PRIMIRE (OCUPA) SCAUNUL)      ‘

Dacă vreun episcop nu ar merge la parohia pentru care a fost hirotonit nu din pricina sa, ci sau din cauza refuzului poporului, sau pentru altă pricină care nu s-a produs din partea sa, acela să fie părtaş si de cinste, si de slujbă, numai să nu neliniştească afacerile Bisericii unde ar petrece; şi să primească acela ceea ce va hotărî sinodul complet al eparhiei, judecând cele ce i s-au supus.

(36 ap.; 16sin. lec; 29 sin. IVec; 37 Trul; 18 Ancira; 17 Antioh.; 17sin. I-II; 1,2,3, Chirii Alex.)

CANONUL 19 Antiohia (ALEGEREA ŞI HIROTONIA EPISCOPULUI)

Episcopul să nu se hirotonească fără sinod şi fără prezenţa celui din capitala eparhiei şi acesta neapărat fiind de faţă, mai bine este să fie îm­preună cu dânsul toţi împreună-slujitorii din eparhie şi pe care cel din ca­pitală se cuvine a-i chema prin scrisoare. Şi mai bine este de se vor întruni toţi; iar de va fi cu greu aceasta, totuşi negreşit trebuie să fie de faţă mai mulţi ori prin scrisori să consimtă, şi aşa, sau cu prezenţa celor mai mulţi, sau prin votul lor, să se facă instituirea; iar de s-ar face altceva împotriva celor hotărâte de sinodul prezent, hirotonia să nu aibă tărie. Şi de s-ar face instituirea potrivit canonului hotărât, dar unii s-ar opune din pofta lor deşartă, să aibă tărie votul celor mai mulţi.

(1 ap.; 4, 6 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 12 Laod.; 6 Sard.; I C-pol; 13,

49 C

arţag.)

CANONUL 20 Antiohia (SINOADELE MITROPOLITANE)

Pentru trebuinţele bisericeşti şi pentru dezlegarea pricinilor contro­versate, s-a hotărât că este bine să se ţină în fiecare eparhie de două ori pe an sinoadele episcopilor: întâi adică după a treia săptămână a sărbătorii Paştilor; astfel ca în a patra săptămână a Cincizecimii să se încheie sino­dul cel din capitală, înştiinţând pe episcopii eparhioţi; iar sinodul al doi­lea să se ţină la idele lui octombrie, care este a zecea zi a lunii Iperverteu; ca la aceste sinoade să vină presbiterii şi diaconii şi toţi celor ce li se pare că sunt nedreptăţiţi, şi de la sinod să dobândească judecată. însă să nu poată oarecari să ţină sinodul, fără aceia cărora Ii s-au încredinţat mitropoliile.

(37 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 sin. II ec; 19 sin. IV ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 40 Laod.; 18, 73 Cartag.; 6 Laod.)

CANONUL 21 Antiohia (MUTAREA EPISCOPILOR (TRANSFERUL))

Episcopul să nu se mute de la o parohie la alta, nici din voia sa arun-cându-se, nici silit de popor, nici constrâns de episcopi, ci să rămână la biserica pentru care a fost sortit de la început de Dumnezeu; şi să nu se strămute de la ea, potrivit hotărârii date acum mai înainte în această privinţă.

     (46 ap.; 15 sin. 1 ec; 5 sin. IV ec; 20 Trul.; 16 Antioh.; 1, 2, 17 Sard.; 48 C arţag.)

CANONUL 22 Antiohia (AUTONOMIA EPARHIALĂ)

Episcopul să nu intre în cetate străină, care nu este supusă lui, nici în ţinutul care nu ţine de el, pentru hirotonia cuiva, nici să nu aşeze presbi-teri sau diaconi în locurile supuse altui episcop, decât numai cu voia epis­copului propriu al ţinutului. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hi­rotonia să fie nulă şi dânsul să primească epitimie de la sinod.

(35 ap.; 15 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 5 sin. IV ec; 17 Trul.; 13 Ancira; 3, 15 Sard.; 48, 54 Cartag.)

CANONUL 23 Antiohia (EPISCOPIA NU SE MOŞTENEŞTE)

Să nu fie iertat ca episcopul să aşeze în locul său pe altul moştenitor, chiar de ar fi sfârşitul vieţii, iar de s-ar face ceva de acest fel, fără tărie să fie aşezarea. Şi să se păzească legiuirea bisericească ce zice că nu trebuie să se pună altfel episcop decât numai cu sinod şi cu hotărârea episcopilor, care după adormirea ctlui răposat au puterea de a promova pe cel vrednic.

(1, 30, 76 ap.; 4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 22, 49 Cartag.) Reia şi întăreşte prevederile can. 76 ap.

CANONUL 24 Antiohia (CHIVERNISIREA BUNURILOR BISERICEŞTI)

Bine este ca cele ale Bisericii să se păstreze pentru Biserică cu toată grija şi cu buna conştiinţă şi cu credinţă către Atotvăzătorul şi Judecătorul Dumnezeu. Acestea se cuvin a se chivernisi cu judecata şi stăpânirea episcopului căruia îi este încredinţat poporul întreg şi sufletele celor ce se adună la biserică. Şi cunoscute să fie cele ce aparţin Bisericii, cu ştirea presbiterilor şi diaconilor dimprejurul lui, ca aceştia să ştie şi să nu le fie necunoscut care sunt cele proprii ale Bisericii, încât nimic să nu le fie ascuns; ca, de se întâmplă episcopului să moară, cunoscute fiind lu­crurile cele ce aparţin Bisericii, nici acestea să nu lipsească şi să nu se piardă, nici cele proprii ale episcopului să nu se surpe sub pretextul lucrurilor bisericeşti. Căci drept şi plăcut este atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor ca cele proprii ale epicopului să Ie lase oricărora ar voi el; iar cele ale Bisericii pentru dânsa a se păstra şi nici Biserica să nu sufere vreo pagubă, nici episcopul să nu fie lipsit de bunurile sale în fa­vorul obştesc sub pretextul Bisericii, sau cei ce-i aparţin să cadă în proces şi pe lângă aceasta, dânsul după moarte să se acopere de ocări.

(38, 39, 40, 41 ap.; 22 sin. IV ec; 35 Trul.; 22, 26, 81 Cartag.)

CANONUL 25 Antiohia (EPISCOPUL ESTE ÎNTÂIUL CHIVERNISITOR AL BUNURILOR EPARHIEI)

Episcopul să aibă stăpânire asupra lucrurilor bisericeşti ca să le chivernisească pentru toţi cei ce sunt lipsiţi, cu toată evlavia şi frica de Dumnezeu; dar să se împărtăşească şi el de cele trebuincioase, dacă ar fi lipsit, la nevoile sale constrângătoare, şi fraţii care se găzduiesc la dânsul, încât să nu fie lipsiţi în nici un chip, după dumnezeiescul Apostol, care zice: „Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea ne vom îndestula” (I Tim. 6, 8); iar de nu s-ar îndestula cu acestea, ci ar schimba lucrurile biseri­ceşti pentru trebuinţele sale casnice şi veniturile Bisericii, sau rodurile ţa­rinilor nu le-ar chivernisi cu ştirea presbiterilor ori diaconilor, ci casnici­lor săi sau rudelor, sau fraţilor sau fiilor săi le-ar da puterea de a le chi­vernisi, ca astfel prin unii ca aceştia să se păgubească pe ascuns gestiunea Bisericii, acela să dea seamă sinodului eparhiei. Iar dacă şi în alt chip s-ar învinui episcopul sau presbiterii cei împreună cu el, ca şi cum cele ce aparţin Bisericii, sau din ţarine, sau din altă afacere bisericească, le iau ei pentru sine încât să strâmtoreze pe săraci şi astfel să acopere de clevetire şi ocară atât gestiunea Bisericii, cât şi pe cei ce chivernisesc în felul acesta, – aceştia să fie puşi în ordine, hotărând Sfântul Sinod cele cuvenite.

(35, 38, 40, 41 ap.; 26 sin. IV ec; 12 sin. VII ec; 10, 11 Teofil Alex.; 2 Chirii Alex.)

CANOANELE Sinodului al cincilea local de la Laodiceea (343)

 CANONUL 1 Laodiceea (CĂSĂTORIA A DOUA)

Am hotărât, potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber şi legiuit s-au împreunat prin nunta a doua, şi nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni şi posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtăşania.

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trui; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 4, 12, 22, 87, 99 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Laodiceea (PRIMIREA CELOR CE SE POCĂIESC DE PĂCATE)

Cei ce au păcătuit în felurite greşeli şi au stăruit în rugăciunea mărtu­risirii şi pocăinţei şi s-au întors desăvârşit de la răutăţi, unii ca aceştia, după ce li s-a dat vreme de pocăinţă, potrivit măsurii greşelii, să se pri­mească în comuniune pentru îndurările şi bunătatea lui Dumnezeu.

(52 ap.; 12 sin. 1 ec; 43, 102 TruL; 2 Ancira; 3 Neocez.; 74 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Laodiceea (CEL DE CURÂND BOTEZAT NU SE PRIMEŞTE ÎN CLER)

Nu se cuvine ca cel de curând luminat să se aducă în tagma ierarhicească.

(61, 75, 80 ap.; 2, 9 sin. 1 ec; 9, 10 Neocez.; 10 Sard.; 17 sin. I-II; 89 Vasile cel Mare; 1, 4 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 4 Laodiceea (DOBÂNDA ŞI CAMĂTĂ SE OSÂNDESC)

Nu se cuvine ca cei ierosiţi să împrumute bani pe dobânzi şi să ia camătă şi cele ce se zic carnete pe jumătate.

(44 ap.; 17 sin. I ec; 10 TruL; 19 sin. VII ec; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 5 Laodiceea (ALEGEREA CLERULUI)

Nu se cuvine să se facă hirotonie în prezenţa ascultătorilor.

(4 sin. 1 ect; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12, 13 Laod.; 16 Sard.; 1 Cpol; 13, 49, 50 Cartag.)

CANONUL 6 Laodiceea (ERETICII SĂ NU INTRE ÎN BISERICĂ)

Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.

(10, 45, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 7 Laodiceea (PRIMIREA ERETICILOR)

Cei ce se întorc din eresuri, adică dintre novaţieni sau fotinieni, sau quartodecimani ori catehumeni, ori credincioşi de-ai lor, să nu se pri­mească înainte de a anatemiza tot eresul, şi mai ales pe cel de care se ţineau; şi apoi pe cei ce se ziceau la dânşii credincioşi, învăţându-i simboalele credinţei şi ungându-i cu Sfânta Ungere, aşa să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

(46, 47 ap.; 8, 19 sin. I ec; 1, 7 sin. II ec; 95 Trui; 8 Laod.; 57 Cartag.; 1, 5, 47, Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Laodiceea (PRIMIREA ERETICILOR)

Cei ce se întorc de la eresul celor ce se zic frigi, de ar fi şi în clerul cel de la dânşii socotit, şi s-ar zice cei mai mari, unii ca aceştia să se caterisească cu toată sârguinţa şi să se boteze de episcopii şi presbiterii Bisericii.

(46, 47, 68 ap.; 8, 19, sin I ec; 1, 7, sin. II ec, 95 TruL; 7 Laod.; 57 Cartag.; 1, 5,47 Vasile cel Mare)

CANONUL 9 Laodiceea (OCOLIREA AŞEZĂMINTELOR ERETICILOR)

Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomu­nice până la un timp anumit. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească.

(10, 11, 45, 46, 64, 70 ap.; 2, 4 sin. III ec; 6, 32, 33, 34, 37 Laod.; 83 Cartag.; 9 Tim. Alex.)

 

CANONUL 10 Laodiceea (OPRIREA CĂSĂTORIEI CU ERETICII)

Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei.

(26, 45, 65 ap.; 14 sin. IVec; 6, 72 TruL; 31 Laod.; 21 Cartag.)

CANONUL 11 Laodiceea (CEATA PRESBITERELOR SĂ ÎNCETEZE)

Nu se cuvine a se aşeza în Biserică cele ce se zic presbitere, adică întâistătătoare.

CANONUL 12 Laodiceea (ALEGEREA EPISCOPILOR)

Episcopii să se aşeze Ia conducerea bisericească cu hotărârea mitropoliţilor şi a episcopilor celor dimprejur, fiind examinaţi vreme în­delungată, atât în privinţa credinţei, cât şi a conduitei dreptei vieţi.

(58, 80 ap.; 2, 4 sin. I ec; 12, 19 TruL; 2, 3 sin. VII ec; 19 Antioh.; 5, 13 Laod.; 6, 10 Sard.; 1 C-pol; 13, 49, 50 Cartag.; 17 sin. l-ll)

CANONUL 13 Laodiceea (CLERUL SĂ FIE ALES CU RÂNDUIALA)

Nu se permite plebei să facă alegerile celor ce vor fi aşezaţi în preoţie.

 

CANONUL 14 Laodiceea (SFÂNTA CUMINECĂTURĂ NU SE TRIMITE DINTR-O LOCALITATE ÎN ALTA)

Să nu se trimită Cele Sfinte în alte parohii la sărbătoarea Paştilor, după chipul cum se trimit pâinile cele binecuvântate.

(9, 70 ap.; 2 Antioh.; 32 Laod.)

CANONUL 15 Laodiceea (CÂNTĂREŢII BISERICEŞTI)

Afară de cântăreţii canonici, care se urcă pe amvon şi cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică.

(26 ap.; 16 sin. I ec; 4, 33, 75 TruL; 14 sin. Vil ec; 59 Laod.; 103 Cartag.)

(4 sin. I ec; 19 Antioh.; 5, 12 Laod.; 10 Sard.; 50 Cartag.)

CANONUL 16 Laodiceea (ŞI SÂMBĂTA SE FACE SFÂNTA LITURGHIE) Sâmbăta, împreună cu alte Scripturi, să se citească şi Evanghelia.

(66 ap.; 55, 56 TruL; 29, 49, 51 Laod.)

CANONUL 17 Laodiceea (CITIREA PSALMILOR)

Nu se cuvine a se împreuna (cântarea) psalmilor în adunările (slujbelor dumnezeieşti), ci în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire.

(75 TruL; 15 Laod.)

CANONUL 18 Laodiceea (VECERNIA)

Aceeaşi slujbă a rugăciunilor trebuie să se facă totdeauna şi la ceasul; nouălea şi seara.

(15, 59lxiod.; 103 Cartag.)

CANONUL 19 Laodiceea (VECHEA LITURGHIE)

Se cuvine ca, după predica episcopilor, mai întâi să se săvârşească i rugăciunea catehumenilor, să se facă rugăciunea celor ce sunt în pocăir ţă; şi venind aceştia sub mână şi îndepărtându-se, să se facă astfel trei ru găciuni pentru credincioşi, una, adică cea dintâi, în taină, iar a doua şi treia cu glas înalt să se plinească; apoi aşa pacea să se dea: şi după acee presbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să dea pacea, şi aşa s se săvârşească Sfânta Jertfă; şi numai celor ierosiţi le este iertat să intr în altar şi se cuminece.

(69 TruL; 44 Laod.)

 

CANONUL 20 Laodiceea (DIACONII)

Nu se cuvine ca diaconul să şadă înaintea presbiterului, ci să şadă 1; porunca presbiterului. Asemenea şi diaconii să aibă cinste de la slujitori bisericeşti şi de la toţi clericii.

(15, 39 ap.; 15, 18 sin. 1 ec; 7, 16 TruL; 5 Antioh.)

 

CANONUL 21 Laodiceea (IPODIACONII)

Nu se cuvine ca slujitorii bisericeşti să-şi aibă locul în diaconicon şi să se atingă de vasele sfinte.

(4, 6, 15 Trul.; 20, 22, 24, 25, 43 Laod.)

CANONUL 22 Laodiceea (IPODIACONII)

Nu se cuvine slujitorului bisericesc a purta orarul pe umăr, nici a părăsi uşile.

(4, 6, 15 Trul.; 20, 21, 24, 25, 43 Laod.)

CANONUL 23 Laodiceea (CITEŢII, PSALŢII (CÂNTĂREŢII))

Nu se cuvine citeţilor sau psalţilor a purta orar, şi aşa să citească sau să cânte.

(26, 59 ap.; 16 sin. Iec,; 4 sin. IVec; 4, 33, 75 Trul.; 14 sin. IVec; 22, 59 Laod.; 103 Cartag.)

CANONUL 24 Laodiceea (ESTE OPRITĂ INTRAREA CLERICILOR ÎN CRÂŞME)

Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti, de la presbiteri până Ia diaconi, şi apoi cei din tagma bisericească până la slujitorii bisericeşti, ori citeţi, ori cântăreţi, ori exorcişti, ori uşieri, ori celor din tagma asceţilor, să intre în cârciumă.

(54 ap.; 9 Trul.; 40 Cartag.)

 

CANONUL 25 Laodiceea (IPODIACONII) 

Nu se cuvine slujitorului bisericesc să dea Sfânta Pâine sau să binecu­vânteze paharul.

(4, 6, 7, 15 Trul.; 20, 21, 22, 24, 43 Laod.)

CANONUL 26 Laodiceea (EXORCIŞTII)

Nu se cuvine ca cei ce nu sunt înaintaţi de către episcopi să catehizeze, nici în biserici, nici în case.

(7 sin. II ec; 10 Antioh.)

 

CANONUL 27 Laodiceea (RÂNDUIALA PENTRU AGAPE)

Nu se cuvine ca cei ieraticeşti, ori clericii, ori laicii, chemaţi fiind Ia agape, să-şi aleagă părţi, deoarece rânduiala bisericească se acoperă de ocară.

(74 Trul.; 11 Gang.; 28 Laod.; 42 Cartag.)

 

CANONUL 28 Laodiceea (AGAPELE NU SE FAC ÎN BISERICĂ)

In casele domneşti sau în biserici nu se cuvine a face cele ce se zic agape şi a mânca în casa lui Dumnezeu şi a aşterne culcuşul.

(73 ap.; 74, 76, 97 Trul; 11 Gang.; 27 Laod.; 41, 42 Cartag.)

 

CANONUL 29 Laodiceea (CINSTIREA DUMINICII)

Nu se cuvine creştinilor să urmeze obiceiurilor iudaice şi sâmbăta s-o petreacă în repaus, ci să lucreze în ziua aceasta, duminica însă cinstind-o cu deosebire şi de le-ar fi cu putinţă, să o petreacă în odihnă ca (şi) creştini. Iar de s-ar găsi că sunt iudaişti, să fie anatema de la Hristos.

(7, 64, 66, 70, 71 ap.; 11, 55, 66 TruL; 1 Anîioh.; 16, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)

 

CANONUL 30 Laodiceea (RÂNDUIALĂ PENTRU BĂILE OBŞTEŞTI)

Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti, sau clericii, sau asceţii să se scalde în baie cu femei, şi nici creştinul sau laicul; căci aceasta este cea dintâi os­ândire din partea păgânilor.

(77 TruL)

 

CANONUL 31 Laodiceea (ESTE OPRITĂ CĂSĂTORIA CU ERETICI)

Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fi­icele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creştini.

(26, 45, 65 ap.; 14 sin. IV ec; 6, 72 TruL; 10 Laod.; 21 Cartag.)

CANONUL 32 Laodiceea (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU E BINECUVÂNTARE)

Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt ab­surdităţi decât binecuvântări.

(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 19 .sin. 1 ec; 7 sin. 1} ec; 2, 4 sin. IU ec; 11, 95 TruL; 6, 7, 8, 9, 10, 14, 31, 33, 34, 37 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 33 Laodiceea (SE OPREŞTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ŞI SCHISMATICII)

Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.

(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. II ec; 2, 4 sin. III ec; 11,95 TruL; 6, 7, 8, 10, 14, 31, 32, 34 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 34 Laodiceea (MARTIRII ERETICILOR NU SUNT MARTIRI)

Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema.

(10, 11, 45, 46, 64, 70 ap.; 2, 4 sin. IU ec; 6, 9, 32, 33, 37 Laod.; 83 Cartag.; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 35 Laodiceea (SCHISMA ŞI IDOLATRIA)

Nu se cuvine creştinilor să părăsească Biserica lui Dumnezeu şi să se îndepărteze, şi să invoce pe îngeri, şi să facă adunări, căci acestea sunt oprite. Deci, de se va afla cineva că stăruieşte în idolatria aceasta ascunsă, să fie anatema, căci a părăsit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a venit Ia idolatrie.

CANONUL 36 Laodiceea (OSÂNDA VRĂJITORIEI ŞI A CREDINŢELOR DEŞARTE)

Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti sau clericii să fie vrăjitori ori des­cântători, ori matimatici, ori astrologi, sau să facă cele ce se zic filacterii, care sunt legături ale sufletelor lor. Iar cei ce le poartă, am poruncit să se arunce din Biserică.

(61 Trul.; 24 Ancira; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 37 Laodiceea (ESTE OPRIT A PETRECE CU NECREDINCIOŞII ŞI CU ERETICII)

Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbă­tori, nici a serba împreună cu ei.

(64, 70, 71 ap.; 11 Trul; 9 Ancira; 6, 9, 29, 33, 34, 38, 39 Laod.)

CANONUL 38 Laodiceea (ESTE OPRIT A PRIMI AZIME)

Nu se cuvine a primi azime de la iudei sau a se împărtăşi cu păgânătă-ţile lor.

(7, 64, 70, 71 ap.; 11 Trul; 9 Ancira; 6, 9, 29, 33, 34, 37, 39 Laod.)

CANONUL 39 Laodiceea (SĂRBĂTORILE PĂGÂNILOR NU SE ŢIN)

Nu se cuvine a ţine sărbătorile cu păgânii şi a ne face părtaşi de nelegiuirea lor.

(71 ap.; 71, 94 Trul.)

 

CANONUL 40 Laodiceea (SINODUL MITROPOLITAN)

Nu se cuvine ca episcopii chemaţi fiind la sinod să bârfească, ci să meargă şi să înveţe sau să se înveţe pentru îndreptarea Bisericii şi a celor­lalţi. Iar de ar bârfi, unul ca acesta pe sine însuşi se acuză, fără numai dacă ar lipsi din cauza vreunei eventualităţi extraordinare.

(37 ap.; 5 sin. 1 ec; 19 sin. IV ec; 6 sin. Vil ec; 20 Antioh.; 18, 76, 95 Carţag.)

 

CANONUL 41 Laodiceea (EPISCOPUL APROBA CĂLĂTORIILE CLERICILOR)

Nu se cuvine ca cel ierarhicesc sau clericul să călătorească fără porun­ca episcopului.

(12, 13, 32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17 Trai; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 45 iMod.; 7, 8, 9 Sard.; 32, 106 Cartag.)

CANONUL 42 Laodiceea (SCRISORILE SAU CĂRŢILE CANONICE)

Nu se cuvine ca cel ierarhicesc sau clericul să călătorească fără cărţi canonice.

(12, 13, 32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17 TruL; 6, 7,8, 11 Antioh.; 41 Laod.; 7, 8, 9 Sard.; 23, 106 Cartag.)

 

CANONUL 43 Laodiceea (IPODIACONII)

Nu se cuvine ca slujitorii bisericeşti, chiar pentru vreme scurtă, să pă­răsească uşile şi să zăbovească în rugăciune.

(4, 6, 15 TruL; 20, 21, 22, 24, 25 Laod.)

 

CANONUL 44 Laodiceea (FEMEILE NU INTRĂ ÎN ALTAR)

Nu se cuvine ca femeile să intre în altar.

(69 TruL; 19 Laod.;)

CANONUL 45 Laodiceea (BOTEZUL CATEHUMENILOR)

Nu se cuvine a se primi catehumenii spre luminare după două săptă­mâni ale Patruzecimii.

 (14 sin. I ec; 78 TruL; 46 Laod.)

CANONUL 46 Laodiceea (PREGĂTIREA CATEHUMENILOR)

Se cuvine ca cei ce vor să se lumineze să înveţe credinţa şi în a cincea zi din fiecare săptămână să dea seama episcopului sau presbiterilor.

(2, 14 sin. II ec; 78, 96 TruL; 19, 45 Laod.)

CANONUL 47 Laodiceea (CATEHUMENII BOTEZAŢI ÎN CAZ DE BOALĂ)

Se cuvine ca cei ce în boală au primit luminarea şi apoi s-au sculat să înveţe credinţa şi să cunoască că s-au învrednicit de dar dumnezeiesc.

(2, 14 sin. I ec; 78, 96 TruL; 12 Neocez.; 19, 45, 46 Laod.; 45 Cartag.)

 

CANONUL 48 Laodiceea (MIRUNGEREA)

Se cuvine ca cei ce se luminează, după botez să se ungă cu harismă ce­rească şi să fie părtaşi împărăţiei lui Hristos.

(7 sin.Hec.;95Trul.)

CANONUL 49 Laodiceea (RÂNDUIALA PENTRU POSTUL MARE)

Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica.

(66, 69 ap.; 52 Trul; 50, 51 Laod.)

CANONUL 50 Laodiceea (POSTUL MARE)

Nu se cuvine să se dezlege joia din săptămâna cea de pe urmă din Patruzecime, şi astfel a necinsti Patruzecimea întreagă; ci se cuvine a aju­na toată Patruzecimea cu mâncăruri uscate.

(66, 69 ap.; 29, 89 Trul; 1 Dion. Alex.; 8, 10 Tini. Alex.) Vezi Canoanele paralele.

CANONUL 51 Laodiceea (POMENIREA SFINŢILOR)

Nu se cuvine a săvârşi în Patruzecime praznicele naşterii mucenicilor, ci pomenirea sfinţilor mucenici să se facă în sâmbete şi duminici.

(66, 69 ap.; 52 Trul; 49, 50, 52 Laod.)

CANONUL 52 Laodiceea (NU SE FAC PETRECERI ÎN POSTUL MARE)

Nu se cuvine a ţine nunţi sau zile de naştere în Patruzecime.

(66, 69 ap.; 52 Trul; 49, 50, 52 Laod.)

CANONUL 53 Laodiceea (CREŞTINII SĂ FIE CUVIINCIOŞI LA NUNŢI)

Nu se cuvine ca creştinii, mergând la nunţi, să joace sau să sară, ci să mănânce sau să dejuneze cuviincios, precum se cuvine creştinilor.

(24 Trul; 54 Laod)

 

CANONUL 54 Laodiceea (PETRECERI OPRITE PENTRU CLER)

Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti ori clericii să privească oarecare spec­tacole la nunţi sau la ospeţe, ci mai înainte de a intra teatraliştii, să se scoale şi să plece.

(24 Trul; 54 Laod.)

CANONUL 55 Laodiceea (OFRANDELE SĂ NU FIE FOLOSITE PENTRU PETRECERI)

Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti ori clericii să facă ospeţe din contri­buţii, dar nici mirenii.

(60 Cartag.)

CANONUL 56 Laodiceea (CINSTIREA CUVENITĂ EPISCOPULUI)

Nu se cuvine ca presbiterii înainte de intrarea episcopului să intre şi să şadă în altar, ci după episcop să intre; fără numai de ar fi neputincios sau episcopul ar fi călătorit.

(2, 31, 39, 55 ap.; 8, 23 sin. IV ec; 17 Trul)

CANONUL 57 Laodiceea (HOREPISCOPII ŞI PERIODEUŢII)

Nu se cuvine a aşeza episcopi în sate şi la ţară, ci periodeuţi; iar cei aşe­zaţi mai înainte să nu facă nimic fără de socotinţa episcopului cetăţii, dar asemenea nici presbiterii să nu facă nimic fără de socotinţa episcopului.

 

(8 sin. I ec; 13 Ancira; 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 6 Sard.)

CANONUL 58 Laodiceea (LITURGHIA NU SE FACE ÎN CASE PARTICULARE)

Nu se cuvine a aduce jertfă prin case de către episcopi sau presbiteri.

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 31, 34, 59 Trul.; 7, 10 sin. VII ec; 6 Gang.; 5 Antioh.; 10 Cartag.; 12 sin. LII)

CANONUL 59 Laodiceea (CÂNTĂRILE ŞI CITIRILE DIN BISERICĂ)

Nu se cuvine să se citească în biserică cântări speciale, nici cărţi neca­nonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi şi Nou.

(60 ap.; 63 Trul.; 103 Cartag.)

CANONUL 60 Laodiceea (CANONUL SFINTEI SCRIPTURI)

Cărţile Testamentului Vechi care trebuie să se citească sunt: 1. Face­rea lumii; 2. Ieşirea din Egipt; 3. Leviticul; 4. Numerii;

  1. A

Doua Lege; 6. Isus al Iui Navi; 7. Judecătorii şi Rut; 8. Estera; 9. Ale împăraţilor, în­tâia şi a doua; 10. Ale împăraţilor, a treia şi a patra; 11. Paralipomena în­tâia şi a doua; 12. Ezdra, întâia şi a doua; 13. Cartea Psalmilor, 150; 14. Pildele lui Solomon; 15. Ecclesiastul; 16. Cântarea Cântărilor; 17. Iov; 18. Cei doisprezece prooroci; 19. Isaia; 20. Ieremia şi Baruh, Plângerile şi epistolele; 21. Iezechiel; 22. Daniel. Iar ale Testamentului Nou acestea: patru Evanghelii, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Ioan, a lui Luca; Faptele Apostolilor; şapte epistole catolice: a Iui Iacob – una, ale lui Petru – două, ale lui Ioan – trei, a lui Iuda – una; patrusprezece epistole ale lui Pavel: Către Romani, Către Corinteni – două, Către Galateni -una, Către Efeseni – una, Către Filipeni – una, Către Coloseni – una, Că­tre Tesaloniceni – două, Către Evrei – una, Către Timotei – două, Către Tit – una şi Către Filimon una.

(85 ap.; 24 Cartag.; Atanasie cel Mare: Despre sărbători; Grig. Teologul: Despre Cărţile Sf. Scripturi; Amfilohie: Despre Cărţile Sf. Scripturi) 

CANOANELE Sinodului al şaselea local de la Sardica (343)

CANONUL 1 Sardica (MUTAREA (TRANSFERAREA) EPISCOPILOR)

Osiu, episcopul cetăţii Corduvei, zise: „Nu atât obiceiul cel rău, cât mai vârtos corupţia cea preavătămătoare a cârmuirii afacerilor bisericeşti trebuie să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei, ca nici unuia dintre episcopi să nu-i fie iertat a se muta dintr-o cetate mică în altă cetate. Căci este vădit pretextul acestei cauze, pentru care se fac unele ca acestea. Căci niciodată nu s-a putut afla vreunul din episcopi, care să fi năzuit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate mai mică, prin ceea ce s-a dovedit că unii ca aceştia s-au aprins cu un înfocat chip al lăcomiei după averi, si au slujit mai mult trufiei, ca să se pară că au câştigat stăpânire mai mare. Prin urmare, nu sunt oare de acord ca astfel de răutate să se pedepsească mai aspru, căci socotind că unii ca aceştia nici comuniunea laicilor nu se cuvine să o aibă?” Episcopii ziseră cu toţii: „Toţi sunt de acord”.

(14 ap.; 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20 Trul.; 13, 16, 18, 21 Antioh.; 2, 17 Sard.; 48 Cartag.)

 

CANONUL 2 Sardica (ÎNŞELĂCIUNEA LA MUTAREA (TRANSFERAREA) EPISCOPILOR)

Episcopul Osiu zise: „Iar de s-ar afla vreunul aşa de nebun ori îndrăz­neţ, încât să fie de părerea de a aduce o oarecare scuză pentru unele ca acestea, adeverind că i s-au adus scrisori de la popor, vădit este că s-au putut corupe câţiva oarecari cu plată şi cu preţ pentru ca să facă tul­burări în Biserică, ca şi cum ar dori, fireşte, să-1 aibă pe dânsul episcop. Deci socotesc că acest fel de vicleşuguri şi uneltiri sunt cât mai vrednice de pedeapsă, încât unul ca acesta nici la sfârşitul vieţii să nu se învred­nicească nici chiar de comuniunea laicilor. Răspundeţi deci, sunteţi de acord cu această socotinţă?” Răspuns-au: „Se aprobă cele spuse”.

(14 ap.; 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20 Trul.; 13, 16, 18, 21 Antioh.; 1, 17 Sard.; 48 Cartag.)

 

CANONUL 3 Sardica (AUTONOMIA EPARHIALĂ. JUDECAREA

PRICINILOR DINTRE IERARHII DIN APUS. SINODUL EPISCOPILOR VECINI)

Episcopul Osiu zise: „Aceasta încă este de nevoie a se adăuga ca nici unul dintre episcopi să nu treacă de la eparhia sa în altă eparhie, în care se găsesc episcopi, fără numai de s-ar chema de fraţii cei ce sunt într-însa; spre a nu se părea că noi închidem uşile dragostei. Asemenea trebuie să ne îngrijim şi pentru ca, dacă în vreo eparhie careva dintre episcopi ar avea pricină împotriva fratelui şi împreună episcopului său, nici unul din­tre aceştia să nu cheme episcopi din altă eparhie drept judecători. Iar dacă cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar părea că este condamnat în vreo pricină şi ar socoti că pricina lui nu este rea, ci bună, ca astfel să se înnoiască judecata, de s-ar părea dragostei voastre să cinstim memoria Sf. Petru şi să se scrie lui Iuliu, episcopul Romei, în privinţa celor care s-au judecat, ca prin episcopii vecini ai eparhiei, de ar trebui, să se în­noiască judecata şi el să dea pe judecători. Iar de nu s-ar putea dovedi că pricina lui este de acest fel, încât să fie nevoie de a doua judecată, atunci cele o dată judecate să nu se mai desfacă şi cele făcute să rămână întărite.

(35 ap.; 15 sin. ec; 5 sin. IV ec; 13, 16, 21 Antioh.; 2, 4, 5 Sard.)

CANONUL 4 Sardica (SINODUL EPISCOPILOR VECINI)

Episcopul Gaudenţiu zise: „Dacă vreunul dintre episcopi s-ar caterisi prin sentinţa episcopilor care se află în vecinătate şi ar zice că din nou va aduce motive de apărare pentru sine, atunci să nu se pună altul în scaunul său până ce episcopul Romei, cunoscând chestiunea, ar da hotărâre în privinţa aceasta”.

(14, 74 ap.; 3, 5 Sard.; 16 sin. I-II)

CANONUL 5 Sardica (RÂNDUIALA EPISCOPILOR DIN APUS)

Episcopul Osiu zise: „Hotărască-se că dacă vreun episcop s-ar pârî şi, întrunindu-se episcopii acelui teritoriu, l-ar scoate din treapta lui, şi el, ca şi când ar fi fost chemat, s-ar refugia (cu apel) la prefericitul episcop al Bisericii Romei şi acesta ar voi să-1 asculte şi ar socoti că este cu dreptate a se cerceta din nou pricina lui şi va crede de cuviinţă, să scrie episcopilor învecinaţi cu eparhia, ca aceştia să cerceteze totul cu de-amănuntul şi cu temeinicie, şi să aducă sentinţă în chestiune, potrivit fidelităţii adevărului. Iar dacă vreunul dorind să se asculte din nou pricina lui şi la rugămintea lui episcopul Romei ar socoti să judece, şi acesta ar trimite presbiteri din partea sa, să fie în puterea acestui episcop de a judeca ori de este bine şi de a se hotărî dacă trebuie să trimită judecători împreună cu episcopii în­vecinaţi, ca judecători vor avea puterea aceluia de a judeca, care i-a trim­is; şi aceasta este a se primi. Iar dacă episcopul Romei ar socoti că pentru cunoaşterea pricinii episcopului ajunge şi sentinţa dată mai înainte îm­potriva episcopului, să facă ceea ce s-ar părea preaînţeleptului său sfat că este bine”. Episcopii au răspuns: „Se primesc cele spuse”.

(14, 74 ap.; 5, 6 sin. I ec; 2, 6 sin. II ec; 17, 19, 28 sin. IV ec; 14, 15 Antioh.; 3, 4 Sard.; 23, 28, 105, 125 Cartag.)

CANONUL 6 Sardica (ALEGEREA EPISCOPILOR)

Episcopul Osiu zise: „Dacă s-ar întâmpla vreo eparhie, în care se află episcopi mai mulţi, să absenteze un episcop şi acela pentru oarecare lenevire nu ar voi să se înfăţişeze şi să hotărască împreună asupra aşezării episcopilor, iar mulţimile adunându-se s-ar ruga să se facă aşe­zarea episcopului cerut de dânşii, trebuie ca mai întâi episcopul cel ce a absentat să se înştiinţeze prin scrisorile exarhului eparhiei (înţeleg adică ale episcopului mitropoliei) că mulţimile se roagă a li se da lor păstor, so­cotind cum că bine este a se aştepta ca să vie de faţă şi acesta. Iar de nu ar veni, fiind poftit şi prin scrisori, şi nici nu ar răspunde prin scrisoare, tre­buie să se satisfacă voinţa mulţimii. Trebuie să se cheme însă şi episcopii eparhiei învecinate pentru aşezarea episcopului mitropoliei. Dar în gener­al să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge şi un singur presbiter; căci nu este nevoie să se aşeze episcopi acolo, ca să nu micşoreze numele şi autoritatea episcopului. Şi episcopii eparhiei, după cum am spus mai înainte, sunt datori a aşeza episcopi în alte cetăţi, în care s-a găsit că şi mai înainte au fost episcopi. Iar de s-ar afla că într-o cetate aşa de mult a sporit numărul poporului, încât să se socotească vrednică şi de episcopie, apoi aceia să primească şi episcopi. Toţi sunt de acord cu aceasta?”. Răspuns-au toţi: „De acord”.

(1 ap.; 46 sin. I ec; 16, 19 Antioh.; 12, 57 Laod.; 53, 56 Cartag.)

CANONUL 7 Sardica (LEGĂTURA EPISCOPILOR CU CĂPETENIA STATULUI)

Episcopul Osiu zise: „Starea defavorabilă a împrejurărilor noastre şi multe străduinţe şi cererile nedrepte ne-au făcut să nu avem atâta tihnă şi libertate câtă trebuie să avem. Căci mulţi dintre episcopi nu întrelasă a se duce în tabără, şi mai ales cei din Africa, care, precum am aflat de la iubit­ul nostru frate şi împreună episcop Gratu, nu primesc sfaturile cele mân­tuitoare, ci le defăima, aşa încât un om aduce la lagăr cele mai multe şi de­osebite cereri, care nu pot să fie de folos bisericilor şi nu ajută şi nici nu sprijină pe săraci şi pe mireni sau pe văduve, cum ar trebui să se întâmple şi cum este de cuviinţă, şi mijlocesc unora demnităţi şi funcţiuni lumeşti. Deci această anomalie ne pricinuieşte pagubă nu fără oarecare sminteală şi osândă. Că am socotit a fi mai cuviincios ca episcopul să dea ajutorul său aceluia care este asuprit de cineva, sau dacă vreuna din văduve s-ar ne­dreptăţi, sau iarăşi dacă vreun orfan s-ar lipsi de cele ce i se cuvin, de cum­va şi aceste cauze ar avea cerere dreaptă. Deci, iubiţi fraţi, fiind cu toţii de acord asupra acestei chestiuni, să hotărâţi că nici unui episcop nu i se cu­vine să meargă la tabără, afară de aceia pe care i-a chemat preaevlaviosul nostru împărat prin scrisorile sale. Dar fiindcă de multe ori se întâmplă ca unii, având trebuinţă de graţiere, să se refugieze la Biserică, deoarece pen­tru păcatele lor s-au osândit la închisoare sau la deportare în vreo insulă, sau dacă li s-a dat orice fel de pedeapsă, unora ca aceştia să nu li se denege^ ajutorul, ci fără întârziere şi fără îndoială să li se ceară iertare. Deci, dacă sunteţi de acord cu acestea, cu toţii să votaţi pentru”. Răspuns-au toţi: „Să se hotărască aceasta”.

(11 Antioh.; 8, 9, 20, 21 Sard.; 104, 106 Cartag.)

 

CANONUL 8 Sardica (SOLII BISERICEŞTI AI EPISCOPILOR)

Episcopul Osiu zise: „înţelepciunea voastră să hotărască şi aceasta: deoarece s-a socotit ca nu cumva vreunul dintre episcopi, ducându-se la tabără, să cadă sub osândă, dacă unii ar avea cereri de acest fel, de care am pomenit mai sus, să le trimită prin diaconul său. Căci faţa slujitorului nu este odioasă, ci cele ce i s-au încredinţat mai curând le poate exopera”. Răspuns-au toţi: „Acestea încă se hotărăsc”.

(11 Antioh.; 7, 9, 20, 21 Sard.; 104, 106 Cartag.)

CANONUL 9 Sardica (RANDUIALA PENTRU SOLII BISERICEŞTI AI EPISCOPILOR)

Episcopul Osiu zise: „Socot ca şi următoarele să se hotărască: Dacă episcopii din oarecare eparhie ar trimite cereri către fratele şi împreună episcopul lor, cel ce se află în cetatea mai mare, adică în capitală, metro­polă, el să trimită pe diaconul său şi cu acesta cererile, dându-i aceluia şi scrisori de recomandare, scriind deci, fireşte, şi către fraţii şi împreună episcopii noştri, care ar fi petrecând în acelaşi timp în locurile ori în cetăţile în care preaevlaviosul împărat chiverniseşte afacerile obşteşti. Iar dacă vreunul dintre episcopi ar avea prieteni la curtea palatului şi ar voi să-i roage pentru ceva preacuviincios, să nu se sfiască de a-i ruga şi prin diaconul său, şi de a le da însărcinarea ca să acorde celui ce se roagă aju­torul lor cel folositor. Iar cei ce se duc la Roma, precum am zis mai înain­te, trebuie să dea cererile pe care le-ar avea iubitului nostru frate şi îm­preună episcop Iuliu, ca el mai înainte să le cerceteze, ca nu cumva vreu­na din ele să fie prea îndrăzneaţă, şi aşa să-i trimită la tabără, acordându-le ajutorul şi îngrijirea sa”. Toţi episcopii au răspuns că sunt de acord şi că hotărârea aceasta este foarte potrivită.

(11 Antioh.; 7, 8, 20, 21 Sard.; 104, 106 Cartag.)

 

CANONUL 10 Sardica (SA SE ŢINĂ RANDUIALA CANONICA A TREPTELOR PREOŢEŞTI. TREPTELE PRIN CARE SE AJUNGE LA EPISCOPAT)

Episcopul Osiu zise: „Socotesc că este de trebuinţă şi aceea ca să se cerceteze cu toată grija şi sârguinţa că, dacă vreun bogat sau scolastic din for s-ar învrednici a se face episcop, să nu se aşeze în episcopat mai înainte, până nu va fi îndeplinit slujba de citeţ, şi de diacon, şi de pres-biter, ca prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic, să poată păşi pro­gresând spre înălţimea episcopiei. Şi va avea gradul fiecărei trepte lun­gime de vreme, fireşte, nu prea mică, prin care să se poată cunoaşte-credinţa lui şi felul onestităţii moravurilor şi statornicia şi buna cuviinţă a lui; şi socotindu-se el vrednic de preoţia cea dumnezeiască, să se bucure de cinstea cea mai mare. Căci nici nu se cuvine şi nici priceperea, nici bu­nele moravuri nu admit a se tinde la aceasta, la episcopie, cu îndrăzneală şi cu uşurinţă, încât ori episcopul, ori presbiterul, ori diaconul să se pună în chip uşuratic, că aşa cu drept cuvânt s-ar socoti neofit; fiindcă chiar şi preafericitul Apostol, care a fost şi învăţătorul neamurilor, se vede că a oprit să se facă prea degrabă aşezările în treptele ierarhice; fiindcă cerce­tarea făcută într-un timp mai îndelungat va putea arăta după cuviinţă vieţuirea şi moravurile fiecăruia”. Zis-au toţi că sunt de acord şi nicide­cum nu trebuie să se desfiinţeze acestea.

(80 ap.; 2, 9 sin. I ec; 14, 15 Trui; 2 sin. VII ec; 9, 10, 11, 12 Neocez.; 2, 3, 12 Laod.; 16 Cartag.; 17 sin. l-ll; 4 Chirii Alex.)

CANONUL 11 Sardica (AUTONOMIA EPARHIALA. LIPSA EPISCOPILOR DIN EPARHIE)

Episcopul Osiu zise: „Avem datoria să hotărâm şi că, dacă un episcop vine dintr-o cetate într-altă cetate sau dintr-o eparhie într-altă eparhie, pentru fală slujindu-se de laudele sale sau de sfinţenia religiei, şi ar voi să zăbovească mai multă vreme acolo şi episcopul acelei cetăţi nu ar fi iscusit la învăţare, să nu-1 defaime şi să nu vorbească întruna, năzuindu-se să ru­şineze şi să înjosească persoana episcopului de acolo; căci acest pretext obişnuieşte a produce tulburări; şi prin viclenia aceasta urmăreşte să-şi câştige şi să-şi acapareze scaunul cel străin, nesfiindu-se a-şi părăsi biseri­ca care i s-a dat lui şi a se muta la alta. Deci trebuie să se hotărască timpul spre acest scop, deoarece a nu primi pe episcop s-a socotit a fi lucru ne­omenesc şi bădăran. Căci vă aduceţi aminte că în vremea trecută Părinţii noştri au hotărât că, dacă vreun mirean (petrecând în cetate) în trei zile de duminică în trei săptămâni nu ar merge la serviciul divin, să se înlăture de la împărtăşire. Deci, dacă pentru mireni aceasta s-a legiuit, nu trebuie şi nu se cuvine, dar nici nu foloseşte ca episcopul, dacă nu ar avea nici o nevoie mai grea sau treabă Anciravoioasă, să lipsească timp mai îndelungat de la biserica sa şi să mâhnească poporul ce i s-a încredinţat”. Toţi episco­pii ziseră: „Hotărâm că şi părerea aceasta este foarte potrivită”.

(8, 9, 14, 15, 33, 35 ap.; 8, 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20, 66, 80 Trul.; 2, 13, 16, 18, 21 Antioh.; 1, 2, 3, 12, 17 Sard.; 48, 71 Cartag.; 16 sin. 1-11)

 

CANONUL 12 Sardica (AUTONOMIA EPARHIALĂ. CONCEDIUL. LIPSA EPISCOPILOR DIN EPARHIE)

Episcopul Osiu zise: „Deoarece nimic nu trebuie să se treacă cu vede­rea, să se hotărască şi acestea: unora dintre fraţi şi împreună episcopi li se pare că în cetăţile unde au fost puşi episcopi şi-au agonisit prea puţine averi proprii, pe când în alte locuri au câştiguri mari, din care ei pot să şi ajute pe săraci. Deci socotesc să li se îngăduie lor aşa că, dacă ar vrea să meargă la averile lor, spre a strânge rodurile, trei zile de duminică, adică trei săptămâni, adică să petreacă ei la averile lor şi să meargă la biserica din apropiere, în care un presbiter ţine slujba dumnezeiască, pentru ca să nu se pară că el este fără slujba dumnezeiască, şi să liturghisească şi să nu meargă prea adeseori în cetate în care este episcop; în chipul acesta nici averile lui proprii nu vor suferi nici o pagubă în urma absenţei lui şi se pare că se va înlătura învinuirea trufiei şi a mândriei”. Toţi episcopii zise­ră: „Se aprobă şi această dispoziţie”.

(36, 58 ap.; 19, 80 Trul.; 5, 20 Gang.; 11 Sard.; 16 sin. I-H; 71, 121 Cartag.)

CANONUL 13 Sardica (PEDEPSELE DATE DE UN EPISCOP AU TĂRIE ÎN ÎNTREAGA BISERICĂ)

Episcopul Osiu zise: „Să aprobe toţi şi acestea: Dacă vreun diacon, sau presbiter, sau oricare dintre clerici ar fi excomunicat şi s-ar refugia la alt episcop, care-I cunoaşte şi ştie că s-a dezbinat de comuniunea cu episcopul său, nu trebuie să-i acorde aceluia comuniunea, făcând ocară fratelui său episcop. Iar de ar îndrăzni să facă aceasta, să ştie că, adunându-se episco­pii, va fi tras la răspundere”. Zis-au episcopii: „Hotărârea aceasta va păstra totdeauna pacea şi va menţine unitatea tuturora”.

(12, 13, 16, 32, 33 ap.; 5 sin. 1 ec; 6 Antioh.; 11, 29, 133 Cartag.; 1 Sof.)

CANONUL 14 Sardica (INSTANŢA DE APEL PENTRU CLERICI. APELUL CLERICILOR PEDEPSIŢI DE EPISCOP)

Episcopul Osiu zise: „Mă simt îndemnat să nu trec cu tăcerea nici cele ce mă agită permAnent: Dacă s-ar găsi vreun episcop iute de fire, ceea ce trebuie să fie departe de un astfel de bărbat, şi pornindu-se în grabă îm­potriva unui presbiter sau diacon, ar vrea să-1 scoată pe acela din Biserică, să se poarte grijă ca unul ca acesta să nu se osândească îndată, nici să se despoaie de comuniune”. Toţi episcopii ziseră: „Cel ce se scoate să aibă putinţa de a se adresa episcopului capitalei, mitropolitului acelei eparhii; iar dacă cel al capitalei lipseşte, să meargă la cel mai apropiat şi să se roage ca să se cerceteze cauza lui cu temeinicie; fiindcă nu se cade ca cei ce se roagă să nu fie ascultaţi. Iar episcopul acela, care 1-a lepădat pe el pe drept sau pe nedrept, este dator să fie cu răbdare spre a face cercetarea pricinei si hotărârea lui ori se va confirma, ori va suferi modificare. Dar mai înainte de s-ar cerceta toate cu băgare de seamă şi cu credinţă, cel lipsit de co­muniune să nu-şi atribuie sieşi comuniunea până nu se va lămuri cauza. Iar dacă adunându-se oarecare clerici, vor vedea trufia şi mândria lui, de­oarece nu este cuviincios a suferi ocara şi mustrarea nedreaptă, trebuie să-1 îndrepte pe acela spre calea cea bună cu cuvinte mai aspre şi mai grele, ca să se supună şi să asculte de cel ce porunceşte cele ce se cuvin. Căci, după cum episcopul este dator să ofere slujitorilor dragoste curată şi tratament bun, în acelaşi chip şi supuşii cu sinceritate trebuie să îndeplin­ească pentru episcopi cele ale slujbei”.

(12, 16, 28, 32 ap.; 5 sin. I ec; 4, 6, 20 Antioh.; 13, 15 Sard.; 9, 10, 11, 20, 29, 132 Cartag.)

 

CANONUL 15 Sardica (AUTONOMIA EPARHIALĂ)

Episcopul Osiu zise: „Cu toţii hotărâm încă şi următoarele: Dacă vre­un episcop ar voi să pună vreun slujitor bisericesc străin din altă parohie în vreo treaptă, fără de învoirea episcopului său propriu, acest fel de aşezare să se considere nulă şi fără tărie. Iar dacă oarecare şi-ar permite acest lucru, trebuie ca aceştia să se admonesteze şi să se îndrepte spre calea cea bună de către fraţii şi împreună episcopii noştri”. Zis-au toţi: „Această hotărâre încă să fie inalterabilă”.

(35 ap.; 16 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 5, 20 sin. IV ec; 17 Trul.; 13 Ancira; 13, 22 Antioh.; 48, 54, 90 Cartag.)

CANONUL 16 Sardica (LIPSA (CONCEDIUL) CLERICILOR DE LA BISERICA LOR)

Episcopul Aeţiu zise: „Nu vă este necunoscut ce fel de mari lucruri se în­tâmplă în Mitropolia Tesalonicului. Fiindcă de multe ori se duc acolo pres-biteri şi diaconi din alte eparhii şi nemulţumindu-se a petrece vreme scurtă, rămân, şi tot timpul îl petrec acolo, şi abia după un timp foarte îndelungat sunt siliţi a se înapoia la bisericile lor; deci să se hotărască în privinţa aces­tora”. Episcopul Osiu zise: „Hotărârile care s-au adus în privinţa episcopi-lor să se observe şi pentru aceste persoAne”.

(8, 9, 14, 15, 33, 35, 36, 58 ap.; 8, 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 5, 20, 66, 80 Trul.; 2, 13, 16, 21 Antioh.; 5, 20 Gang.; 11, 12 Sard.; 48, 71, 120, 121 Cartag.; 16 sin. 1-11)

CANONUL 17 Sardica (PRIMIREA EPISCOPILOR OSÂNDIŢI)

Episcopul Osiu zise: „Urmând şi propunerii fratelui nostru Olimpiu, să se hotărască încă şi aceasta că, dacă vreun episcop suferind silă s-ar scoate pe nedrept, ori pentru ştiinţă, ori pentru mărturisirea Bisericii catoliceşti, ori pentru apărarea adevărului, şi fugind de primejdie, dar, fiind supus judecăţii nevinovat, ar merge în altă cetate, să nu fie oprit a petrece acolo până când s-ar înapoia sau până ce ar putea găsi scăpare de ocara ce i s-a făcut; căci dureros şi prea greu lucru este ca cel ce a suferit prigoană nedreaptă să nu se primească de noi; unul ca acesta trebuie să se primească cu prea multă bunătate şi blândeţe”. Zis-au toţi: „Să se hotărască şi aceasta”.

(15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 10, 15 sin. VII ec; 18 Ancira; 3 Antioh.; 11, 12, 16 Sard.; 30 Cartag.)

CANONUL 18 Sardica (ÎNGĂDUINŢA NEÎNTEMEIATA)

Episcopul Gaudenţiu zise: „Tu ştii, frate Aeţiu, că de când ai fost aşe­zat episcop, totdeauna a stăpânit pacea: pentru ca să nu rămână nici o urmă de divergenţă de păreri în privinţa persoAnelor bisericeşti, să se hotărască a fi primţi toţi aceia care au fost puşi de Museu şi Eutihian, deoarece nu li s-a găsit lor nici o vină”.

(4 sin. II ec; 19 Sard.)

 

CANONUL 19 Sardica (NUMAI EPISCOPII SĂVÂRŞESC HIROTONII)

Episcopul Osiu zise: „Smerenia mea are părerea următoare: Fiindcă avem datoria să fim liniştiţi şi răbdători şi să fim cu milostenie statornică faţă de toţi, care au fost odată promovaţi în clerul bisericesc de către vre­unul dintre fraţii noştri, dacă nu vor voi să se înapoieze Ia bisericile la care au fost numiţi, de acum înainte să nu se primească; iar Eutihian nici numele de episcop să nu şi-1 revendice pentru sine şi nici Museu să nu se socotească drept episcop; iar mireneasca comuniune, de ar cere-o, nu tre­buie să Ii se denege”. Zis-au toţi: „Se aprobă”.

(4 sin. II ec; 18 Sard.)

CANONUL 20 Sardica (SE ÎNTĂRESC HOTĂRÂRILE CANONICE ADUSE DE SINOD)

Episcopul Gaudenţiu zise: „Cele hotărâte spre mântuire şi cu unanim­itate şi potrivit stării noastre a ierarhilor, plăcute lui Dumnezeu şi oame­nilor, fără numai dacă hotărârilor aduse va urma frica; căci şi înşine ştim că dumnezeiescul şi venerabilul nume al preoţiei a ajuns adeseori sub osândă pentru neruşinarea câtorva. Deci, dacă ar îndrăzni să facă altceva împotriva celor hotărâte de toţi, năzuind să placă mai mult trufiei şi mân­driei decât lui Dumnezeu, să cunoască chiar de acum că s-a făcut pe sine vrednic de a fi tras la răspundere şi de a pierde cinstea şi demnitatea epis­copiei”. Răspuns-au toţi: „Hotărârea aceasta o găsim potrivită şi o aprobăm”.

(11 Anîioh.; 7, 8, 9, 21 Sard.; 104, 105 Cartag.)

CANONUL 21 Sardica (RANDU1ALA PENTRU LEGĂTURA EPISCOPILOR CU CĂPETENIA STATULUI)

„Această dispoziţie încă să fie preacunoscută şi îndeplinită că dacă fiecare dintre noi episcopii, care suntem aşezaţi pe lângă drumuri sau canal, văzând pe un episcop, l-ar întreba despre pricina călătoriei şi unde merge; şi de va afla că acela merge la tabără, să cerceteze condiţiile ară­tate mai sus şi de va merge chemat fiind, să nu i se pună nici o piedică călătoriei lui. Iar de va merge pentru deşertăciuni, precum s-a spus mai sus dragostei voastre, ori pentru cererile unora s-ar sârgui a merge la ta­bără, să nu iscălească nici scrisorile lui, nici să nu aibă comuniune cu acela”. Zis-au toţi: „Se hotărăşte şi aceasta”.

(11 Antioh.; 7, 8, 9, 20 Sard.; 104, 106 Cartag.)

 

CANOANELE Sinodului al şaptelea local de la Constantinopol (394)

CANONUL 1 Constantinopol (394) (CATERISIREA EPISCOPILOR. CÂŢI EPISCOPI POT CATERISI PE ALTUL)

Aravian, episcopul Ancirei, zise: „Nu pentru pricina de faţă, ci temân-du-mă pentru întreaga viaţă viitoare, rog Sfântul Sinod să se pronunţe ori de pot doi episcopi să caterisească sau nu? Şi ori de se poate face aceasta în absenţa mitropolitului sau nu? Pricinei prezente nu se va aduce nici un prejudiciu; mă tem însă ca unii, luând putere din cele zise, să nu în­drăznească unele ca acestea; deci vă rog să răspundeţi”. Nectariu, episco­pul Constantinopolului, zise: „Lăudabilă este propunerea preacucernicu-lui episcop Aravian; dar ca în viitor să nu se mai poată întâmpla aseme­nea lucru, fără a osândi cele trecute, vom hotărî pentru viitor”. Aravian, episcopul Ancirei, zise: „Pe cele trecute le osândeşte sinodul fericiţilor Pă­rinţi de Ia Niceea, care orânduieşte ca cei ce hirotonesc să nu poată fi mai puţin decât trei episcopi, şi nici mitropolitul să nu fie absent; eu însă am pus întrebarea temându-mă în privinţa celor viitoare. Eu doresc deci ca voi să vă pronunţaţi lămurit, dar necondiţionat şi fără îndoială, că ur­mând sinodului de la Niceea, două persoAne nu pot nici să hirotonească, nici să caterisească pe un episcop”. Apoi, după altele, Teofil, episcopul Alexandriei, zise: „împotriva celor ce nu mai sunt nu se poate aduce hotă­râre de reprobare, mai ales dacă fiind în viaţă nu au fost osândiţi; dacă însă cineva are în vedere pe cei ce vor trebui să se caterisească în viitor, mi se pare că nu numai trei episcopi trebuie să fie de faţă, ci dacă se poa­te, toţi episcopii eparhioţi, pentru ca condamnarea celui ce este vrednic de caterisire să fie mai temeinică prin votul mai multora, fiind de faţă şi cel judecat”. Nectarie, episcopul Constantinopolului, zise: „Deliberându-se asupra unor propuneri şi orânduiri legale, acestea se hotărăsc fără să se ţină seama de vreo pricină personală. Aşadar, precum a propus prea-sfinţitul episcop Aravian, voind să se hotărască în privinţa celor din vii­tor, precum logic şi în chip uman şi-a fixat părerea preasfinţitul episcop Teofil, se hotărăşte ca în viitor cel supus judecăţii să nu se caterisească nici de trei şi mai vârtos nici de doi episcopi; ci cu votul unui sinod mai mare şi adică al celor din eparhie, precum au orânduit şi Canoanele apos­tolice”. Flavian, episcopul Antiohiei, zise: „Lămurite sunt cele ce le-a pro­pus preasfinţitul şi preacucernicul episcop Nectarie, şi preasfinţitul şi preacucernicul episcop Teofil; şi toţi ai Bisericii le întărim”.

(1, 34, 37, 74 ap.; 4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 14, 15, 19, 20, 23 Antioh.; 12, 40 Laod.; 4, 6 Sard.; 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 18, 19, 49, 50, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartag.; 13 sin. III; 9 Teofil Alex.)

 

 

 

CANOANELE Sinodului al optulea local de la Cartagina (419)

CANONUL 1 Cartagina (ÎNTĂRIREA CANOANELOR DE LA NICEEA)

Episcopul Aureliu zise: „Aşadar, aceste orânduieli, care se găsesc la noi, fiind exemplare fidele de pe cele originale şi pe care Părinţii noştri le-au adus cu sine la timpul său de la sinodul din Niceea, astfel, păstrându-se ti­pul acelora de la Niceea, să se păstreze întărite şi cele hotărâte de noi”.

(1 sin. IV ec; 2 Trul.; 1 sin. VII ec.)

CANONUL 2 Cartagina (SFÂNTA TREIME)

Sinodul întreg zise: „Precum voieşte Dumnezeu înainte de toate credin­ţa bisericească, ce s-a predat de noi, să se mărturisească în acest slăvit sin­od cu aceeaşi mărturisire; apoi rânduiala bisericească să se ţină cu învoi­rea fiecăruia şi cu consimţământul tuturor. Dar spre întărirea minţii fra­ţilor şi împreună episcopilor noştri celor de curând hirotoniţi,’se cuvine a adăuga cele ce le-am primit prin hotărâre întărită de la Părinţi că uniunea Treimei, adică a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, care este cunoscută că nu are nici o deosebire, să o ţinem sfântă în minţile noastre, şi precum am învăţat noi, aşa le vom învăţa şi pe popoarele lui Dumnezeu”.

Tot aşa toţi episcopii instituiţi de curând ziseră lămurit: „Aşa primim, aşa ţinem, aşa învăţăm, urmând credinţei evanghelice împreună cu învăţătura voastră”.

(1 sin. II ec; 7 sin. IV ec; 1 Trul.)

CANONUL 3 Cartagina (ÎNFRÂNAREA)

Episcopul Aureliu zise: „Precum la sinodul ţinut mai înainte s-au ex­aminat condiţiile înfrânării şi castităţii, se hotărăşte ca cei din cele trei trepte, împreunate prin oarecare legătură a curăţiei prin consacrare vor­besc adică despre episcopi, presbiteri şi diaconi, precum se cuvine cuvioşi-lor episcopi şi iereilor lui Dumnezeu şi leviţilor şi slujitorilor dumnezeieşti consacrări, să fie întru toate înfrânaţi, ca să poată primi ceea ce cer în genere de la Dumnezeu; ca şi noi aşijderea să ţinem ceea ce ni s-a trans­mis prin Apostoli şi s-a păstrat chiar din vechime”.

(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 12, 13, 30 Trul.; 18 sin. VII ec; 79 Ancira; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 4, 25, 35, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Cartagina (ÎNFRÂNAREA CLERICILOR DE LA SOŢIE)

Faustin, episcopul Picenului, din provincia Potentinei, reprezentantul Bisericii de la Roma, zise: „Să se decidă ca episcopul şi presbiterul şi dia­conul şi toţi cei ce se ating de cele sfinte, păzitori ai înfrânării, să se reţină de la femei”. Toţi episcopii au răspuns: „Se hotărăşte ca toţi cei ce stau sau slujesc la altar să respecte înfrânarea”.

(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 12, 13, 30 Trui; 18 sin. VII ec; 19 Ancira; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 3, 25, 35, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare; 5, 13 Tim. Alex.)

CANONUL 5 Cartagina (LĂCOMIA)

Episcopul Aureliu zise: „Patima lăcomiei, despre care nimeni nu se îndoieşte că este mama tuturor relelor, trebuie să se reprime, ca nimeni să nu se folosească de cele străine, nici să treacă cineva pentru câştig peste hotarele Părinţilor, nici să fie îngăduit vreunui cleric să ia în vreun chip camătă pentru vreun lucru. Şi cele de curând aduse, fiind întunecate şi cu totul ascunse, se vor cerceta de noi şi se va hotărî în privinţa lor. Iar de­spre cele ce dumnezeiasca Scriptură a legiuit prealuminat, nouă nu ni se cade să hotărâm, ci mai vârtos să le urmăm. Prin urmare, ceea ce este de imputat cu atât mai vârtos se cuvine a se osândi la clerici”. Sinodul întreg a zis: „Nimeni nu poate lucra împotriva proorocilor, nici împotriva evangheliilor, fără primejdie de a fi pedepsit”.

(44 ap.; 17 sin. I ec; 10 Trul.; 19 sin. VII ec; 4 Laod.; 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 6 Cartagina (SFINŢIREA MARELUI MIR)

Episcopul Fortunat zise: „Ne aducem aminte că la sinoadele ţinute mai înainte s-a hotărât ca Sfântul Mir sau graţierea penitenţilor sau sfinţirea fecioarelor şi a locurilor şi a bisericilor să nu se facă de presbiteri. Dar dacă cineva se va dovedi că face aceasta, ce trebuie să hotărască în privinţa lui?” Episcopul Aureliu a răspuns: „Vredniciile voastre au auzit cele propuse de fratele şi conliturghisitorul nostru Fortunat; ce ziceţi în privinţa aceasta?” Zis-au toţi episcopii: „Pregătirea Sfântului Mir şi consacrarea fecioarelor să nu se facă de presbiter; nici nu este îngăduit presbiterului să împace pe cineva la liturghia publică; aceasta este părerea tuturor”.

(52 ap.; 12, 13, 19 sin. 1 ec; 7 sin. III ec; 16 sin. IV ec; 4, 31, 95, 102 Trul.; 7 sin. VII ec; 48 Laod.; 7, 43, 44 Cartag.)

CANONUL 7 Cartagina (DEZLEGAREA CELOR CE SUNT PE MOARTE)

Episcopul Aureliu zise: „Dacă cineva fiind în primejdie de moarte ar cere să se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu drepta­te ca presbiterul să întrebe pe episcop, şi aşa, după dispoziţia acestuia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte, această rânduială trebuie să o în­tărim prin hotărâre mântuitoare”. Toţi episcopii au răspuns: „Se hotărăşte ceea ce sfinţenia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în chip necesar”.

(52 ap.; 11, 13 sin. I ec; 6, 22 Ancira; 2 Neocez.; 43 Cartag.; 73 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Cartagina (CINE ÎI POATE PÂRÎ PE CLERICI?)

Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: „Sunt mulţi cu vieţuire imorală, care socotesc că pot fără deosebire să pârască pe părinţi şi pe episcopi; să se primească aceştia ori nu?”. Episcopul Aureliu zise: „Aprobă oare dragostea voastră ca cei ce sunt încurcaţi în ceva ruşinos să ridice glas de acuzare împotriva părinţilor?” Ziseră toţi episcopii: „Cel ce ar cleveti să nu se primească”.

(34, 37, 74, 75 ap.; 6 sin. II ec; 8, 17, 19, 21 sin. IV ec; 8 Trul.; 14, 15, 20 Antioh.; 40 Laod.; 4 Sard.; 128, 129, 130 Cartag.; 13 sin. I-II; 9 Teofil Alex.)

CANONUL 9 Cartagina (OSÂNDA PUSA DE UN EPISCOP NU SE RIDICA DE UN ALT EPISCOP SAU PREOT)

Episcopul Augustin, reprezentantul provinciei Numidia, zise: „Veţi ţine de cuviinţă să hotărâţi că, dacă vreun episcop sau presbiter ar primi în comuniune pe cei ce după meritul vinovăţiei lor au fost scoşi din Biseri­că, acela încă se pare a fi răspunzător de aceeaşi vinovăţie; împreună cu cei ce fug de hotărârea canonică a episcopului lor propriu”. Toţi episcopii ziseră: „Se aprobă din partea tuturor”.

(11, 12, 13, 32, 33 ap.; 5 sin. I ec; 11, 13 sin. IV ec; 17 Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 13 Sard.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 10 Cartagina (PRESBITERII OSÂNDIŢI SĂ NU FACĂ SCHISMĂ)

Episcopul Alipiu, reprezentantul provinciei Numidia, zise: „Oare să nu se hotărască şi aceea că, dacă vreun presbiter, osândindu-se cumva de către episcopul său propriu, îndemnat fiind de trufie şi de mândrie, ar so­coti că trebuie să aducă separat lui Dumnezeu cele sfinte, ori alt altar ar socoti să ridice împotriva credinţei şi orânduielii bisericeşti, unul ca acela să nu scape nepedepsit”. Valentiu, episcopul celui dintâi scaun din provin­cia Numidiei, zise: „Cele propuse de fratele nostru Alipiu sunt necesar­mente în conglăsuire cu credinţa şi rânduiala bisericească; astfel spuneţi ce se pare dragostei voastre?”

(31 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 11 Cartag.; 13, 14, 16 sin. I-II; 1 Vasile cel Mare)

CANONUL 11 Cartagina (APELUL PRESBITERILOR OSÂNDIŢI DE EPISCOPI)

Toţi episcopii au zis: „Dacă vreun presbiter ar fi osândit pentru purtarea lui, unul ca acesta are datoria să vestească pe episcopii din veci­nătate, ca aceştia ascultând lucrul şi prin ei să se împace cu episcopul său. Iar de nu ar face aceasta, ci ceea ce să nu fie, cu mândrie îngâmfându-se, s-ar despărţi pe sine de comuniunea cu episcopul său, şi făcând schismă împreună cu oarecare, ar aduce Iui Dumnezeu cele sfinte, unul ca acela să se socotească anatema şi să piardă locul său; băgându-se de seamă ca nu cumva să aibă pâră dreaptă împotriva episcopului.

(31 ap.; 5 sin. I ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 4, 5, 6 Antioh.; 6 Gang.; 10, 29 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)

CANONUL 12 Cartagina (EPISCOPUL SE JUDECĂ DE 12, PRESBITERUL DE 7, DIACONUL DE 4 EPISCOPI (12 EPISCOPI SĂ-ŞI ALEAGĂ))

Episcopul Felix zise: „Potrivit celor hotărâte la sinoadele din vechime, propun ca, dacă vreun episcop (ceea ce să nu se întâmple) ar cădea în vreo învinovăţire şi apar multe piedici încât nu se pot aduna mai mulţi, atunci pentru ca cel învinovăţit să nu rămână sub acuză, să se audieze de 12 epis-copi, iar presbiterul de şase episcopi şi de al său, şi diaconul de trei”.

(74 ap.; 5 sin. Iec; 6 sin. IIec; 9 sin. IVec; 4, 6, 14, 15, 20 Antioh.; 13,14 Sard.; 1 sin. C-pol; 14, 15, 96, 107 Cartag.)

CANONUL 13 Cartagina (ALEGEREA EPISCOPILOR)

Episcopul Aureliu zise: „Ce zice sfinţia voastră despre acestea?” Toţi episcopii au răspuns: „Trebuie să ţinem hotărârile date de noi, ca nu cumva primaţii vreunei eparhii oarecare din nechibzuinţă să rămână neglijaţi. Deci adunându-se mulţi episcopi să hirotonească pe episcop. Iar de va fi nevoie, trei episcopi, din oricare loc ar fi, vor hirotoni pe episcop cu porunca primatului. Şi dacă vreunul s-ar împotrivi întru ceva mărtur­isirii sau iscăliturii sale, acela se va lipsi pe sine însuşi de cinste”.

(1 ap.; 4 sin. IV ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard; 1 C-pol; 49, 50 Cartag.)

CANONUL 14 Cartagina (PREOTUL SE JUDECA DE 5 EPISCOPI, IAR DIACONUL DE 3)

Aşijderea s-a hotărât ca din Tripolitania, din cauza sărăciei provinciei, să vină un episcop în delegaţie şi ca presbiterul de acolo să se judece de 5 episcopi, diaconul de 3, precum s-a spus mai sus, fireşte sub preşedenţia episcopului lui propriu.

(74 ap.; 5 sin. I ec, 6 sin. II ec; 9 sin. IV ec; 4, 6, 14, 15, 20 Antioh.; 13, 14 Sard.; 12, 15, 20, 96, 107 Cartag.)

CANONUL 15 Cartagina (PETRECERI OPRITE. JUDECATA LUMEASCĂ ŞI CEA BISERICEASCĂ. JUDECĂTORI ALEŞI)

De asemenea, s-a hotărât ca oricare dintre episcopi sau presbiteri, sau diaconi, sau clerici, împotriva căruia s-a ridicat în Biserică vreo pricină criminală ori civilă, dacă, refuzând judecătoria bisericească, ar voi să se disculpe în faţa judecătoriilor lumeşti, chiar de s-ar pronunţa sentinţa în favoarea lui, totuşi să piardă locul său; şi aceasta Ia cele criminale, iar în cele civile, va pierde cele ce a câştigat prin proces, de va vrea să-şi ţină locul său; şi acesta încă se hotărăşte ca, dacă de la oarecari judecători bi­sericeşti s-ar face apel la alţi judecători bisericeşti cu putere mai mare, în­tru nimic să nu-i vatăme pe cei ce a căror sentinţă se anulează, dacă nu se poate dovedi că au judecat din duşmănie, sau din patimă, sau că prin vre­un dar s-au mituit; iar dacă prin învoirea părţilor se vor alege judecători, deşi ar fi mai puţini decât cei rânduiţi, să nu fie îngăduit a apela. Iar ca copiii iereilor nici să meargă la spectacole lumeşti, nici să le privească, aceasta totdeauna s-a oprit încă şi tuturor creştinilor, pentru ca să se ţină departe de acelea şi să nu meargă unde sunt (se aud) vorbe de hulă.

(74 ap.; 5 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 9, 17 sin. IV ec; 24, 51,56, 62 Trui; 5, 12, 14, 15 Antioh.; 54 Laod.; 3, 5, 14 Sard.; 12, 28, 61, 97, 104, 122 Cartag.; 9 sin. UI)

CANONUL 16 Cartagina (ÎNDELETNICIRI OPRITE. STAREA CIVILĂ A CITEŢILOR. VÂRSTA CANONICĂ A DIACONILOR)

Aşijderea se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: „Ni­meni, ostaş fiind lui Dumnezeu, se încurcă pe sine în lucruri lumeşti”.

Apoi citeţii, ajungând la vârsta juneţii, să fie siliţi sau a se căsători, sau a face făgăduinţă de înfrânare.

Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă formă, să primească cât a dat.

Şi diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 ani. Dar nici citeţii să nu se închine către popor.

(5, 6, 20, 26, 44, 51, 81, 83 ap.; 17 sin. 1 ec; 3, 7, 14 sin. IV ec; 6, 9, 10, 13, 33 Trul.; 10, 14, 15 sin. VII ec; 10 Ancira; 4 Laod.; 5, 25, 126 Cartag.; 11 sin. I-II; 14, 69 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 17 Cartagina (MITROPOLIILE DIN AFRICA DE NORD)

S-a hotărât ca Mauritania Sitifensis, precum a cerut, să aibă propriul său primat, deosebit de primatul provinciei Numidia, de la care din sinod s-a despărţit. Aşadar, cu înţelegerea tuturor primaţilor din Africa şi cu a tuturor episcopilor, pentru depărtarea prea mare i s-a admis.

(6 sin. I ec; 89, 96, 127 Cartag.)

CANONUL 18 Cartagina (HIROTONIA CLERICILOR. MORŢII NU SE CUMINECĂ, NICI NU SE BOTEAZĂ. SINOADELE EXARHALE DIN AFRICA)

Aşijderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul ori clericul, cei ce-i hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor sinodului să se căiască.

Tot aşa s-a hotărât să nu se dea Euharistia trupurilor celor morţi. Căci s-a scris: „Luaţi, mâncaţi”; dar trupurile morţilor nu pot nici a lua, nici a mânca, şi ca presbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja.

Drept aceea să se întărească în acest sinod ca, potrivit celor hotărâte la Niceea, să se convoace în fiecare an pentru pricinile bisericeşti, care de multe ori se întârzie spre pieirea poporului, Ia care sinod toţi cei ce ţin primele scaune ale eparhiilor să trimită din sinoadele lor episcopi repre­zentanţi pe doi sau şi pe câţi vor alege, pentru ca sinodul întrunit să poată avea deplină autoritate.

(37 ap.; 3, 9, 13 sin. I ec; 9, 19 sin. IV ec; 8, 83 Trui; 2, 6 sin. Vil ec; 20 Antioh.; 76, 77, 95 Cartag.)

CANONUL 19 Cartagina (RÂNDUIALA JUDECĂRII EPISCOPILOR AFRICANI)

Episcopul Aureliu zise: „Dacă vreunul dintre episcopi este pârât, acuzatorul trebuie să înainteze pâra la (episcopii) cei ce sunt în fruntea provinciei Iui şi cel ce este pârât nici de la comuniune să nu se lipsească, fără numai dacă, chemat fiind prin scrisori spre a da răspuns Ia judeţul celor aleşi a-1 judeca, nicidecum nu s-ar prezenta la ziua hotărâtă, adică în termen de o lună de la ziua în care s-ar dovedi că a primit scrisorile. Dacă ar arăta însă el oarecare pricini adevărate şi constrângătoare, care îl împiedică de a se înfăţişa spre a răspunde împotriva celor ce s-au adus contra lui drept acuze, să aibă putinţa de dezvinovăţire în cuprinsul altei luni; dar după a doua lună să nu mai fie în comuniune până ce nu se va do­vedi curat. Iar dacă nu va voi să se prezinte în faţa sinodului anual gene­ral, ca măcar acolo să se rezolve cauza lui, se va judeca că el însuşi a rostit împotriva sa hotărâre de osândire. Şi pe timpul în care este afară de co­muniune să nu se împărtăşească nici în biserica sa, nici în parohie. Dar pâ-râşul lui, dacă nicicând nu a absentat în zilele în care s-a dezbătut aface­rea, nicidecum să nu se lipsească de comuniune; dacă însă pârâşul ar lipsi ascunzându-se, atunci, reintegrându-se episcopul în comuniune, pârâşul însuşi se va lepăda de comuniune, dar aşa ca să nu i se ia lui putinţa susţinerii acuzării, de ar putea dovedi că la termen a absentat nu pentru că nu a voit, ci pentru că nu a putut să se prezinte; căci este clar că, introdusă fiind acţiunea înaintea judecăţii episcopilor, dacă pârâşul s-a prihănit, atunci nu se va primi la acuzare, decât numai dacă ar vrea să acţioneze pentru afacerea sa proprie, nicidecum însă pentru cele bisericeşti”.

(34, 37, 74 ap.; 6 sin. 11 ec; 9, 17, 19, 21 sin.lVec; 8 Trui; 14, 15, 20 Antioh.; 40Laod.; 4 Sard.; 8, 10, 11, 12, 15, 59, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartag.; 13 sin. I-Il; 9 Teof. Alex.)

CANONUL 20 Cartagina (RÂNDUIALA JUDECĂRII PRESBITERILOR, A DIACONILOR ŞI A ALTOR CLERICI)

Dacă se vor pârî presbiterii sau diaconii, completându-se mai înainte numărul legal al episcopilor aleşi, din locurile învecinate, pe care i-ar cere cei pârâţi, adică şase la cauza presbiterului şi trei la cea a diaconului, împre­ună cu aceştia si episcopul propriu al celor pârâţi va cerceta pricinile lor, păstrându-se între acuzatori şi pârâţi aceeaşi rânduiala a zilelor, a terme­nilor, a cercetărilor şi a persoAnelor; iar cauzele celorlalţi clerici le va cer­ceta şi soluţiona şi singur episcopul locului.

(14 ap.; 9 sin. IV ec; 4 Antioh.; 12, 15 Cartag.)

CANONUL 21 Cartagina (ESTE OPRITA CĂSĂTORIA CU NECREŞTINI ŞI CU ERETICI)

Aşijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic.

(4 sin. IVec; 72 Trui.; 10, 31 Laod.)

CANONUL 22 Cartagina (CLERUL SĂ NU DEA NIMIC ÎN PROPRIETATEA NECREŞTINILOR ŞI ERETICILOR)

Episcopii sau clericii, precum s-a zis, să nu introducă acelora în pro­prietate nimic prin donaţii din bunurile lor.

(38, 40 ap.; 22 sin. IVec; 35 Trui; 25 Antioh.; 81 Cartag.)

CANONUL 23 Cartagina (EPISCOPII AFRICANI SĂ NU MEARGĂ LA ROMA DECÂT CU CĂRŢI CANONICE)

Asemenea episcopii să nu călătorească peste mare, fără numai cu hotă­rârea episcopului propriu al scaunului celui dintâi din fiecare eparhie, adică de nu va lua mai ales de la însuşi primatul ceea ce se zice scrisoare de trimitere formală sau de recomandare.

(33 ap.; 13 sin. IV ec; 11 Antioh.; 28, 89, 105 Cartag.)

CANONUL 24 Cartagina (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Aşijderea s-a hotărât că afară de Scripturile canonice nimic să nu se citească în Biserică sub numele de dumnezeieşti Scripturi. Iar Scripturile canonice sunt acestea: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, A Doua Lege, Isus al lui Navi, Judecătorii, Rut, patru cărţi ale împăraţilor, două cărţi Paralipomena, Iov, Psaltirea, cinci cărţi ale lui Solomon, 12 cărţi ale pro­orocilor – Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Tobit, Iudit, Estera, două cărţi Ezdra; ale Noului Testament: patru Evanghelii, o Carte a Faptelor Apos­tolilor, 14 epistole ale lui Pavel, două ale Apostolului Petru, trei ale Apos­tolului Ioan, una a Apostolului Iacob, una a Apostolului Iuda, o Carte a Apocalipsei lui Ioan. Iar aceasta se face cunoscut fratelui şi conliturghisi-torului nostru Bonifaciu şi celorlalţi episcopi din acele părţi, spre întări­rea canonului propus, deoarece noi de la Părinţi am primit să le citim în Biserică pe acestea.

(60, 85 ap.; 60 Laod.; Atanasie cel Mare: Despre sărbători; Grig. Teol.: Despre cărţile Sf. Scripturi; Amjilohiu: Despre aceleaşi cărţi)

CANONUL 25 Cartagina (ÎNFRÂNAREA CLERICILOR DE LA SOŢII)

Episcopul Aureliu a zis: „Prea veneraţi fraţi, deoarece s-a adus spre dezbatere chestiunea despre înfrânarea unor clerici de la soţiile lor, cu ex­cepţia citeţilor, propun ceea ce s-a întărit la diferite sinoade, ca atât ipodiaconii, care se ating de Sfintele Taine, cât şi diaconii şi presbiterii, dar şi episcopii să se înfrâneze de la soţii la timpuri anumite, ca să fie ca şi cum nu le-ar avea; ceea ce de nu vor face, se vor scoate din slujba bisericească; iar ceilalţi clerici să nu se constrângă la aceasta, decât numai la vârstă înaintată”. Sinodul întreg a zis: „Întărim cele propuse după cuviinţă de sfinţenia voastră, fiind sfinte şi plăcute lui Dumnezeu”.

(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 12, 13, 30 Trul.; 18 sin. Vil ec; 19 Ancira; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 3, 4, 35, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare; 5, 13 Tini. Ale.x.)

CANONUL 26 Cartagina (NUMAI SINODUL POATE HOTĂRÎ ÎNSTRĂINAREA AVERII BISERICEŞTI)

Aşijderea s-a hotărât ca nimeni să nu vândă averea bisericească. Şi dacă un bun bisericesc nu ar avea venituri şi o nevoie mare ar sili, aceasta să se arate celui ce stă în fruntea acelei eparhii şi împreună cu numărul hotărât al episcopilor să se hotărască ce este de făcut. Iar dacă ar sili o nevoie atât de mare a Bisericii, încât să nu se poată sfătui înainte de a vin­de, atunci episcopul să cheme spre mărturie măcar pe cei învecinaţi, având grijă să arate sinodului toate împrejurările întâmplate bisericii lui; ceea ce de nu va face, atunci vânzătorul se va arăta vinovat înaintea lui Dumnezeu şi a sinodului şi străin de demnitatea sa proprie.

(38, 39, 40, 41, 73 ap.; 24, 26 sin. IV ec; 35, 49 Trui; 11, 12, 13 sin. VII ec; 15 Ancira; 24, 25 Antioh.; 33 Cartag.; 2 Chirii Alex.; 10 Teof. Alex.)

CANONUL 27 Cartagina (POCĂINŢA CLERULUI CĂZUT ÎN PĂCATE)

Asemenea s-a hotărât că dacă presbiterii ori diaconii s-ar dovedi vreo­dată în vreun păcat mai greu, care trebuie să-i înlăture din slujbă, să nu se pună asupra lor mâinile ca peste cei ce se pocăiesc ori ca peste laicii credincioşi; nici să nu Ii se dea voie să înainteze în treapta clerului ca celor ce s-au botezat din nou.

(25, 47, 68 ap.; 21 Trul.; 48 Cartag.; 3, 32, 51 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 28 Cartagina (AUTOCEFALIA BISERICILOR DIN AFRICA)

Aşijderea s-a hotărât ca presbiterii şi diaconii şi ceilalţi clerici inferiori, în pricinile ce le au, dacă nu ar fi mulţumiţi cu judecătoriile episcopilor lor, atunci să-i asculte episcopii învecinaţi şi cele dintre dânşii le vor rezol­va episcopii cei chemaţi de dânşii, cu consimţământul episcopului propriu. Prin urmare, dacă chiar vor socoti să apeleze, să nu apeleze la judecători­ile de peste mare, ci la primaţii eparhiilor proprii, precum s-a hotărât de multe ori şi în privinţa episcopilor. Iar cei ce vor apela la judecătoriile de peste mare de nimenea să nu se primească în comuniune în Africa.

(6 sin. II ec; 9 sin. IV ec.; 4 Antioh.; 10, 11, 12, 14, 15, 20, 23, 105, 125 Cartag.)

CANONUL 29 Cartagina (CEI AFURISIŢI NU SE CUMINECĂ)

Aşijderea sinodul întreg a hotărât ca cel ce pentru lenevirea sa a fost excomunicat, sau episcopi, sau orice fel de cleric, dacă în timpul excomu­nicării sale ar îndrăzni să se împărtăşească înainte de a fi ascultat, acela să se judece, că însuşi a adus asupra sa hotărâre de condamnare.

 (28 ap.; 5 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 4, 12, 15 Antioh.; 3, 4, 5, 14 Sard.; 19, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 30 Cartagina (ALEGEREA LOCULUI DE JUDECATĂ)

Aşijderea s-a hotărât ca acuzatul sau acuzatorul, dacă în locul unde este cel ce acuză, s-ar teme de vreo violenţă a mulţimii îndrăzneţe, să-şi aleagă un loc de aproape, la care nu-i va fi cu greutate să aducă martori, unde se va rezolva cauza.

(15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 10, 15 sin. Vil ec; 18 Ancira; 3 Antioh.; 17 Sard.)

CANONUL 31 Cartagina (CLERICII NU SE POT ÎMPOTRIVI ÎNAINTĂRII LOR)

Tot aşa s-a hotărât ca, dacă oarecare dintre clerici şi diaconi nu s-ar supune episcopilor lor, care pentru oarecare pricini constrângătoare ale bisericilor lor ar vrea să-i înalţe la demnitatea mai mare în biserica lor, să nu mai slujească nici în treapta din care n-a vrut să iasă.

(39, 55 ap.; 8 sin. IV ec; 34 Trul.; 57 Laod.; 89 Vasile cel Mare)

CANONUL 32 Cartagina (CLERUL SĂ NU-ŞI ÎNSUŞEASCĂ  AVEREA BISERICII)

Aşijderea s-a hotărât ca episcopii, presbiterii, diaconii sau oricare clerici, care n-au avut nimic, dacă promovaţi fiind, şi-ar cumpăra pe tim­pul episcopatului sau clericatului lor ţarini sau orice fel de moşii pe nu­mele lor, să se considere ca şi când şi-ar fi însuşit bunurile Domnului, dacă nu cumva, admonestaţi fiind, le-ar restitui Bisericii. Iar dacă le-ar reveni ceva în proprietatea lor, mai cu seamă din dăruirea cuiva sau din moştenirea rudelor, cu aceea să facă după dorinţa lor. Dar dacă ar voi să le retragă chiar şi după ce le-au oferit (Bisericii), să se judece ca nişte ne­trebnici, fiind nevrednici de demnitatea bisericească.

(4, 38, 40, 41 ap.; 22 sin. IV ec; 23, 35 Trul.; 24, 25 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.; 7 sin. 1-11)

CANONUL 33 Cartagina (PĂSTRAREA AVERII BISERICEŞTI)

Tot astfel s-a hotărât ca presbiterii să nu vândă fără ştirea episcopilor lor vreun lucru de-al Bisericii în care au fost consacraţi, de asemenea nici episcopilor nu le este îngăduit să vândă moşii ale Bisericii fără ştirea sino­dului sau a presbiterilor lor. Deci, nefiind nici o nevoie, nici episcopului nu-i este iertat să abuzeze de averea înscrisă în registrul bisericesc.

(7, 64, 70, 71 ap.; 7sin. IIec; 11 Trul.; 7, 37, 38 Land.; 51, 73, 106 Cartag.)

CANONUL 34 Cartagina (PASTILE ÎN BISERICA AFRICII)

Episcopul Epigoniu zise: „în acest scurt articol, alcătuit din cele hotă­râte la sinodul din Iponia, socotim să nu se modifice nimic, nici să se adau­ge; afară de aceea ca ziua sfintelor Paşti să se publice în timpul sinodului”.

(7, 64, 70, 71 ap.; 7 sin. II ec; 11 Trul.; 7, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)

CANONUL 35 Cartagina (COPIII CLERICILOR)

Episcopii şi clericii să nu lase pe fiii lor a se face independenţi (sui furiş) prin emancipare, decât dacă s-ar încredinţa de moravurile şi vârsta lor; deoarece de aici înainte păcatele lor li se vor imputa numai lor înşişi.

(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IVec; 5, 6, 12, 30 Trul.; 18 sin. VII ec; 19 Ancira; l,8Neocez..; 4, 15 Gang.; 3, 4, 25, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasilc cel Mare; 5, 13 Tim. Alex.)

CANONUL 36 Cartagina (FAMILIILE CLERICILOR TREBUIE SĂ FIE CREŞTINE)

Episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se hirotonească înainte de a face creştini ortodocşi pe toţi cei din casele lor.

(58, 80 ap.; 19 Trul.; 11 Sard.; 121, 123 Cartag.)

CANONUL 37 Cartagina (SFÂNTA JERTFĂ, VINUL LITURGIC, PRINOASE)

La cele sfinte nimic mai mult să nu se aducă decât trupul şi sângele Domnului, precum şi însuşi Domnul a predanisit, adică pâine şi vin ames­tecat cu apă. Iar pârga, sau de miere, sau de lapte, să se aducă, precum se obişnuieşte, într-o zi anumită spre taina pruncilor; şi deşi se aduc mai ales în altar, totuşi să aibă binecuvântarea lor proprie deosebită, pentru ca să se deosebească de Taina Trupului şi Sângelui Domnului. Dar nimic mai mult să nu se aducă din pârgă decât cea din struguri şi din grâu.

(3, 4 ap.; 28, 32, 57, 99 Trul.)

 

CANONUL 38 Cartagina (CERCETAREA DE CĂTRE CLERICI ŞI CĂLUGĂRI A FEMEILOR CARE TRĂIESC ÎN ÎNFRÂNARE)

Clericii sau cei ce se înfrânează să nu intre la văduve sau la fecioare, decât numai cu îngăduinţa şi învoirea episcopului lor sau a presbiterilor; dar şi aceasta să n-o facă singuri, ci cu clerici colegi sau cu aceia cu care episcopul sau presbiterii singuri au intrare la acest fel de femei, sau unde se află de faţă clerici sau oricare creştini cinstiţi.

(3, 16 sin. IV ec; 4, 46, 47 Trul; 18, 20, 22 sin. VII ec.)

CANONUL 39 Cartagina (TITLUL IERARHULUI ÎNTÂISTĂTĂTOR)

Episcopul scaunului celui dintâi să nu se numească exarhul iereilor sau iereul cel mai înalt, sau ceva de acest fel, ci numai episcop al scaunului celui dintâi.

(34 ap.; 9 sin. IV ec; 6 Sard.)

CANONUL 40 Cartagina (CLERICII SĂ NU INTRE ÎN CÂRCIUMĂ)

Clericii să nu intre în cârciumă pentru ca să mănânce sau să bea, decât numai dacă nevoia străinătăţii i-ar sili.

(54ap.;9Trul.;24Laod.)

CANONUL 41 Cartagina (CEI CE SLUJESC SFÂNTA LITURGHIE SĂ AJUNEZE)

Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoAne care au ajunat, exceptându-se o singură zi la an, întru care se săvârşeşte Cina Domnului. Dar dacă, săvârşindu-se oarecari spre vreme de seară sau din­tre episcopi sau dintre ceilalţi, s-ar face pomenire pentru cei răposaţi, aceasta să se îndeplinească numai cu rugăciuni, dacă cei ce fac aceasta se vor afla prânziţi.

(69 ap.; 29 Trul.; 50 Laod.; 1 Antioh.; 47 Cartag.; 16 Tim. Alex.)

CANONUL 42 Cartagina (AGAPE ŞI OSPEŢE SĂ NU SE FACĂ ÎN BISERICI)

Episcopii sau clericii să nu ospăteze în biserică decât numai dacă din întâmplare, din nevoia străinătăţii, fiind în trecere, ar poposi acolo; încă şi poporul să se oprească pe cât se poate de la astfel de ospeţe.

(73 ap.; 74, 76, 97 Trul.; 11 Gang.; 27, 28 Laod.)

 

CANONUL 43 Cartagina (POCĂINŢA. (DEZLEGAREA CELOR CE SE POCĂIESC))

Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor; iar presbiterul să nu dea absolu-ţie celui ce se pocăieste fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa epis­copului, din nevoie constrângătoare; dar dacă vreodată delictul celui ce se pocăieste este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă, apoi asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna.

(52 ap.; 11, 13 sin. I ec; 102 Trui; 6, 22 Ancira; 2 Neocez.; 6, 7 Cartag.; 73 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 44 Cartagina (CEATA FECIOARELOR ÎNCHINATE BISERICII)

Fecioarele afierosite, când se despart de părinţi, de care erau ocrotite, să se încredinţeze femeilor celor mai cinstite, cu îngrijirea episcopului, ori în lipsa acestuia cn cea a presbiterului, sau împreună locuind, unele pe al­tele să se supravegheze, ca nu cumva, rătăcind în toate părţile, să vatăme renumele Bisericii.

(16 sin. IV ec; 46 Trul; 6, 126 Cartag.; 18 Vasile cel Mare)

CANONUL 45 Cartagina (BOTEZUL BOLNAVILOR. PRIMIREA CELOR CE SE POCĂIESC)

Bolnavii care nu pot răspunde pentru sineşi să se boteze atunci când prin voinţa lor vor exprima mărturie despre dânşii cu pericolul lor însuşi.

Harul şi împăcarea cu Biserica să nu se denege actorilor şi mimilor şi celorlalte persoAne de acest fel sau apostaţilor care se pocăiesc şi se con­vertesc la Dumnezeu.

(46 , 47, 49, 50, 52, 61, 75, 80 ap.; 2,9, 11, 12 sin. 1 ec; 24, 51, 95, 102 Trui.; 8 sin. VII ec; 2, 3, 12, 17, 47, 75 Laod.; 12 Neocez.; 63 Cartag.; 17 sin. III; 1, 5, 89 Vasile cel Mare; 4, 5 Chirii Alex.; 1, 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 46 Cartagina (CINSTIREA SFINŢILOR)

Să fie iertat a se citi încă şi patimile martirilor, când se săvârşesc zilele lor de pomenire de peste an.

(60 ap.; 63 Trui.; 103 Cartag.; Atanasie cel Mare: Despre sărbători)

CANONUL 47 Cartagina (BOTEZUL DONATIŞTILOR. AJUNAREA CELOR CARE SLUJESC SFÂNTA LITURGHIE)

S-a hotărât ca să întrebăm pe fraţii şi împreună iereii noştri Siricu şi Simplician numai despre pruncii botezaţi de donatişti, ca nu cumva îm­prejurarea aceasta, ceea ce ei nu au făcut din voia lor proprie, prin rătăcirea părinţilor, să-i împiedice să nu se poată înainta la slujirea sfân­tului altar când se vor întoarce la Biserica lui Dumnezeu cu intenţia de a se mântui. Şi începând să rostească acestea, Onomat şi Urban, episcopii provinciei Mauritania Sitifensis, au zis: „încă demult, când am fost trimişi la sfinţia voastră, noi am venit să arătăm cele scrise în privinţa împre­jurării că nu am aşteptat să vină fraţii noştri delegaţi ai Numidiei; dar cum de atunci n-au trecut puţine zile, iar cei ce au fost aşteptaţi n-au sosit încă nicidecum, noi nu putem mai departe trece cu vederea cele cu care am fost însărcinaţi de episcopii noştri colegi şi din cauza aceasta, fraţilor, primiţi cu inimă bună propunerea noastră: despre credinţă am auzit şi din expunerea de la Niceea – în privinţa sfintelor, care se săvârşesc după prânz, corect este să se aducă de cei ce au ajunat, precum este cuviincios, şi atunci s-a întărit.

(29 Trul.; 3 Ancira; 1, 41, 57, 66, 67, 68, 69, 91, 92, 93, 94, 99, 117, 118, 119, 124 Cartag.; 1 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 48 Cartagina (NU SE ÎNGĂDUIE BOTEZAREA ŞI HIROTONIREA DIN NOU, NICI MUTAREA EPISCOPILOR)

Referitor la însărcinarea ce ni s-a dat nouă la timpul său, raportăm şi cele ce s-au hotărât la sinodul din Capua, că nu se permite a se face bo­tezări din nou, sau hirotoniri din nou, sau transferări de episcopi. Totuşi, Cresconiu, episcopul ţinutului Recensa, desconsiderând poporul său, a năvălit asupra bisericii din Tubina şi, potrivit hotărârilor, de mai multe ori fiind făcut atent să părăsească acea biserică în care a intrat, totuşi până astăzi n-a vrut să o părăsească. Despre cele ce vi le-am comunicat acum am auzit că sunt adevărate; şi ne rugăm, potrivit celor ce ni s-au în­credinţat, să hotărâţi, deoarece nevoia ne sileşte la acest lucru, a ni se da libertatea ca să putem să ne adresăm căpeteniei provinciei împotriva ace­luia potrivit dispoziţiilor împăraţilor preaslăviţi, pentru ca cei ce nu au voit a se supune blândei admonestări a sfinţiei voastre şi să îndrepte cele ce nu sunt iertate, îndată să se oprească prin autoritatea stăpânirii lu­meşti. Episcopul Aureliu a zis: „După ce s-a observat rânduiala dispozi­ţiilor (din fiinţă şi) după ce Cresconiu, deşi rugat fiind foarte mult de dragostea noastră să renunţe, dar el totuşi a refuzat, să se considere ca fi­ind afară de competenţa sinodului, fiindcă în urma dispreţului şi încăpă­ţânaţii sale a ajuns în puterea stăpânirii lumeşti”. Episcopii Onorat şi Urban ziseră: „De toţi se hotărăşte aceasta?” Toţi episcopii au răspuns: „Cu dreptate este, se aprobă”.

(14, 47, 68 ap.; 5 Antioh.; 9 sin. 1-11)

CANONUL 49 Cartagina (ALEGEREA EPISCOPILOR)

Episcopii Onorat şi Urban au zis: „încă şi aceea ni s-a încredinţat că, deoarece doi episcopi învecinaţi din Numidia au îndrăznit să hirotonească un iereu, să hotărâţi a nu se mai face hirotonii de episcopi decât numai de către doisprezece”. Episcopul Aureliu a zis: „Să se păstreze rânduiala cea veche ca nu mai puţin decât trei dintre episcopii orânduiţi să fie de ajuns pentru hirotonia episcopilor; căci de pildă în Tripolis sau în Arzua po­poarele barbare sunt foarte aproape; apoi, după cum ştiţi, în Tripolis sunt de tot numai cinci episcopi, şi este cu putinţă ca doi din numărul lor să fie adeseori reţinuţi de vreo necesitate. Căci este dificil ca dintr-un număr oricât de mare toţi să poată fi prezenţi; şi aceasta nu trebuie să fie piedică pentru folosul Bisericii; căci şi în această biserică, în care sfinţiile voastre aţi binevoit a vă întruni, adeseori şi aproape în fiecare duminică avem de cei ce se hirotonesc. Deci pot eu oare să convoc deseori doisprezece sau zece sau nu mult mai puţini episcopi? Pe doi însă din cei din apropiere îmi este uşor smereniei mele să-i întrunesc laolaltă. Din cauza aceasta dragos­tea voastră vede împreună cu mine că acest lucru, că hirotonia să se facă de doisprezece episcopi, nu se poate observa”.

(4 sin. Iec; 3 sin. VIIec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard.; 13, 15 Cartag.)

CANONUL 50 Cartagina (ALEGEREA EPISCOPILOR)

Dar trebuie să se hotărască şi că atunci când ne întrunim pentru alegerea unui episcop şi s-ar ivi vreo obiecţiune după ce noi am tratat cele de cuviinţă, ar fi lucru prea îndrăzneţ să se găsească numai trei pentru justificarea celui ce este a se hirotoni (episcop), ci numărului arătat mai înainte să se adauge încă unul sau doi, şi din poporul acela, pentru care este a se hirotoni episcop, întâi să se cerceteze acele persoAne care ridică obiecţiune; după aceea încă şi cele relevate împotriva candidatului să se conexeze la cercetare şi dacă el se va dovedi curat în faţa poporului, atunci să se hirotonească. Dacă sfinţiile voastre primesc această propunere, să se aprobe prin hotărâre unanimă a vredniciei voastre”. Toţi episcopii au răspuns: „Se aprobă întru toate”.

(46 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12, 13 Laod.; 6 Sard.; 13, 49, 55 Cartag.)

 

CANONUL 51 Cartagina (PASTILE ÎN BISERICA AFRICII)

Episcopii Onorat şi Urban au zis: „Deoarece trebuie să facem conexi­unea tuturor chestiunilor care ni s-au încredinţat, propunem încă şi cele cu care am fost însărcinaţi în privinţa zilei Paştilor, ca după obicei pregătirile totdeauna să Ie facem prin Biserica Cartaginei, şi nu cu timp scurt înainte de acea zi”. Episcopul Aureliu a zis: „După cum ne amintim încă de mult am făcut cunoscut că în fiecare an avem să ne întrunim spre a ne sfătui şi dacă se pare sfinţiilor voastre când vom fi adunaţi împreună, atunci să se publice ziua sfintelor Paşti prin delegaţii care se vor afla în sinod”. Episcopii Onorat şi Urban grăiră: „Acum rugăm adunarea aceas­ta să binevoiasca a încunoştiinţa prin scrisori eparhiile noastre despre aceasta”. Episcopul Aureliu a zis: „Aşa trebuie să se facă”.

(7, 62, 70, 71 ap.; 7 sin. 11 ec; 11 Trul.; 7, 37, 38 Laod.; 54, 73, 106 Cartag.)

CANONUL 52 Cartagina (MITROPOLIŢII SĂ CERCETEZE EPARHIILE)

Episcopii Onorat si Urban ziseră: „Verbal am fost însărcinaţi şi ca să vă rugăm să ţineţi seama şi de cele hotărâte de sinodul de la Iponia, după care hotărâri fiecare eparhie trebuie să se cerceteze pe timpul sinodului, şi să ţineţi seama de împrejurare că în acest an şi în cel trecut aţi întrelă-sat de a cerceta după regulă Mauritania. Episcopul Aureliu zise: „Atunci nu am hotărât nimic în privinţa provinciei Mauritania, deoarece este situ­ată la extremitatea Africii şi este aproape de barbari; Dumnezeu însă să ne ajute ca să putem îndeplini acest lucru cu prisosinţă, fără de a făgădui să-1 îndeplinim, şi să venim în provincia voastră. Dar, fraţilor, să vă gân­diţi că dacă motive raţionale cer aceasta, apoi şi fraţii din Tripolitania şi Arzuitania ar putea cere acelaşi lucru în privinţa lor”.

(58 ap.; 19 Trul.; 11 Sard.; 19 Laod.; 71, 121, 123 Cartag.)

CANONUL 53 Cartagina (CUM IAU FIINŢĂ EPARHIILE NOI. RAPORT CU PUTEREA DE STAT)

Episcopul Epigoniu zise: „La multe sinoade s-a hotărât cu sfinţită adunare că poporul, care depinde în parohii de episcop şi care niciodată n-a avut episcop propriu, să nu-şi ia îndreptători deosebiţi, adică epis­copi, fără numai cu consimţământul episcopului de care ţin dintru început; deoarece însă unii episcopi, fiind cuprinşi de oarecare volnicie, se înstrăinează de comuniunea fraţilor, şi când se osândesc se justifică că precum că stăpânirea le este întemeiată pe oarecare putere veche abso­lută asupra acelor locuri; dar şi mulţi dintre presbiteri îngâmfaţi şi ne­buni îşi ridică cerbicia împotriva episcopilor proprii, întărind poporul cu ospeţe şi cu sfătuiri răuvoitoare, ca cu necuvenită bunăvoinţă să-i pună pe dânşii loruşi îndreptători; şi mai ales faţă de înţelepciunea ta suntem îndatoraţi, fratele nostru preacredincios Aureliu, căci de multe ori, nead-miţând acest fel de încercări, le-ai împiedicat. Ţinând seama deci de aplecările răutăcioase şi de sfaturile imorale ale celor de acest fel, eu propun ca poporul care a fost supus unui episcop vechi dintr-o parohie anumită şi care niciodată n-a avut episcopul său propriu să nu poată pri­mi conducători separaţi. Deci dacă Preasfinţitul Sinod întreg este de acord cu cele propuse de mine, să aprobe”. Episcopul Aureliu zise: „Eu nu sunt împotriva celor urmărite de fratele şi împreună episcopul nostru, ci mărturisesc că am făcut şi voi face aceasta, fireşte faţă de cei ce sunt de asemenea părere nu numai în Biserica Cartaginei, ci în întreaga comuni­tate ierarhicească. Dar sunt mulţi care, înţelegându-se cu poporul lor şi precum se spune îi seduc, gâdilând urechile lor şi înşelând de partea lor oameni cu viaţă osândită; ba chiar îngâmfându-sc şi dezbinându-se de această comunitate a noastră, aceştia, deşi au fost chemaţi de mai multe ori să vină la sinod, totuşi răzimându-se pe poporul lor propriu, au refu­zat fiindcă le era frică nu cumva să se descopere delictele lor. Eu zic deci: dacă vi se pare că trebuie să luptăm în tot chipul ca aceştia nu numai să nu-şi păstreze aceste ţinuturi, ci nici bisericile lor, care în chip regretabil au ajuns în mâna lor şi ca să se lepede cu puterea statului în chip sigur şi să fie înlăturaţi de însuşi scaunul primaţilor. Căci trebuie ca cei ce sunt devotaţi tuturor fraţilor şi sinodului întreg nu numai să-şi păstreze după dreptate scaunul lor propriu, ci să obţină şi ţinuturile de acest fel, iar cei ce se socotesc a se apăra cu poporul lor şi dispreţuiesc dragostea frăţească nu numai să piardă acele ţinuturi, ci chiar, precum am zis, să li se ia şi lo­curile lor prin puterea dregătorilor, ca unora care sunt răzvrătiţi”. Epis­copii Onorat şi Urban ziseră: „înalta înţelepciune a sfinţiei voastre s-a întipărit în mintea tuturora şi socotim că trebuie să aprobăm propunerea voastră cu votul tuturora”. Toţi episcopii ziseră: „Se aprobă, se aprobă”.

(31, 34 ap.; 8 sin. I ec; 6 sin II ec; 3, 8 sin. III ec; 17, 18 sin. IV ec; 25, 31, 34, 38 Trul.; 13 Ancira; 14 Neocez.; 6 Gang.; 5, 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 6, 14 Sard.; 10, 11, 56 Cartag.; 13, 14, 15 sin. 1-11)

 

CANONUL 54 Cartagina (AUTONOMIA EPARHIALĂ. CLERICII STRĂINI)

Episcopul Grigoriu zise: „La multe sinoade s-a hotărât şi acum chiar prin înţelepciunea voastră, preafericiţi fraţi, s-a aprobat ca nici un episcop să nu-şi însuşească pe un cleric străin, fără de hotărârea episcopului său de mai înainte. Dar menţionez că Iulian s-a comportat cu ingratitudine faţă de atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu îngrămădite asupra lui prin smere­nia mea, şi aşa de nechibzuit şi de îndrăzneţ s-a purtat, încât pe unul pe care l-am botezat în vârsta copilăriei, şi care recomandat fiind mie din cauza sărăciei lui mari, şi pe care eu l-am nutrit şi l-am crescut în curs de mulţi ani, şi care, precum zisei, a fost botezat în biserica mea de mâna sme­reniei mele şi a fost scos Ia iveală fiind făcut citeţ în parohia Mapalitaniei şi a citit acolo timp de doi ani, pe acesta, nu ştiu prin ce fel de dispreţuire a smereniei mele, 1-a răpit acest Iulian, şi zicând că este cetăţean al localităţii Bazaritania, care-i aparţine lui, încă şi dispune de el împotriva învoirii mele, ba chiar 1-a hirotonit întru diacon. Dacă este îngăduită aceasta, să ni se recunoască şi nouă astfel de posibilităţi, preafericiţi fraţi; iar de nu, apoi să se interzică astfel de neruşinare, pentru ca fapta lui Iulian să nu se amestece în cele ale altora”. Episcopul Numidiu zise: „Dacă se va vădi că Iulian a făcut aceasta fără să fi întrebat şi fără să fi rugat pe vrednicia ta, cu toţii socotim că fără dreptate şi cu nevrednicie s-a făcut acest lucru. Drept aceea, dacă acel Iulian nu-şi va îndrepta greşeala sa şi nu va restitui poporului vostru, pe lângă satisfacţie, pe acel cleric pe care a îndrăznit să-1 hirotonească, procedând împotriva hotărârilor sinodului, şi s-a dezbinat de noi, îşi atrage asupra sa osânda îndărătniciei sale”. Episcopul Epigoniu zise: „Fratele şi împreună liturghisitorul nostru Victor, cel după vârstă părinte şi după instruire cel mai vechi bărbat onorabil, doreşte ca această cerere generală să se execute în toate privinţele”.

(15, 35 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 50, 90 Cartag.)

CANONUL 55 Cartagina (PRIVILEGIUL EPISCOPULUI DIN CARTAGINA)

Episcopul Aureliu zise: „Fraţilor, ascultaţi cuvântul meu. De multe ori s-a întâmplat că clericii, dacă aveau nevoie, cereau de la mine diaconi, sau presbiteri, sau episcopi; şi eu, aducându-mi aminte de cele hotărâte, urmez acestora, aşa că mă înţeleg cu episcopul acelui cleric care este cerut şi-i arăt acelui episcop că clericul său a fost cerut dintr-o biserică oare­care. Şi iată că până acum într-adevăr nimeni nu s-a opus; dar ca nici în viitor să nu se întâmple aceasta, adică să nu ni se opună cei de la care voi cere acel lucru, deoarece ştiţi că eu mă îngrijesc de multe biserici si hiro­tonii, când mă înţeleg cu vreunul dintre ei împreună iereii cu doi sau trei martori din colegiul vostru clerical, şi dacă se găseşte că respectivul este evlavios, cu dreptate este ca dragostea voastră să judece ce să facă în acel caz; căci eu, precum ştiţi, fraţilor, după voia lui Dumnezeu, mă îngrijesc de multe biserici”. Episcopul Numidiu zise: „Scaunul acesta totdeauna a avut puterea ca de unde vrea şi în numele oricărui i se adresează să hiro­tonească episcopi după dorinţa fiecărei biserici”. Episcopul Epigoniu zise: „Bunăvoinţa ta moderează puterea, căci tu, frate, îndrăzneşti mai puţin decât ai putea, prin ceea ce tuturor te arăţi bun şi iubitor de oa­meni; dar aceasta depinde de judecata ta, să ţii seama de persoana fiecă­rui episcop; şi dacă crezi de cuviinţă, la prima şi singura întâlnire să aperi puterea acestui scaun, deoarece eşti nevoit să primeşti toate bisericile. Drept aceea, noi nu-ţi dăm ţie puterea, ci o confirmăm cu învoirea ta, ca totdeauna şi unde crezi de cuviinţă să posezi pe acela să fie sub jurisdicţia ta acela pe care-1 voieşti şi să prohiriseşti înaintestătător pentru biserici, şi pe ceilalţi solicitatori”. Episcopul Postumetian zise: „Dar dacă cineva ar avea numai un singur presbiter, oare şi acela unul trebuie să i se ia?” Epis­copul Aurelian zise: „Un episcop poate hirotoni mulţi presbiteri cu voia lui Dumnezeu, dar mai greu se găseşte un presbiter destoinic pentru episcopie; drept aceea, de s-ar afla cineva având un singur presbiter şi acela fiind des­toinic pentru episcopie, este dator a-1 da şi pe acela unul spre hirotonie”. Episcopul Postumetian zise: „Dar dacă alt episcop ar avea mulţime de cle­rici; este datoare acea mulţime să-mi fie întru ajutor”. Episcopul Aureliu zise: „Fireşte, precum tu ai venit întru ajutor altei biserici, este constrâns şi cel care are mai mulţi clerici să-ţi dea unul dintr-înşii spre hirotonie”.

(15, 16 ap.; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 TruL; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 56 Cartagina (ÎNTINDEREA ŞI GRANIŢELE EPARHIILOR)

Episcopul Onorat şi Urban ziseră: „Am auzit hotărârea ca parohiile să nu fie învrednicite a primi episcopi decât numai cu învoirea aceluia cărora le sunt subordonate; dar în părţile noastre, unii episcopi, hirotoniţi pentru anumite parohii cu învoirea episcopului care deţine din vechime acele ţin­uturi, pretind pentru sine încă şi altele. Aceasta trebuie să se împiedice şi să înceteze în viitor, cu hotărârea dragostei voastre”. Episcopul Epigoniu zise: „Fiecărui episcop i s-a păstrat ceea ce i se cuvine, pentru ca din com­plexul parohiilor nici o localitate să nu se rupă spre a obţine episcopul său propriu, decât numai cu învoirea celui ce deţine stăpânire asupra acelei lo­calităţi; iar dacă acesta se învoieşte ca acel ţinut cedat să obţină episcop propriu, cel numit să nu-şi extindă puterea asupra altor ţinuturi, deoarece numai acel ţinut singur, care a fost luat din corpul tuturor, a fost învred­nicit să primească cinstea de episcopie proprie”. Episcopul Aureliu zise: „Nu mă îndoiesc că cu dragostea voastră a tuturor se va hotărî ca episco­pul numit într-un ţinut cu învoirea episcopului de mai înainte să deţină numai poporul pentru care a fost hirotonit. Deci fiindcă socotesc că toate s-au dezbătut şi dacă toate concordă cu socotinţa voastră, aprobaţi-le pe toate cu votul vostru”. Toţi episcopii ziseră: „Toţi le aprobăm şi le întărim prin iscălitura noastră”; şi au iscălit. Aureliu, episcopul Bisericii Cartagi­nei, consimţind cu hotărârea prezentă şi citind-o, am iscălit-o. Aşijderea şi ceilalţi episcopi au iscălit-o.

(31, 34 ap.; 8 sin. I ec; 6 sin. II ec; 3, 8 sin. III ec; 1, 18 sin. IV ec; 25, 31, 34, 38 Trul; 13 Ancira; 14 Neocez.; 6 Gang.; 5, 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 6, 14 Sard.; 10, 11, 53, 98 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)

CANONUL 57 Cartagina (BOTEZUL DONATIŞTILOR)

Deoarece s-a hotărât în sinodul de mai înainte, îmi amintesc în armonie cu voi că copiii cei mici botezaţi de donatişti, care încă nu au putut cunoaşte pierzarea rătăcirii lor, după ce vor ajunge la vârsta capabilă de raţionare, cunoscând adevărul, şi urând răutatea donatiştilor acelora faţă de catoliceasca Biserică a Iui Dumnezeu, care s-a răspândit în toată lumea, unii ca aceştia să se primească după rânduiala veche prin punerea mâi­nilor, şi nu trebuie să se oprească sub cuvânt de rătăcire de la starea cleru­lui, când venind la credinţă Biserica cea adevărată au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Trei­mii, despre care este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi divine, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului. Şi cu toate că mai ales îndrăz­neala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice sub numele adevărului, acestea fiindcă sunt simple, precum învaţă Apostol zicând: „Un Dumnezeu, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5); şi ceea ce se cuvine să se dea o dată nu este îngăduit să se repete; după ce se va anatematiza numele rătăcirii, să se primească prin punerea mâinii în Bise­rica cea una, care, precum s-a zis, este porumbiţă şi singură Maică a creş­tinilor, întru care se primesc toate tainele spre mântuirea veşnică şi viu făcătoare, care celor ce rămân în eres le aduc mare pedeapsă de osândă, căci ceea ce le-ar fi fost lor mai luminător în adevăr spre a dobândi viaţa cea veşnică acea rătăcire li se face lor mai întunecat şi de mai mare osân­dă; de care unii au fugit şi cunoscând cele adevărate ale Maicii Bisericii ca-toliceşti, toate acele Sfinte Taine cu iubirea adevărului le-au crezut şi le-au primit. Deci unora ca acestora, când cercarea îi va arăta cu viaţă bună, fără îndoială şi clerul li se va da cu tărie spre slujba celor sfinte; şi mai ales întru atâta nevoie fiind lucrurile, nimenea nu este, care nu le-ar îngădui aceasta. Iar dacă oarecare clerici de aceeaşi credinţă, cu mulţimea şi cu demnităţile lor ar dori să se întoarcă la noi, care însă din iubirea cinstei sunt aplecaţi spre viaţa trecătoare şi îi reţine de la mântuire, judecăm ca aceasta dimpotrivă se cade a se lăsa la chibzuinţă mai mare, hotărând fra­ţii mai înainte menţionaţi ca să se cerceteze cele relevate de noi cu sfatul lor cel mai înţelept, şi noi ne vom învrednici să întărim ceea ce trebuie să se reglementeze din partea noastră în privinţa acestei chestiuni. Iar în ceea ce priveşte numai pe cei botezaţi în pruncie, ne îndestulăm ca de le va plăcea lor să consimtă cu hotărârea noastră de a se hirotoni aceştia. Aşadar, toate cele ce le-am cules mai înainte de la preasfinţiţii episcopi, preasfinţiile voastre să Ie întărească împreună cu mine ca să fie desăvârşite”.

(46, 47, 68 ap.; 8 sin. I ec; 7 sin. II ec; 95 Trul; 47, 66, 67, 68, 69, 91, 92, 93, 94, 99, 117, 118, 119, 124 Cartag.)

 

CANONUL 58 Cartagina (DĂRÂMAREA IDOLILOR.. BISERICA ŞI STATUL)

Se cuvine a se cere de la preacredincioşii împăraţi ca să poruncească a se distruge cu totul rămăşiţele idolilor din Africa întreagă; fiindcă în multe locuri de lângă mare şi de pe la diferite moşii sporeşte încă nedrep­tatea acelei rătăciri; să poruncească a se distruge atât acestea, cât şi tem­plele lor de pe ţarini şi din locuri ascunse, fără de vreo podoabă aflându-se, cu tot chipul să se poruncească a se strica.

(84 Cartag.)

CANONUL 59 Cartagina (JUDECATA BISERICEASCĂ PENTRU MIRENI. BISERICA ŞI STATUL)

Trebuie însă a cere de la împăraţi ca să binevoiască a hotărî că, dacă oarecare ar voi să rezolve în biserică orice fel de pricină potrivit dreptului apostolesc existent în biserici şi hotărârea clericilor nu i-ar plăcea unei părţi, să nu fie iertat a chema la judecătorie lumească pentru mărturie pe acel cleric, care mai înainte a cercetat acelaşi lucru, ori s-a întâmplat a fi de faţă la cercetare; şi ca nimeni care este înrudit cu o persoană bis­ericească să nu se cheme la judecată lumească spre a fi dator a mărturisi.

(74, 75 ap.; 9 sin. IV ec; 131 Cartag.)

 

CANONUL 60 Cartagina (CREŞTINII ŞI OSPEŢELE NECREŞTINILOR. BISERICA ŞI STATUL)

Mai departe, deoarece în multe locuri, împotriva poruncilor dumneze­ieşti, se ţin ospeţe, introduse de rătăcirea păgână, aşa încât pe ascuns şi creştinii se adună cu păgânii la ţinerea acelora, trebuie să se mai ceară de Ia împăraţii creştini ca să poruncească a se opri unele ca acestea atât din ce­tăţi, cât şi de pe moşii; cu deosebire să se ceară, din cauză că unii chiar şi la sărbătorile de naştere ale fericiţilor mucenici nu se înspăimântă a săvârşi astfel de păcate, în unele cetăţi, chiar şi în locurile sfinte; în care zile se săvârşesc – ruşine este chiar a o spune – dansuri murdare prin ţarini şi pe străzi, aşa că năpustesc cu obrăznicii lascive asupra cinstei mamelor de fa­milii şi asupra pudoarei altor nenumărate femei, care vin cu evlavie la sfân­ta zi, încât mai că fug şi de apropierea însăşi a sfintei credinţe.

(24, 51, 62, 65 TruL; 54 Laod.; 15, 45, 63 Cartag.)

CANONUL 61 Cartagina (ZILELE DE (SPECTACOLE) PETRECERI. BISERICA Şl STATUL)

Apoi trebuie să se mai ceară de la împăraţi şi ca spectacolele jocurilor teatraliceşti să se oprească duminica şi în celelalte zile luminate ale cre­dinţei creştinilor; mai ales că în cele opt zile ale Sfintelor Paşti mulţimile se adună mai mult Ia hipodrom decât la Biserică; trebuie să se mute zilele rânduite pentru acestea, când s-ar nimeri să cadă în zilele de sărbători ale creştinilor, şi nimenea dintre creştini nu trebuie să fie constrâns a partici­pa Ia aceste spectacole.

(9 ap.; 24, 66 TruL; 2 Antioh.)

CANONUL 62 Cartagina (CLERICII OSÂNDIŢI DE BISERICĂ. BISERICA ŞI STATUL)

Să se mai ceară de la împărat şi ca să binevoiască a ordona să nu se permită ca clericul, fie de orice demnitate, condamnat prin sentinţa epis-copilor pentru orice fel de vină, să se absolve el nici de biserica al căreia a fost, nici de orice fel de alt om; punându-se pentru aceasta pedeapsă de amendă în bani şi de pierderea demnităţii, aşa ca să poruncească să nu-i justifice nici vârsta şi nici genul.

(52 ap.; 24, 51 TruL; 45 Cartag.)

 

CANONUL 63 Cartagina (ARTIŞTII CREŞTINI. BISERICA ŞI STATUL)

Trebuie să se mai ceară de la împăraţi şi ca, dacă cineva de la orice fel de îndeletnicire distractivă ar voi să vină către harul creştinismului şi să rămână liber de acele întinăciuni, să nu fie iertat nimănui a îndemna şi a sili pe unul ca acesta iarăşi la acele îndeletniciri.

(52 ap.; 24, 51 TruL; 45 Cartag.)

CANONUL 64 Cartagina (LIBERTATEA (ROBILOR) SCLAVILOR. BISERICA ŞI STATUL)

„În ceea ce priveşte publicarea în Biserică a liberării sclavilor, dacă se va vedea că iereii noştri colegi fac aceasta în Italia, atunci este evident că şi noi cu încredere vom urma felului lor de procedare, dându-se libertate arătat, după ce se va trimite locţiitor ca să se poată săvârşi toate cele vrednice de credinţă pentru starea bisericească şi pentru mântuirea su­fletelor şi noi le vom primi cu laudă înaintea Domnului. Spuneţi dacă sfinţia voastră le aprobă pe toate acestea, ca să arăt că propunerea mea se întăreşte de către voi şi că voi cu sinceritate şi cu plăcere veţi primi aces­tea pe lângă consensul nostru al tuturor”. Zis-au toţi episcopii: „Toţi aprobăm cele propuse şi cele întelepţeşte expuse de sfinţenia ta trebuie să se îndeplinească”.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.)

CANONUL 65 Cartagina (EPISCOPUL OSÂNDIT. OSÂNDĂ PUSA PE UN EPISCOP)

Episcopul Aureliu zise: „Dar dacă şi în privinţa lui Ecytiu, care mai demult a fost osândit prin sentinţa episcopilor după cum însuşi a meritat, socotesc că afacerea lui nu trebuie scăpată din vedere de către delegaţia noastră, că dacă s-ar întâmpla să se găsească în acele părţi, atunci fratele nostru să poarte grijă de ordinea bisericească precum trebuie şi, unde ar fi cu putinţă, să acţioneze împotriva lui”. Zis-au toţi episcopii: „Aprobăm întru toate şi această procedare; cu atât mai vârtos, fiindcă acest Ecytiu a fost condamnat mai demult, şi răzvrătirea celui neruşinat, faţă de ordinea şi mântuirea Bisericii să se înfrângă pretutindenea cât mai mult”. Şi au is­călit: Aureliu, episcopul Bisericii Cartaginei, consimţind cu hotărârea pre­zentă şi după citire o iscălesc. De asemenea, au iscălit-o şi ceilalţi episcopi.

(28 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 9 sin. IVec; 12, 14, 15 Antioh.; 29,62, 78, 93 Cartag.)

CANONUL 66 Cartagina (BLÂNDEŢE FAŢĂ DE RĂTĂCIŢII DONATIŞTI)

După ce s-au dezbătut şi s-au luat în considerare toate cele ce par a con­tribui spre folosul bisericesc, cu aprobarea şi inspiraţia Duhului lui Dum­nezeu, am găsit de bine să se trateze blând şi paşnic cu indivizii donatişti menţionaţi, deşi se dezbină cu gând neliniştit chiar şi de la împărtăşirea cu Trupul Domnului, pentru ca, încât ne priveşte, să cunoască îndeobşte toţi cei ce s-au încurcat în comuniunea si tovărăşia acelora prin toate eparhiile Africii, precum că s-au legat cu o rătăcire ticăloasă, fără îndoială, precum zice Apostolul: „certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le-o da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi să scape din cursa diavolului, aduşi fiind de el spre a lui voie” (2 Tim. 2, 25-26).

(47, 57, 67-69, 91-94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 67 Cartagina (CONLUCRAREA (APEL LA) CU DREGĂTORII STATULUI (BISERICA ŞI STATUL))

S-a hotărât deci să se dea din sinodul nostru scrisori către dregătorii din Africa, de Ia care s-a socotit a se cere ceva potrivit spre a ajuta Maicii noastre comune, Bisericii Catolice, în cazurile când autoritatea episcopi-lor se defăima prin cetăţi; adică să se cerceteze cu autoritatea şi cu com­petenţa dregătorească şi cu credinţa creştinească cele ce s-au făcut în toate locurile în care maximianiştii au reţinut bisericile, apoi ca pe cei ce s-au despărţit de ei să-i pună la tot cazul în actele publice, spre toată cunoştinţa sigură a tuturor.

(47, 57, 66, 68, 69, 91-94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 68 Cartagina (HIROTONIA DONATISTILOR)

Mai apoi s-a hotărât să se trimită scrisori către fraţii şi împreună epis­copii noştri şi cu deosebire către scaunul apostolesc, în care sade pomeni­tul Anastasie, fratele nostru venerat şi împreună slujitor; fiindcă el ştie că Africa are mare nevoie ca pentru pacea şi folosul Bisericii, aceia dintre donatişti înşişi care oarecând au fost clerici şi care după ce li s-ar îndrep­ta înţelegerea ar voi să treacă la unitatea ecumenică, să se primească în demnităţile lor proprii, potrivit hotărârii fiecărui episcop ecumenic şi după voinţa celui ce cârmuieşte în acel loc biserica, dacă s-ar vedea că aceasta corespunde păcii creştinilor, după cum este clar că şi în vremile trecute aşa s-a procedat în privinţa acelei dezbinări; ceea ce mărturiseşte prin pildele din multe şi aproape din toate bisericile Africii, în care a fost odrăslit acest fel de rătăcire; nu pentru ca să se desfiinţeze ceea ce s-a hotărât la sinodul care s-a ţinut în părţile cele de peste mare, referitor la chestiunea aceasta, ci pentru ca aceea să rămână în vigoare în favorul celor ce voiesc astfel să se întoarcă la catoliceasca Biserică, ca să nu se facă nici o bucăţire a unităţii din cauza acestora. Prin cele ce însă este evi­dent că unitatea ecumenică în tot chipul se îndeplineşte şi se ajută spre folosul învederat al sufletelor frăţeşti din toate locurile, unde petrec, şi cele hotărâte la sinodul de peste mare împotriva demnităţilor lor, să nu-i împiedice aceia câtă vreme nici o persoană nu este exclusă de la mântuire; anume ca cei ce au fost hirotoniţi din partea donatistilor, dacă ar voi să se întoarcă, îndreptându-se la credinţa ecumenică, aceştia nu după sinodul de peste mare, să nu se primească în demnităţile lor, ci mai vârtos să se primească, prin ceea ce se poartă grijă de unitatea ecumenică.

(47, 57, 66-69, 91, 94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 69 Cartagina (PACEA CU DONATIŞTII)

Apoi s-a hotărât ca, dezbătându-se acestea, să se trimită delegaţi din numărul nostru către cei ai donatistilor ori către episcopii pe care îi au ori către laici, spre a vesti pace şi unire, fără de care nu se poate menţine mântuirea creştinilor, prin care delegaţi să li se facă cunoscut tuturor do-natiştilor că nici un motiv binecuvântat nu au a aduce împotriva cato-liceştii Biserici, mai vârtos să fie cunoscut tuturor prin actele publice, pentru confirmarea dovedirii, ce fel de procedură au avut ei faţă de schis­maticii lor maximianişti; căci atunci, de ar voi să înţeleagă, li s-a arătat lor de la Dumnezeu că ei atât de fără dreptate s-au dezbinat de la unitatea bisericească, după cum acum ei strigă că maximianiştii fără dreptate s-au dezbinat de dânşii; şi din numărul maximianiştilor acestora, pe care cu vădită autoritate a voinţei lor proprii i-au osândit, şi mai apoi i-au primit în demnităţile lor proprii, şi botezul pe care l-au dat cei de dânşii osândiţi şi lepădaţi, l-au primit valid, spre a se vădi cum se pun ei cu inimă nebună împotriva păcii Bisericii, celei ce este răspândită în toată lumea, făcân-du-le acestea în favorul lui Donat şi nu consideră că se spurcă pe sine prin comuniunea celor aşa primiţi de dânşii pentru necesitatea păcii, şi între aceea se ceartă cu noi, adică chiar şi cu catoliceasca Biserică, care se întinde până la marginile lumii, şi nu voiesc să înţeleagă că din cauza spurcatei comuniuni cu cei ce, pe care mai înainte toţi îi acuzau, acum nu i-au mai putut învinovăţi.

(47, 57, 66-68, 91-94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 70 Cartagina (ÎNFRÂNAREA CLERULUI DE LA SOŢII)

Răspândindu-se ştiri că unii dintre clerici nu se reţin de la soţiile lor, se hotărăşte că episcopii şi presbiterii şi diaconii sunt datori să se reţină de la soţiile lor la timpuri determinate; şi dacă nu fac aceasta, să se amoveze (ex­cludă) din starea eclesiastică; ceilalţi clerici să nu se constrângă la aceasta, ci trebuie să se păstreze obiceiul fiecărei biserici.

(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. 1 ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 12, 13, 30 Trul.; 18 sin. VII ec; 19 Ancira; 1, 8 Neocez..; 4 Gang.; 3, 4, 25. 38 Cartag.; 3 Dionisie Alex.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 71 Cartagina (NU SE ÎNGĂDUIE PĂRĂSIREA SCAUNULUI)

S-a hotărât iarăşi ca nici unui episcop să nu-i fie iertat, părăsindu-şi scaunul său statornic, să se mute la o oarecare biserică, ce se află în ţinutul său, sau purtând grijă de lucrul său propriu mai mult decât se cu­vine, să fie nepăsător pentru purtarea de grijă şi osteneala faţă de scaunul său propriu.

(58 ap.; 25 sin. IV ec; 19 Trul; 11, 12 Sard.; 19 Laod.; 121, 123 Cartag.; 16 sin. 1-11)

CANONUL 72 Cartagina (BOTEZUL COPIILOR GĂSIŢI)

Aşijderea s-a hotărât în privinţa pruncilor că de câte ori nu se vor găsi martori siguri, care să afirme fără îndoială că aceia sunt botezaţi, şi nici ei din cauza vârstei nu vor putea răspunde în chip potrivit despre taina cea dată lor, aceştia să se boteze fără nici o piedică, ca nu cumva această îndoială să-i lipsească pe ei vreodată de curăţenia acestei taine, şi fraţii noştri, delegaţi ai maurilor, ne-au recomandat aceasta, deoarece ei cumpără de la barbari mulţi copii de aceştia despre care nu se ştie dacă au fost botezaţi.

(49, 50 ap.; 7 sin. II ec; 84 Trul.; 8 sin. VII ec; 45, 48, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 73 Cartagina (ÎN AFRICA, ZIUA PAŞTILOR SE VESTEŞTE LA SINOD)

Aşijderea s-a hotărât ca ziua cinstitelor Paşti să se publice tuturor prin iscălirea actelor sinodului. Iar ziua sinodului să se ţină aceeaşi care s-a hotărât la sinodul de la Iconia, adică cea înainte de ziua a zecea a calen­darului lui septembrie; deci trebuie să se scrie căpeteniilor tuturor eparhiilor ca atunci când vor convoca la sine sinodul să ţină ziua aceasta.

(37 ap.; 5 sin. I ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; l, 20 Antioh.; 34, 51, 95, 106 Cartag.)

 

CANONUL 74 Cartagina (SCAUNELE NU SE ŢIN VĂDUVITE MAI MULT DE UN AN)

Aşijderea s-a hotărât că nici un episcop interimar nu are voie să ţină, prin orice fel de stăruinţă sau împerecheri ale mirenilor, scaunul căruia i s-a dat (episcop interimar), ci să stăruie ca până într-un an să se îngrijească de instituirea noului episcop pentru aceştia; iar de ar neglija aceasta, după împlinirea anului să se aleagă alt episcop interimar.

(36 ap.; 25 sin. IV ec; 35 Trul.)

CANONUL 75 Cartagina (APĂRĂTORII SĂRACILOR. BISERICA ŞI STATUL)

împreună cu toţii am hotărât să se ceară de la împăraţi ca, din cauza tratamentului rău faţă de săraci, de povara cărora Biserica neîncetat este supărată, să se aleagă purtarea de grijă a episcopilor defensori pentru aceştia împotriva tiraniei bogaţilor.

(2, 23 sin. IV ec; 97 Cartag.)

CANONUL 76 Cartagina (EPISCOPII SĂ IA PARTE LA SINOADE)

De asemenea, s-a hotărât ca de câte ori ar trebui să se întrunească un sinod, episcopii care nu sunt împiedicaţi nici de vârstă, nici de neputinţă, nici de vreo nevoie mai grea, să se prezinte după cuviinţă; şi să se dea de ştire primaţilor din fiecare eparhie despre toţi episcopii, ori de s-ar ţine două sau trei întruniri şi de s-ar alege oricâţi cu schimbul din fiecare nu­măr la ziua sinodului neapărat să se prezinte; iar dacă nu ar putea să se prezinte, din cauza ivirii unor nevoi multe, precum se poate întâmpla, de nu vor anunţa primatului propriu cauza împiedicării lor, apoi unii ca aceştia trebuie să se îndestuleze cu comuniunea propriei lor Biserici.

(37 ap.; 5 sin. I ec; 19 sin. IV ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 40 Laod.; 18, 73, 77, 95 Cartag.)

CANONUL 77 Cartagina (JUDECAREA ÎN ABSENŢĂ)

În privinţa lui Cresconiu al Vilarecenţiei, s-a hotărât de către toţi aceasta, ca de acum înainte aşijderea să se dea de ştire primatului Numidiei, pentru ca să ştie că el trebuie să îndemne prin scrisorile sale pe menţionatul Cresconiu ca să se prezinte la adunare, pentru ca el să nu întârzie a se prezenta la apropiatul sinod a toată Africa; iar de va refuza să vină, să ştie că se va aduce sentinţă împotriva lui.

(35 ap.; 5 sin. 1 ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 40 Laod.; 18, 48, 73, 76, 95 Cartag.)

CANONUL 78 Cartagina (CURMAREA SCHISMEI DIN IPONIA)

S-a hotărât iarăşi ca, deoarece nu se mai poate amâna pentru multă vreme ca Biserica din Iponia să rămână fără de purtători de grijă şi de­oarece bisericile de acolo se deţin de cei ce caută comuniunea ilegală a lui Ecytiu, trimiţându-se din sinodul prezent, episcopii: Rigin, Alipie, Augus-tin, Mateiu, Teasiu, Evodie, Plachian, Urban, Valeriu, Amvivie, Fortunat, Cuodvultdeu, Onorat, Ianuarie, Apt, Onorat, Ampelie, Victorian, Evan-ghel şi Rogatian, şi adunându-se şi îndreptându-se cei ce au socotit cu hotărâre vrednică de osândă că trebuie să aştepte fuga lui Ecytiu, cu rugăciunile tuturor să se hirotonească acestora episcop, iar dacă aceia nu vor voi să se gândească la pace, să nu împiedice alegerea primatului spre a fi hirotonit, întru folosul Bisericii, care este părăsită de atâta vreme.

(58 ap.; 25 sin. IV ec; 19 Trul; 11 Sard.; 65, 71, 74, 93, 121, 123 Cartag.)

 

CANONUL 79 Cartagina (ORÂNDUIALĂ PENTRU CLERICII ÎNVINUIŢI)

S-a hotărât iarăşi ca de câte ori clericii sunt reclamaţi şi li se aduce vreo acuză, atât pentru ca să nu se aducă defăimare Bisericii, cât şi în in­teresul respectului ce i se cuvine Bisericii, pentru care li se face cruţare clericilor acestora, tot aşa şi pentru ca să se împiedice trufia ereticilor şi mândria păgânilor dacă aceşti clerici vor voi să-şi apere cauza lor, pre­cum se cuvine, şi să-şi dovedească nevinovăţia lor, să facă aceasta în tim­pul excomunicării lor de un an; iar dacă vor întrelăsa să-şi lămurească afacerea lor în timp de un an, de aici înainte nicidecum să nu se mai primească cuvântul lor de apărare.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IV ec)

CANONUL 80 Cartagina (CĂRŢILE CANONICE ALE CĂLUGĂRILOR)

Aşijderea s-a hotărât ca, dacă cineva primeşte pe vreunul din mănăsti­rile străine şi ar voi să-1 promoveze pe acela în cler, ori să-1 pună egumen la mănăstirea sa, episcopul care face aceasta, dezbinându-se de comuni­unea cu ceilalţi, să se mulţumească numai cu comuniunea poporului său; iar acela să nu rămână nici cleric, nici egumen.

(14, 15, 16 ap.; 15, 16 sin.I ec; 4, 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18, 20 Trul; 19, 21 sin. VII ec; 3, 21 Antioh.; 1, 2, 13, 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.; 2, 3, 4 sin. I-II)

 

CANONUL 81 Cartagina (EPISCOPUL SĂ NU LASE MOŞTENIRE ERETICILOR ŞI NECREŞTINILOR)

Aşijderea s-a hotărât ca, dacă vreun episcop ar prefera, faţă de Biseri­că, să lase moştenitori pe eretici sau păgâni, ori de sunt rudenii, ori de sunt afară de rudenia sa, să se pronunţe şi după moartea lui anatema asu­pra unuia ca acesta şi numele Iui nicidecum să nu se pomenească de iereii lui Dumnezeu, nici să se poată dezvinovăţi, dacă va muri fără testament, deoarece, făcându-se episcop, are datoria să facă cuviincioasa împărţire a averii sale potrivit făgăduinţei sale.

(38, 40 ap.; 22 sin. IV; 35 Trul.; 24 Antioh.; 22, 32 Cartag.)

 

CANONUL 82 Cartagina (LIBERAREA SCLAVILOR)

De asemenea, s-a hotărât ca în privinţa liberărilor de sclavi, care se fac în Biserică, să se petiţioneze la împărat.

(72 ap.; 4 sin. IVec; 85 Trul.; 3 Gang.; 64 Cartag.)

CANONUL 83 Cartagina (MUCENICII ÎNCHIPUIŢI)

Aşijderea s-a hotărât ca pretutindeni altarele care sunt ridicate prin ţarini şi prin vii, ca şi cum întru pomenirea mucenicilor, în care însă nu se dovedeşte a fi aşezat nici un trup, nici moaşte ale mucenicilor, de este cu putinţă, să se distrugă de către episcopii locali, iar dacă aceasta nu se poate face din cauza tulburărilor poporului, totuşi să se admonesteze gloatele, ca să nu se adune la acele locuri. Şi pentru ca cei ce cugetă drept cu nici o superstiţie să nu se lege de aceste locuri, nicidecum să nu se să­vârşească acolo pomenirea mucenicilor, decât numai dacă ar fi vreun trup sau oarecare rămăşiţă de-ale ori daca s-a  predanisit  în vechime în chip demn de încredere că acolo ar fi fost domiciliul de ori­gine, sau al moşiei, sau al patimilor vreunui martir; iar toate altarele, care se ridică oriunde în urma visurilor şi descoperirilor false ale unor oameni, în tot chipul trebuiesc înlăturate.

(31 ap.; 4 sin. IVec; 31 TruL; 7 sin. VII ec; 5 Antwh.)

CANONUL 84 Cartagina (DĂRÂMAREA IDOLILOR. BISERICA ŞI STATUL)

De asemenea, s-a hotărât a se cere de la preaslăviţii împăraţi ca rămăşiţele idolatriei, nu numai cele sculptate, ci şi cele din orice fel de locuri, ori din dumbrăvi, ori din copaci, cu tot chipul să se nimicească.

(58 Cartag.)

CANONUL 85 Cartagina (PRIMATUL CARTAGINEI)

Toţi episcopii ziseră că dacă se hotărăşte că trebuie să se dicteze în sin­od oarecare scrisori, să binevoiască a dicta şi a iscăli în numele tuturor veneratul episcop care prezidează în acel scaun. Deci se hotărăşte ca epis­copilor delegaţi, care trebuie să se trimită în eparhiile din Africa din cau­za donatiştilor, să li se dea scrisori, care să cuprindă cercul împuternicirii lor, peste care împuternicire să nu treacă. Şi au iscălit. Aureliu, episcopul Bisericii Cartaginei, am consimţit cu hotărârea prezentă şi citind-o iscă­lesc. Aşijderea au iscălit şi ceilalţi episcopi.

(55 Cartag.)

 

CANONUL 86 Cartagina (ÎNTÂIETATEA ÎNTRE EPISCOPI SE STABILEŞTE DUPĂ VECHIMEA HIROTONIEI)

Episcopul Valentin zise: „Dacă bunătatea răbdării voastre îmi permi­te, voi expune pe rând cum s-a procedat în timpul trecut în Biserica Cartaginei şi cele ce s-au întărit în mod sărbătoresc prin iscăliturile fraţilor şi mărturisesc că noi suntem datori a le ţine pe toate acestea. Aşadar, noi ştim că rânduiala bisericească totdeauna s-a păstrat nestricată, încât nici unul dintre fraţi n-a îndrăznit a-şi lua întâietate faţă de cei mai vechi ca dânsul, ci, potrivit iubirii, întâietatea li s-a dat totdeauna celor mai vechi, ceea ce s-a primit cu bucurie şi de urmaşi. Sfinţenia voastră deci să admi­tă a se întări şi mai mult această rânduiala prin cuvântul vostru”. Episco­pul Aureliu zise: „Nu ar fi trebuit să revenim asupra acestora, dacă nu s-ar fi ivit unele concepţii de neînţeles, care ne-au îndreptat atenţia asupra acelor hotărâri; deoarece însă chestiunea aceasta, pe care fratele şi împreună liturghisitorul nostru a relevat-o acum este comună, pentru ca fiecare dintre noi să-şi cunoască rangul hotărât lui de Dumnezeu şi ca cei instituiţi mai târziu să cedeze locul celor de mai înainte şi să nu îndrăz­nească a lucra oarecând fără ştirea acestora, pentru aceasta propun, după cum m-am gândit, ca întreg sinodul de acord să înfrâneze pe cei ce dispreţuiesc pe cei mai întâi de ei şi pe cei ce îndrăznesc ceva faţă de cei mai vechi în hirotonie”. Xanctip, episcopul primului scaun al Numidiei, zise: „Toţi fraţii prezenţi au auzit propunerea fratelui şi împreună iereu-lui nostru Aureliu; ce zic la aceasta?” Episcopul Diatimiu zise: „Se supu­ne aprobării voastre ceea ce s-a hotărât prin votul celor bătrâni, pentru ca cele cuprinse în hotărârile sinoadelor de mai înainte din Biserica Cartaginei să se observe de către toţi, fiind deplin întărite hotărârii voas­tre”. Toţi episcopii ziseră: „Rânduiala aceasta a fost observată atât de Pă­rinţi, cât şi de înaintaşi şi se va păzi de către voi prin voia lui Dumnezeu, observându-se însă şi drepturile episcopilor celor care au precădere în Numidia şi Mauritania”.

Apoi toţi episcopii care au iscălit hotărârile acestui sinod au hotărât că matricula, adică consemnarea scaunelor după rangul lor şi norma din vechime a Numidiei, trebuie să se păstreze atât la scaunul prim, cât şi la mitropolia Constantinopolului.

(34 ap.; 4, 6, 7, 18 sin. I ec; 2, 3 sin. II ec; 8, 9 sin. III ec; 9, 17, 28 sin. IV ec; 7, 36, 39 TruL; 9 Antioh.; 20, 56 Laod.; 3, 4, 5 Sard.; 17, 39, 89 Cartag.)

 

CANONUL 87 Cartagina (JUDECAREA EPISCOPJLOR. EPISCOPII SĂ SE SUPUNĂ SINODULUI)

În privinţa lui Coudvultdeu al Centuriei, deoarece potrivnicul lui a ce­rut ca să se introducă la sinodul nostru, întrebat fiind, ori de voieşte să fie anchetat cu acela înaintea episcopilor, căci mai întâi făgăduia, în cealaltă zi însă a răspuns că nu-i place aceasta şi s-a dus – toţi episcopii au hotărât ca nimeni să nu se împărtăşească cu acel Coudvultdeu până ce nu se va termina procesul lui. Dar a se lua de la dânsul episcopia, înainte de sfâr­şitul procesului Iui, nici unui creştin nu i se poate părea cu cale.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9, 17, 19, 21 sin. IV ec; 8 Trul.; 14, 15 Antioh.; 40 Laod.; 4 Sară.; 8, 12, 15, 19, 96, 121, 128, 129, 130 Cartag.; 13, 16 sin. LII)

CANONUL 88 Cartagina (PUNEREA ÎN RETRAGERE DJN EPISCOPIE)

În privinţa lui Maximian al Bagensiei, s-a hotărât să se dea din sinod epistole, atât către dânsul, cât şi către popor, ca acela să se retragă de Ia episcopie, iar aceia (poporul) să-şi caute pe altul.

(9 sin. III ec; 16 sin. I-II; 10 Petru Alex.; 2, 3 Chirii Alex.)

CANONUL 89 Cartagina (CĂRŢILE DE HIROTONIE)

Apoi s-a hotărât ca cei ce se vor hirotoni de acum înainte în eparhiile Africii să primească scrisori de Ia cei ce-i hirotonesc, iscălită cu mâna acelora, cuprinzând ele consulul şi ziua, pentru ca să nu se nască nici o îndoială în privinţa celor din urmă sau a celor de mai înainte.

(86 Cartag.)

CANONUL 90 Cartagina (CITEŢII SĂ RĂMÂNĂ UNDE AU FOST HIROTESIŢI)

Aşijderea s-a hotărât ca, dacă oricine ar citi în biserică chiar şi numai o dată, să nu se primească de altă biserică în cler. Şi au iscălit: Episcopul Aureliu al Bisericii din Cartagina, consimţind cu hotărârea prezentă, şi citind-o, a iscălit-o. De asemenea, au iscălit şi ceilalţi episcopi.

(33 Trul.; 14 sin. VII ec; 15 Laod.)

CANONUL 91 Cartagina (ÎNŢELEGEREA CU DONATIŞTII. BISERICA ŞI STATUL)

Episcopul Aureliu zise: „Socotesc că ceea ce s-a supus cumpănirii dragostei voastre trebuie să se întărească prin hotărâri bisericeşti. Noi toţi am făgăduit să ne propunem că fiecare dintre noi trebuie să trateze cu căpeteniile donatiştilor sau să-şi asocieze pe alţi episcopi vecini, ca ast­fel să trateze cu aceia în fiecare cetate şi localitate, prin dregători sau prin căpeteniile acelor localităţi; şi dacă toţi aprobă această propunere, atunci să se publice”. Toţi episcopii ziseră: „Toţi sunt de acord şi toţi întărim această propunere prin iscălitura noastră. De asemenea, cerem ca scriso­rile ce sunt a se trimite din sinod Ia dregător să Ie iscălească sfinţia ta pen­tru toţi”. Episcopul Aureliu zise: „Dacă se pare dragostei voastre, apoi să se citească formularul tratativelor cu dânşii, pentru ca, dacă se aprobă, toţi să întărim acea directivă de procedură”. Răspuns-au toţi episcopii: „Să se citească”. Citit-a notarul Lait.

(47, 57, 66-69, 91-94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

 

CANONUL 92 Cartagina (ÎNDRUMĂRI PENTRU ÎNŢELEGEREA CU DONATIŞTII)

 

Episcopul Bisericii Ecumenice, Aureliu, zise: „Rugăm pe preavred-nicia voastră să se citească ceea ce ni s-a îngăduit prin autoritatea acelui scaun preaînalt şi să poruncească a se duce Ia îndeplinire”. Şi citindu-se mandatul şi Anciraxându-se actele, episcopul Bisericii Ecumenice zise: „Binevoiţi a asculta mandatul, care trebuie să se trimită de către vredni¬cia voastră către donatişti şi Anciraxând actele şi trimiţându-le lor, şi apoi răspunsul lor să ni-1 faceţi cunoscut prin scrisorile voastre: «Noi, trimişii autorizaţi ai sinodului nostru ortodox, intrăm în tratative cu voi şi dorim să ne bucurăm de îndreptarea voastră; căci cunoaştem dragostea Dom¬nului care zice: ‘Fericiţi sunt făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor numi (Matei 5, 9); Dar şi prin prooroci ne spune ca şi celor ce nu voiesc să se numească fraţi ai noştri noi să Ie zicem: ‘Voi sunteţi fraţii noştri. Deci nu trebuie să dispreţuiţi această admonestare a noastră, care vine din iubirea păcii, căci dacă voi credeţi că aţi avea dreptate, să nu întrelăsaţi a o spune; anume întrunind sinodul vostru, alegeţi dintre voi pe cei ce-i încredinţaţi cu expunerea apărării acelei dreptăţi a voastre, după cum şi noi vom face aceasta: anume ca cei aleşi din sinodul vostru împreună cu cei aleşi dintre noi să trateze în linişte în locul şi timpul hotă¬rât totul ceea ce este de cercetat, care desparte comuniunea voastră de noi, şi ca cu voia Domnului Dumnezeului nostru să se pună capăt în sfârşit rătăcirii vechi, ca nu cumva sufletele neputincioase şi poporul fără experienţă să se piardă în dezbinarea sacrilegă prin încrederea în oameni. Căci dacă veţi primi frăţeşte aceasta, uşor se va lămuri dreptatea; iar de nu voiţi să faceţi aceasta, reaua voastră credinţă se va cunoaşte îndată’»”. Şi citindu-se acest formular, toţi episcopii ziseră: „Se aprobă întru toate; aşa să fie”. Şi au iscălit. Aureliu, episcopul Bisericii Cartaginei: „Consim-ţesc cu hotărârea prezentă, şi citind-o iscălesc.” Aşijderea au iscălit şi ceilalţi episcopi.

 

(47, 57, 66-69, 91, 93, 94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

 

CANONUL 93 Cartagina (ÎNDRUMĂRI PENTRU SOLII TRIMIŞI LA DONAŢI ŞTI)

 

Instrucţiile date fraţilor Teasiu şi Evodiu, delegaţii trimişi din sinodul de Ia Cartagina către preacinstiţii şi preaevlavioşii domnitori: „Când vor sosi ei cu voia Domnului în faţa preacucernicilor împăraţi să le descopere felul în care căpeteniile donatiştilor la sinodul din anul precedent prin in­tervenţiile dregătorilor au fost invitaţi să se întrunească cu deplină liber­tate a cuvântului că dacă ar încerca să susţină doctrina lor, să-şi aleagă pe câţiva dintre dânşii în număr suficient, care să trateze în linişte cu noi şi cu smerenie creştinească să arate fără echivoc că ar fi de partea lor oare­care dreptate, pentru ca prin aceasta să se cunoască puritatea ecumenică (ortodoxă) care din timpurile vechi a strălucit Ia înălţime, şi acum (să se cunoască) de asemenea (această puritate) în urma neştiinţei şi unilaterali­tăţi adversarilor, dar deoarece nu au avut încredere în aceasta, aproape nimic nu au îndrăznit să răspundă. Deci dar, deoarece a fost epuizat faţă de dânşii procedeul episcopesc şi cel paşnic şi dânşii nefiind în stare să răspundă ceva împotriva adevărului, în chip nepermis au recurs la forţă, încât pe mulţi episcopi şi pe mulţi clerici, ca să tăcem despre laici, i-au încătuşat prin viclenie, şi apoi au luat unele biserici şi, de asemenea, au încercat să ia şi altele; prin urmare, a rămas ca bunăvoinţa lor, a împă­raţilor, să se îngrijească pentru Biserica catolicească, ceea ce i-a născut în evlaviosul sân matern si i-a nutrit cu tăria credinţei, să se întărească prin grija lor împărătească; ca nu cumva nişte oameni îndrăzneţi în timpurile lor binecinstitoare de Dumnezeu, prin oarecare teroare, să pună stăpâ­nire asupra popoarelor neputinciose din cauză că nu i-a putut corupe se-ducându-i. Căci este cunoscut şi de multe ori s-a publicat prin legi marea mulţime de urâciuni ce se comit de cei ce se întrunesc ilegal, ceea ce de multe ori s-a şi osândit prin hotărârile sus-numiţilor preaevlavioşi domni­tori; deci împotriva nebuniei acelora să putem căpăta ajutor divin, care nu este neobişnuit; nici străin de Sfintele Scripturi, câtă vreme şi Aposto­lul Pavel, după cum se vede din adevăratele fapte ale Apostolilor, cu aju­tor armat a răpus conspiraţia celor neastâmpăraţi (F. Ap. 21, 33, 23, 24, 25). Deci noi acum cerem aceasta ca să se acorde neîntârziat apărare in­stituţiilor catolicesti ale Bisericii în fiecare cetate şi în locurile diferite ale fiecărei moşii din vecinătate. Deodată trebuie să se mai ceară şi ca să se păzească legea dată de Teodosiu, cel de binecuvântată pomenire Părinte al lor, în privinţa celor

10 litre

de aur asupra ereticilor, care hirotonesc şi care se hirotonesc, precum şi asupra proprietarilor la care se găseşte adunarea acelora; şi să se ordone ca această lege aşa să se întărească, încât să aibă putere asupra lor, ale căror viclenii sprijinitorii Bisericii catolice le-au dovedit prin mărturii, ca astfel măcar de frică să înceteze de Ia procedura schismelor şi de la răutate eretică cei ce văd pierzarea cea veşnică, şi totuşi întârzie să se curăţească şi să se îndrepte. Mai trebuie apoi să se ceară ca cu bună cinstire a lor să se înnoiască legea cea din fiin­ţă, care a ridicat putinţa ereticilor de a putea primi ceva, sau prin moşte­niri, sau prin testamente, sau de a testa şi, scurt zis, ca celor ce sunt orbiţi de încrederea lor în nebunie şi voiesc să persiste în rătăcirea donatiştilor să li se ia dreptul de a lăsa ca moştenire sau a primi ceva. Iar cei ce prin gândul unirii şi al păcii voiesc să se îndrepte, cu suspendarea acestei legi să poată primi moştenire, chiar dacă Ie-a revenit lor ceva din dar sau moştenire când se aflau încă în rătăcirea ereticilor, fireşte cu excepţia acelora care au socotit că trebuie să treacă la catolicească Biserică numai după ce au fost chemaţi la judecată; căci despre unii ca aceştia este de crezut că nu de frica judecăţii celei cereşti, ci din nesaţiul către folosul pământesc au dorit unirea catolicească. în privinţa tuturor acestora este necesar ajutorul autorităţilor fiecărei eparhii şi hotărâm ca delegaţia să lucreze şi să ducă la îndeplinire, cu libertate de acţiune, şi altceva ceea ce ar crede că este favorabil pentru folosul Bisericii”. Dar s-a mai hotărât afară de acestea ca să se trimită scrisori din adunarea noastră către prea­slăvitii împăraţi şi autorităţile supreme, prin care să se convingă deplin că delegaţii sunt trimişi de noi la preafericita curte prin consimţământul nostru, al tuturor; şi deoarece este inoportun să iscălim noi toţi aceste scrisori, ca aceste scrisori prin iscăliturile noastre ale tuturor să nu fie su­praîncărcate, te rugăm, frate Aureliu, ca dragostea ta să bincvoiască a le iscăli în numele nostru, al tuturor. Şi au iscălit. Aureliu, episcopul Biseri­cii Cartaginei, consimt la hotărârea prezentă, şi citind-o am iscălit. Aşij-derea au iscălit şi ceilalţi. — Apoi trebuie să se trimită scrisori şi către dre­gători, ca până ce Domnul va binevoi să întoarcă la noi pe delegaţi să acorde apărare Bisericii ecumenice la autorităţile cetăţilor şi proprietarii moşiilor. Iar în privinţa lui Ecytiu se mai adaugă şi ca să se înlăture neru­şinarea lui din provinciile în care el îşi pune în evidenţă drepturile sale ie-ratice faţă de purtătorii de grijă ai Bisericii din Iponia. Episcopului Bise­ricii din Roma încă trebuie să i se trimită scrisori, precum şi altora, unde este împăratul, spre a le recomanda pe delegaţi. Şi au iscălit. De aseme­nea, Aureliu, episcopul Bisericii din Cartagina, consimt la hotărârea prezentă şi, citind-o, iscălesc. Aşijderea şi ceilalţi au iscălit.

(47, 57, 66-69, 91, 93, 99, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 94 Cartagina (ÎMPĂCAREA CU DONAT1ŞTII LA CARTAGINA. REZUMATUL CELOR HOTĂRÂTE DE SINOD)

Din toate eparhiile să se trimită liber delegaţie la sinod. Se dispune a se trimite delegaţi şi scrisori către Mizoniu, deoarece trebuie să trimită liber delegaţia; pentru că numai în Cartagina s-a făcut unirea, să se trimită scrisori către dregători, ca şi dregătorii aceştia să dispună a se pune stră­duinţă pentru unire şi în celelalte provincii şi cetăţi; iar de la Biserica Cartaginei în numele Africii întregi să se trimită mulţumiri la curte o dată cu scrisorile episcopilor pentru că s-au liberat de donatişti. S-au citit scrisorile papei Inocenţiu, precum că episcopii nu pot trece oricând în părţile de peste mare; ceea ce s-a întărit prin învoirea episcopilor, iar spre a exprima mulţumire pentru urmărirea donatiştilor, să se trimită la curte doi clerici ai Bisericii din Cartagina.

(47, 57, 66-69, 91, 93, 94, 99, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 95 Cartagina (SINOADELE EXARHALE DIN AFRICA)

S-a hotărât că de acum înainte nu mai este necesar ca în fiecare an să se întrunească fraţii, ci de câte ori va cere trebuinţa obştească, adică a toată Africa, (atunci) dându-se scrisori din toate părţile către acest scaun, trebuie să se adune sinodul în acea eparhie în care ne-ar îndemna nevoia şi împrejurările; iar pricinile care nu sunt comune, să se judece în (epis­copii) eparhiile, parohiile proprii.

(37 ap.; 5 sin. I ec; 19 sin. IV ec; 8 TruL; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 40 Laod.; 18, 51, 73, 76 Cartag.)

CANONUL 96 Cartagina (JUDECĂTORII ALEŞI. DIJMUITORII BISERICEŞTI)

Iar dacă se face apel şi cel ce a apelat şi-ar alege judecători, şi apoi şi acela pe care 1-a pârât şi-ar alege, de atunci înainte nici unul dintre ei să nu mai apeleze.

Delegaţii desemnaţi de diferite eparhii se primesc cu plăcere; şi adică cei din Numidia, din Yizacis, din Mauritania Sitifensis, de asemenea cei din Cezareea, precum şi din Tripolitania.

Pe lângă acestea s-a hotărât a se cere ca pentru toate nevoile Bisericii să se aleagă cinci executori, care se vor împărţi în diferite eparhii.

(74 ap.; 6 sin. 11 ec; 9 sin. IV ec; 15, 100, 122 Cartag.)

CANONUL 97 Cartagina (AVOCAŢII SAU APĂRĂTORII BISERICEŞTI. EPISCOPUL CHEMAT ÎN JUDECATĂ. BISERICA ŞI STATUL)

S-a mai hotărât ca delegaţii Vicenţiu şi Fortunatian, cei ce vor merge în numele tuturor eparhiilor să ceară de Ia preaslăvitii împăraţi ca să dea voie a se institui defensori scolastici, care să aibă slujba şi grija de a apăra drepturile în afacerile Bisericii; şi aceştia, ca iereii eparhiei, care au pri­mit misiune pentru apărarea afacerilor celor bisericeşti, să poată lucra cu înlesnire pentru afacerile Bisericii cele de trebuinţă, cât şi a intra în can­celariile judecătoriilor de câte ori cere nevointa spre a se opune faţă de cei potrivnici.

S-a hotărât ca delegaţii cei aleşi, trimişi la curtea împărătească, să aibă libertate de acţiune.

Este cunoscut că mauritanii din Cezareea au mărturisit prin scrisorile lor că Primos a fost somat prin autorităţile cetăţii Tigaveniei să se prezin­te la sinod, căci după ordinele împărăteşti are să se prezinte neapărat; şi s-a întâmplat că, deşi s-a căutat acest Primos, nu s-a găsit, precum au anunţat diaconii; iar acum deoarece aceiaşi mauritani au cerut că trebuie să se trimită scrisori de la întreg sinodul la preacinstitul frate, primatele Inocenţiu, s-a hotărât a se trimite (scrisoare) pentru ca să ştie că sinodul a căutat pe Primos şi nicidecum nu s-a găsit.

(2, 23 sin. IV ec; 75, 93 Cartag.)

CANONUL 98 Cartagina (RÂNDUIALĂ PENTRU ÎNFIINŢAREA DE EPARHII)

S-a hotărât şi aceea că popoarele care niciodată nu au avut episcopii săi proprii nicidecum nu vor primi episcopi nici în viitor, decât numai dacă se hotărăşte de sinodul complet al fiecărei eparhii şi de primatul cu cădere şi cu consimţământul aceluia sub a cărui cârmuire se află acea biserică.

(34 ap.; 6 Sard.; 53, 56 Cartag.)

CANONUL 99 Cartagina (ORÂNDUIREA TREBURILOR BISERICEŞTI DUPĂ PACEA CU DONATIŞTII)

Fireşte că şi acele popoare care s-au convertit de la donatişti şi au avut episcopi fără de hotărârea sinodului, acestea se vor învrednici fără îndoială a avea episcopi; iar popoarele care au avut episcopi şi, săvârşindu-se aceştia, n-au voit să aibă episcopul lor propriu, ci au năzuit să fie supuşi ocârmuirii altui episcop oarecare, aceasta nu se cuvine a li se refuza. Totuşi, şi aceea s-a dispus ca episcopii care mai înainte de aducerea legii împărăteşti despre unire au convertit pe popoare la Biserica ecumenică, acei episcopi trebuie să le aibă pe acele popoare pe care le-au avut; iar după legea unirii şi mai departe trebuie ca toate bisericile şi ocârmuirile lor, chiar dacă poate fi oarecare drepturi care se cuvin acelor biserici, să se adjudece episcopilor catoliceşti din acele locuri în care bisericile s-au deţinut de eretici, ori s-au convertit mai apoi la catoliceasca Biserică, ori de nu s-au convertit; şi dacă cineva după emiterea legii împărăteşti şi-a însuşit oarecare biserici, trebuie să le restituie pe acelea.

(38 ap.; 47, 57, 66-69, 91-94, 117-119, 124 Cartag.)

CANONUL 100 Cartagina (JUDECAREA EPISCOPILOR)

După ce, în urma raportului şi cererii episcopului Maurcnţiu, s-a citit scrisoarea adusă de episcopul Placenţiu, suplinitorul delegatului Numi-diei, şi care scrisoare, după dorinţa aceluiaşi Placenţiu, s-a citit înaintea episcopilor şi deoarece, căutându-se, nicidecum nu s-au găsit cei care după spusele diaconilor aveau să stea înaintea uşilor, adică bătrâni din Germania cea nouă, chiar şi după ce au fost căutaţi de două şi de trei ori, din care cauză Sfântul Sinod a hotărât să se trimită scrisori primatului Xanctip, ca să ia spre ştire că episcopul nu poate fi expus ocării după voia poporului menţionat. Episcopul Maurenţiu zise: „Deoarece bătrânii din Germania nouă au fost căutaţi de două şi de trei ori şi nu s-au găsit, cu toate că au fost avizaţi de înaintestătătorul episcop să se prezinte Ia slăvi-tul sinod, care se ţine pe timpul idusului de acum, totuşi ei s-au hotărât să absenteze cu toţii; deci dar sfinţia voastră să hotărască asupra acestei chestiuni, ca să nu sufăr eu nevinovat de calomnie prin persistenţa lor”. Sfântul Sinod a hotărât să aducă sentinţa sa din acest sinod împotriva îndărătniciilor potrivit judecăţii ieratice; deoarece smerenia bisericească trebuie să se păzească în toate lucrurile, s-au făgăduit scrisori către pri­matele Xantip, ca să ia la cunoştinţă despre judecătorii aleşi de sinod, care iară întârziată să cerceteze în cetatea Tubursicia şi să aducă hotă­rârea potrivită asupra chestiunii. Episcopul Maurenţiu zise: „Cer judecă­tor pe Preasfinţitul primat Xantip, pe preasfinţitul Augustin, pe Floren­tin, pe Teasiu, pe Sampsihiu, pe Secund şi pe Posidiu, porunciţi să se hotârască aceasta pentru mine”. Sfântul Sinod a învoit pe judecătorii ceruţi; iar pe ceilalţi judecători necesari pentru completarea numărului lor, pri­matul Xantip va hotărî să-i aleagă bătrânii din Germania nouă.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IV ec; 12, 15, 96, 121 Cartag.)

CANONUL 101 Cartagina (PACEA DINTRE BISERICA ROMEI ŞI ALEXANDRIEI)

S-a mai hotărât ca să scrie preasfinţitului Papă Inocenţiu în privinţa neînţelegerii dintre Biserica Romei şi cea a Alexandriei, ca ambele bise­rici să păstreze întreolaltă pacea pe care o propovăduieşte Domnul.

CANONUL 102 Cartagina (PĂRĂSIREA ÎNTRE SOŢI NU ESTE DIVORŢ)

S-a hotărât ca, potrivit învăţăturii evanghelice şi apostolice, nici cel lăsat de soţie, nici cea părăsită de bărbat să nu se împreune cu altcineva, ci ori să rămână aşa, ori să se împace; ceea ce dacă vor dispreţui, să fie su­puşi la penitenţă; în privinţa acestei chestiuni trebuie să se ceară emiterea unei legi împărăteşti.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20 Ancira; 9, 21,31, 35, 36, 46, 48, 77, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 103 Cartagina (SFINTELE SLUJBE SE RÂNDUIESC NUMAI DE SINOD)

S-a mai hotărât ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere la liturghie, ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâi­nii, de toţi să se săvârşească şi niciodată nicidecum să nu se rostească al­tele împotriva credinţei, ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei preaînţelepţi.

(60 ap.; 63 Trul.; 59 Laod.)

CANONUL 104 Cartagina (JUDECATA BISERICEASCĂ ŞI CEA LUMEASCĂ)

S-a hotărât ca oricine ar cere vreodată de la împărat ca afacerile sale să se judece la judecătoriile lumeşti să se lipsească de demnitatea sa; iar de ar cere de la împărat judecata episcopească, întru nimic să nu i se pună piedică.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IVec; 12 Antioh.; 15, 96 Cartag.) Vezi comentariile de la canonul 12 Antiohia.

CANONUL 105 Cartagina (CĂRŢILE CANONICE. CLERICII DIN AFRICA SĂ NU MEARGĂ LA ROMA DECÂT CU CĂRŢI CANONICE)

Oricine, nefiind în comuniune în Africa, ar trece pe ascuns spre a intra în comuniune în părţile de peste mare se va păgubi de clericatul său.

(12, 13 ap.; 5 sin. I ec; II, 13 sin. IV ec; 17 Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9 Sard.; 23 Cartag.)

CANONUL 106 Cartagina (RÂNDUIALA PENTRU LEGĂTURA CLERULUI CU CĂPETENIA STATULUI ROMAN DE APUS)

S-a hotărât ca oricine va vrea vreodată să meargă la curtea împără­tească, în scrisoarea de recomandare, care se trimite către Biserica Romei, să se arate în chipul cel mai clar scopul pentru care merge la curte, şi de acolo să primească apoi altă scrisoare către curte. Din cauza aceasta, dacă cel ce a luat scrisoare de trimitere (recomandare) numai către Roma, trecând sub tăcere nevoia pentru care trebuie să meargă la curte, ar vrea de-a dreptul să meargă la curte, acela se va scoate din co­muniune. Iar dacă acolo în Roma i s-ar ivi vreo nevoie neaşteptată de a merge la curte, va arăta nevoia aceasta episcopului Romei şi va lua altă scrisoare de la însuşi episcopul Romei. Apoi scrisorile de trimitere date clericilor lor de către primaţi sau de către oricare dintre episcopi să aibă indicată ziua Paştilor; iar dacă ziua Paştilor din acel an nu este încă cunoscută, atunci să se pună data Paştilor trecute, în felul cum s-a obiş­nuit a se scrie de Consulat în actele publice.

 (12 ap.; 11 Antioh.; 7, 9 Sard.; 97 Cartag.)

 

CANONUL 107 Cartagina (EPISCOPUL NU POATE JUDECA PRICINA SA)

Pe vremea preaslăviţilor împăraţi, în anul al şaptelea al lui Onoriu şi în al treilea al lui Teodosiu, al auguştilor consuli, în a şaptesprezecea zi a calendelor lunii iulie, în Cartagina, în al doilea despărţământ al Bisericii. S-a hotărât în acest sinod ca un episcop singur să nu dea sentinţă în afac­erile judecătoreşti proprii.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IV ec; 12, 15, 20, 96 Cartag.)

CANONUL 108 Cartagina (DONATIŞTII DOBÂNDESC LIBERTATE)

După consulatul preaslăviţilor auguştilor împăraţi, în anul al optulea al lui Onoriu şi în al patrulea al lui Teodosiu, în ziua a optsprezecea a ca­lendelor lunii iulie, în Cartagina, în al doilea despărţământ al Bisericii, Episcopii Florentin, Posidiu, Presidiu si Venanţiu au primit în sinodul acesta delegaţia împotriva donatiştilor. In vremea aceasta s-a dat lege ca oricine, potrivit alegerii sale libere, să primească nevoinţa creştinismului.

(80 ap.; 12 Neocez.; 99 Cartag.)

CANONUL 109 Cartagina (OSÂNDIREA PELAGIANISMULUI)

Pe vremea preaslăviţilor împăraţi, în anul al 12-lea al lui Onoriu şi în al optulea al lui Teodosiu, al consulilor în calendele lunii mai, în Cartagina, în cancelaria bisericii lui Faust, fiind episcopul Aureliu preşedintele sinodului general, asistat de diaconi, s-a hotărât de către toţi episcopii bi­sericii din Cartagina, întruniţi în Sfântul Sinod, ale căror nume şi iscăli­turi sunt puse la acte.

De va zice cineva că protopărintele Adam s-a făcut (de Dumnezeu) om muritor, aşa încât ori de ar păcătui, ori de n-ar păcătui, va muri cu tru­pul, adică va ieşi din trup nu după vina păcatului, ci din nevoia firii, să fie anatema.

(1, 4 sin. III ec; 110-116 Cartag.)

CANONUL 110 Cartagina (BOTEZUL COPIILOR)

Aşijderea s-a hotărât ca oricine tăgăduieşte ori zice că pruncii cei mici şi de curând născuţi din pântecele maicilor, botezându-se, nu se botează întru lăsarea păcatelor şi nici nu-şi atrag nimic din păcatul strămoşesc al lui Adam, care trebuie să se capete prin baia renaşterii (de unde urmează că la aceştia nu se înţelege forma botezului cea întru lăsarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă), să fie anatema; fiindcă nu altfel trebuie să se înţeleagă cele spuse de apostolul: „Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi astfel moartea a trecut la toţi oa­menii, întru acela prin care toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12), fără numai în felul în care pururea le-a înţeles catoliceasca Biserică, cea răspândită şi întinsă pretutindenea. Deci pentru canonul acesta al credinţei, şi pruncii, care de sine nici unul din păcate n-au putut săvârşi, cu adevărat întru lă­sarea păcatelor se botează, ca să se curăţească întru dânşii prin renaştere ceea ce şi-au atras din naşterea cea veche.

(1, 4 sin. 111 ec; 72, 109, 111-116 Cartag.)

CANONUL 111 Cartagina  (LUCRAREA HARULUI)

Aşijderea s-a hotărât ca oricine ar zice că harul lui Dumnezeu, prin care cineva se îndreaptă prin Iisus Hristos Domnul nostru, are putere nu­mai pentru lăsarea păcatelor celor săvârşite deja şi că nu dă încă ajutor spre a nu mai săvârşi altele, să fie anatema.

(1, 4 sin. UI ec; 109, 110, 112-116 Cartag.)

 

 

Aşijderea s-a hotărât ca oricine va zice că acelaşi har al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul nostru, ne ajută numai ca să nu păcătuim, deoarece prin acela ni se descoperă şi ni se arată cunoaşterea păcatelor spre a şti ce trebuie să cerem şi de ce trebuie să ne ferim, dar prin el nu ni se dă şi ca, cunoscând ce este de făcut, să avem şi dragostea, şi putinţa de a făptui, să fie anatema; fiindcă Apostolul, zicând: „Cunoştinţa îngâmfează, iar dragos­tea zideşte” (I Cor. 8, 1), este prea nelegiuit a crede că spre a ne îngâmfa avem harul lui Hristos, iar spre a ne zidi nu-1 avem, câtă vreme ambele sunt darul lui Dumnezeu: şi a şti ce trebuie a făptui, şi a iubi ceea ce trebuie a făptui; că dragostea zidind, cunoştinţa să nu poată a se mândri, căci precum s-a scris şi de la Dumnezeu: „Cel ce învaţă pe oameni ştiinţa” (Ps. 93, 10), tot aşa s-a scris că: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I loan 4, 7).

(1, 4 sin. III.; 109-111, 113-116 Cartag.)

CANONUL 113 Cartagina (TREBUINŢA HARULUI)

Aşijderea s-a hotărât ca oricine ar zice că pentru aceea ni se dă nouă harul dreptăţii, ca ceea ce putem face prin voinţa liberă să săvârşim mai uşor prin har, ca şi când dacă nu ni s-ar fi dat harul, deşi nu uşor, dar am fi putut şi fără acela să împlinim poruncile divine, să fie anatema. Căci unde a vorbit Domnul despre rodurile poruncilor, acolo nu a zis: „Fără de Mine mai greu puteţi făptui”, ci a zis: „Fără de Mine nimic nu puteţi face” (loan 15,5).

(1, 4 sin. III ec; 109-112, 114-116 Cartag.)

CANONUL 114 Cartagina (TOŢI OAMENII AU PĂCATE)

Aşijderea s-a hotărât că în privinţa celor ce le grăieşte Sfântul Apostol loan: „De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi nu este adevărul întru noi” (I loan 1, 8), dacă oarecine ar fi de părere că sunt a se înţelege astfel, ca şi când ar spune că pentru cuget umilit nu trebuie să zi­cem că nu avem păcate, iar nu fiindcă cu adevărat aşa este, să fie anate­ma; fiindcă Apostolul mai apoi urmează şi adaugă astfel: „De vom măr­turisi păcatele noastre, credincios este el şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţeaseă de toată nedreptatea” (I loan 1, 9), şi aici lămurit se arată că nu numai din cuget umilit, ci chiar cu adevărat se zice. Căci Apostolul putea să zică: „De vom zice că nu avem păcat, ne înălţăm pe noi şi nu este umilinţă întru noi”; zicând însă: „ne amăgim pe noi înşine, nu este adevărul întru noi”, a arătat lămurit că cel ce zice despre sine că nu are păcat nu spune adevărul, ci minte.

(1, 4 sin. III ec; 109-113, 115-116 Cartag.)

CANONUL 115 Cartagina (NIMENI NU ESTE FĂRĂ DE PĂCAT)

De asemenea, s-a hotărât ca dacă oricine ar zice că cele ce le rostesc sfinţii în rugăciunea domnească: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre” (Matei 6, 12), nu le zic pentru sine înşişi, deoarece lor nu le mai este nece­sară această cerere, ci pentru alţii, care sunt păcătoşi în poporul lor, şi că nu zice fiecare dintre sfinţi: „Iartă-mi mie datoriile mele”, ci „lasă nouă datoriile noastre”, ca şi cum cel drept ar înţelege să ceară mai vârtos pen­tru alţii decât pentru sine, să fie anatema; căci sfânt şi drept era Apostolul Iacov când a zis: „Că întru multe greşim toţi” (Iac. 3, 2). Pentru ce se adaugă „toţi”, decât numai ca ideea aceasta să fie în armonie cu psalmul, unde se citeşte: „Să nu intri la judecată cu robul tău, că nu se va îndrepta înainte ta tot cel viu” (Ps. 142, 2); şi în rugăciunea preaînţeleptului Solo-mon: „Nu este om care să nu greşească” (III Reg. 8, 46), şi în cartea sfân­tului Iov: „în mâna fiecărui om se însemnează, ca fiecare om să-şi cunoas­că neputinţa sa” (Iov 37, 7). Drept aceea încă şi sfântul şi dreptul Daniel proorocul la plural zice: „Noi am păcătuit, am nelegiuit” (9, 5) şi celelalte, pe care acolo cu umilinţă şi după adevăr le mărturiseşte, ca să nu se creadă, precum socotesc unii aceasta, că el nu vorbeşte despre păcatele sale, ci mai vârtos despre ale poporului său, după aceea a zis că: „mă ru­gam şi mărturiseam păcatele mele şi păcatele poporului meu Domnului Dumnezeului meu” (9, 20); n-a voit să zică: „păcatele noastre”, ci a zis: „Ale poporului său şi ale sale”, ca şi cum proorocul ar fi văzut înainte de cei ce le vor înţelege rău acestea.

(1, 4 sin. 111 ec; 109-114, 116 Cartag.)

CANONUL 116 Cartagina (RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ NU ESTE FĂŢARNICĂ)

CANONUL  112 Cartagina  (LUCRAREA HARULUI)

Aşijderea s-a hotărât că oricine afirmă că cuvintele din rugăciunea Domnească unde zicem: „Lasă-ne nouă datoriile noastre” (Matei 6, 12) aşa se zic de sfinţi precum că numai din cuget smerit, iar nu dupf adevăr se rostesc acestea, să fie anatema. Căci cine ar suferi pe cel ce se roagă minţind nu oamenilor, ci lui Dumnezeu însuşi? pe cel ce cu buzele sale zice că voieşte a i se ierta, iar cu inima zice că nu are păcate care să i se ierte lui.

(1, 4 sin. UI ec; 109-115 Cartag.)

CANONUL 117 Cartagina (JURISDICŢIA ASUPRA BISERICILOR REVENITE DE LA DONATIŞTI. RÂNDUIREA CÂRMUIRII BISERICILOR ÎNTOARSE DE LA DONATIŞTI)

Aşijderea s-a hotărât, fiindcă mai înainte cu câţiva ani s-a decis întru această biserică de către un sinod complet ca toate acele biserici care se află sub jurisdicţie şi s-ar fi făcut catoliceşti mai înainte de aducerea legilor în privinţa donatiştilor să revină acelor scaune prin ai căror epis-copi.au fost îndemnate să se împreune cu unitatea catolicească, iar toate acelea care după emiterea legilor s-au împreunat să revină acelora de care s-au ţinut şi când erau de partea lui Donat. Şi fiindcă din cauza aceasta s-au ivit şi se ivesc multe certuri între episcopi în privinţa juris­dicţiei, acum s-a hotărât în acest sfânt sinod ca, în privinţa celor ce se pare că atunci nu s-a făcut îngrijire desăvârşită, oriunde există biserică catolicească, dar şi de cea din partea lui Donat, şi acelea au depins de scaune diferite, în oricare timp s-ar fi făcut acolo unirea, sau înainte, sau după emiterea legilor, să depindă de acel scaun căruia a aparţinut acolo catolicească bise-rică existentă din vechime.

(47, 57, 66-69, 91-94, 99, 118, 119, 124 Cartag.)

 

CANONUL 118 Cartagina (NOUA ORÂNDUIRE A EPARHIILOR DUPĂ ÎNTOARCEREA DONATIŞTILOR)

Fireşte, astfel, că, dacă s-au convertit episcopi de la donatişti la uni­tatea catolicească, episcopii să împartă deopotrivă între dânşii circum­scripţiile găsite aşa, în care erau ambele părţi: adică să li se încuviinţeze unele ţinuturi unuia şi altele altuia, aşa că cel mai vechi în episcopie să împartă, iar cel mai mic să aleagă; şi de cumva va fi numai un loc, va aparţine aceluia care se va găsi mai învecinat; iar dacă cu amândouă sca­unele se învecinează, aceluia i se va lăsa, pe care mulţimea-1 va alege. Şi de cumva cei vechi catoliceşti vor vrea pe al lor, şi cei ce s-au întors de la Donat pe al lor, să fie preferată părerea celor mai mulţi faţă de cei mai puţini; iar dacă părţile sunt egale, să revină celui mai vechi episcop. Şi dacă se vor găsi mai multe locuri de felul acela că într-însele sunt ambele părţi, care nu se pot împărţi în chip egal, fiind numărul din acele locuri inegal, acolo întâi să se împartă în chip egal numerii, şi pentru ceea ce ră­mâne de prisos în acel loc se va observa ceea ce s-a zis mai sus, când s-a vorbit despre un singur loc.

(47, 57, 66-69, 91-94, 99, 117, 119, 124 Cartag.)

CANONUL 119 Cartagina (STĂPÂNIREA UNUI ŢINUT BISERICESC DUPĂ DREPTUL DE STĂPÂNIRE NĂSCUT DIN 3 ANI DE CÂRMUIRE. PRESCRIPŢIA JURISDICŢIEI DUPĂ TREI ANI)

Aşijderea s-a hotărât ca, dacă cineva după emiterea legilor ar converti vreun loc la unitatea catolicească şi dacă l-ar deţine pe acela trei ani fără să-1 pretindă cineva, de aici să nu se mai ceară de la el, chiar dacă în cur­sul celor trei ani exista un episcop care avea dreptul să-I ceară, dar s-a liniştit; iar dacă nu a existat un astfel de episcop, să nu se hotărască în condică; ci când locul cel văduvit va primi episcop, să-i fie lui îngăduit a-I cere în curs de trei ani de la acea zi. Tot aşa, dacă vreun episcop s-ar în­toarce din partea Iui Donat la biserica cea catolicească, să nu se hotărască în condică în timpul hotărât, ci din ziua în care s-a întors să aibă dreptul a cere în curs de trei ani locurile care se cuvin scaunului său.

( 47, 57, 66-69, 91-94, 117, 118, 124 Cartag)

 

CANONUL 120 Cartagina (NEÎNŢELEGERILE TERITORIALE DINTRE EPARHII LE JUDECĂ SCAUNUL SINODAL)

Aşijderea s-a hotărât ca oricare episcopi, care pretind popoarele de­spre care cred că se cuvin scaunului lor, urmărind să facă aceasta nu prin hotărârea celorlalţi episcopi, ci ar năvăli asupra popoarelor (le trece sub jurisdicţia sa) care ţin de altul, fie că ele voiesc, fie că ele nu voiesc, să se pedepsească cu pierderea (pricinii) lor. Şi toţi aceia care au făcut aceasta, dacă nu se va soluţiona (afacerea) în adunarea episcopilor, ci se ceartă chiar pe această chestiune, să se îndepărteze de acolo acela despre care se va dovedi că, abandonând pe judecătorii bisericeşti, a făcut năvălire (asupra popoarelor). Şi nici să nu se amăgească cineva pe sine că a luat de Ia primat scrisori pentru a le ţine, ci ori de are scrisori, ori de nu are, să se înţeleagă cu cel ce Ie ţine (popoarele) şi de la acela să ia scrisori ca să se arate că el în chip paşnic deţine biserica ce i se cuvine lui. Iar dacă şi acela care mai înainte a deţinut biserica ar aduce împotrivă vreun motiv, asu­pra acestuia încă să se hotărască între episcopii judecători sau de către aceia pe care primatul i-ar da lor sau de către cei învecinaţi, pe care-i vor alege prin bună învoială.

(6 sin. I ec; 9, 17 sin. IV ec; 25 Trul.)

CANONUL 121 Cartagina (JUDECAREA CELOR CE ARATĂ NEPĂSARE FAŢĂ DE TREBURILE EPARHIILOR LOR)

De asemenea, s-a hotărât ca toţi acei episcopi care ar neglija să câştige pentru unitatea catolică locurile aparţinătoare scaunului lor să se pdep-sească de către episcopii sârguincioşi din vecinătatea lor, ca să nu se în­târzie a face aceasta. Pentru aceea, dacă în termen de şase luni de la ziua întrunirii în acest scop nimic nu ar isprăvi, atunci acele locuri se vor atri­bui celui ce poate să le câştige; aşa însă ca, dacă acela despre care se arată că lui i se cuvin acele locuri, într-adins, din oarece calcul s-a părut numai că neglijează, fiind aceasta pe placul ereticilor, ca ei să fie primiţi fără zgomot: şi în aceasta de către altul s-a zădărnicit sârguinţa Iui, pe care dacă ar fi întrebuinţat-o, mai mult ar fi întărit pe cei eretici; aceasta cer-cetându-se întreolaltă de către episcopii judecători, locurile se vor restitui scaunului său. Iar dacă episcopii judecători sunt din diferite eparhii, acel primat va da pe judecător, pe al cărui teritoriu se află locul în privinţa căruia s-a ivit neînţelegerea. Iar dacă prin învoire comună s-ar alege judecători din vecinătate, să se aleagă ori unul, ori trei; şi dacă s-ar alege trei, să urmeze sau hotărârii tuturor, sau a celor doi.

(58 ap.; 19 Trul.; 11 Sard.; 19 Lciod.; 41, 71, 123, 124 Cartag.)

CANONUL 122 Cartagina (DE LA JUDECĂTORII ALEŞI NU SE POATE FACE APEL)

Iar de la judecătorii aleşi prin înţelegere comună să nu fie îngăduit a apela. Şi oricare de s-ar dovedi că din îndărătnicie nu vrea să se supună judecătorilor, episcopul primului scaun, cunoscând această împrejurare, va da scrisori ca nici unul dintre episcopi să nu comunice cu acela până ce nu se va supune.

(58, 74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IVec; 15, 96, 100 Cartag.)

CANONUL 123 Cartagina (OSÂNDA EPISCOPULUI NEPĂSĂTOR DE TREBURILE EPARHIEI)

Dacă vreun episcop va fi neglijent faţă de eretici, ori în privinţa condi­cilor, ori în privinţa scaunelor, să se admonesteze de către episcopii sâr­guinciosi vecini şi să i se arate neglijenţa lui, ca să nu aibă cuvânt de apărare; iar dacă din ziua în care a fost admonestat până în şase luni, pe­trecând în aceeaşi eparhie, nu ar purta grijă în privinţa celor ce sunt da­tori a se întoarce Ia unitatea catolicească (ortodoxă), cu unul ca acela să nu intre în comuniune până nu va îndeplini acest lucru. Şi dacă execu­torul nu ar veni în acele locuri, să nu i se pună în sarcina episcopului.

(58 ap.; 19 Trul.; 11 Sard.; 47, 57, 71, 121, 122, 124 Cartag.)

CANONUL 124 Cartagina (OSÂNDA EPISCOPILOR CARE FAC ARĂTĂRI NEADEVĂRATE)

Iar dacă se va dovedi că vreun episcop a minţit în privinţa intrării în comuniune a ereticilor donatişti, spunând că au intrat în comuniune şi se dovedeşte că el însuşi ştie că nu au intrat în comuniune, acela să piardă chiar episcopia.

(58 ap.; 19 Trul.; 11 Sard.; 47, 57, 71, 121-123 Cartag.)

 

CANONUL 125 Cartagina (AUTOCEFALIA BISERICII DIN AFRICA)

Aşijderea s-a hotărât ca presbiterii, diaconii şi ceilalţi clerici inferiori care vor fi nemulţumiţi de sentinţa episcopilor lor, în pricinile ce le au, să se audieze de episcopii lor învecinaţi şi controversele cele dintre dânşii le vor soluţiona aceia care au fost acceptaţi de ei cu consimţământul episco­pilor lor proprii. Iar dacă şi de la aceştia ar voi să apeleze, să nu le fie ier­tat să apeleze decât numai la sinoadele din Africa sau la primaţii eparhi­ilor lor. Iar cel ce ar vrea să apeleze peste mare de nimeni să nu se primească în comuniune în Africa.

(6 sin. II ec; 9 sin. IV ec; 4 Antioh.; 10, 11, 12, 14, 15, 20, 23, 28, 105 Cartag.)

 

CANONUL 126 Cartagina (VÂRSTA CANONICĂ PENTRU CĂLUGĂRIŢE)

Aşijderea s-a hotărât că, dacă oricare dintre episcopi ar pune sau a pus vălul călugăresc pe o fecioară până la vârsta de 25 de ani, în cazurile când a fost nevoit să facă aceasta fiind primejduită castitatea feciorelnică, sau în cazul când se bănuieşte existenţa vreunui îndrăgostit puternic, sau a unui răpitor, sau aceea se simte străbătută de oarecare primejdie aducă­toare de moarte, şi părinţii ei, sau cei sub a căror grijă se găseşte se roagă ca să nu se săvârşească fără de schimă călugărească, pe unul ca acesta să nu-1 învinuiască cu sinodul care a fixat acel număr al anilor.

(16 sin. IVec; 4, 40 Trul.; 6, 16, 44 Cartag.; 18 Vasile cel Mare)

CANONUL 127 Cartagina (SCAUNUL DE JUDECATĂ SINODALĂ ÎN AFRICA)

Aşijderea întreg sinodul a hotărât să se aleagă din fiecare eparhie câte trei judecători, pentru ca să nu se mai reţină pentru timp mult toţi episco­pii întruniţi la sinod. Şi s-au ales din Biserica Cartaginei, Vicenţiu, Fortu-natian şi Clar; din eparhia Numidiei, Alipie, Augustin şi Restitut; din eparhia Bizacenei, pe lângă preasfinţitul primat Donatian, Cresconiu, Iu-cund şi Emilian; din cea a Mauritaniei Sitifensis, Severian, Asiatic şi Donat; din eparhia Tripolitaniei, Plautiu, trimis după obicei în delegaţie; care toţi au cercetat împreună cu preasfinţitul primat Aureliu toate ches­tiunile; pe care întreg sinodul 1-a rugat să iscălească toate chestiunile solu­ţionate sau scrisorile. Şi au iscălit: Aureliu, episcopul Cartaginei, consim­ţind cu hotărârea prezentă şi citind-o, am iscălit. Asemenea au iscălit şi ceilalţi episcopi.

CANONUL 128 Cartagina (CEI AFURISIŢI NU-I POT PÂRÎ PE CLERICI)

S-a mai hotărât de către toţi, deoarece prin hotărârile de mai înainte ale sinoadelor s-a normat în privinţa persoAnelor clericale care trebuie să se admită la acuzare şi nu s-au hotărât care persoAne să nu se admită; din cauza aceasta hotărâm după dreptate ca acela să nu se admită la acuzare care a fost scos din comuniune şi se găseşte sub afurisire, fie cleric, fie laic cel ce voieşte să acuze.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9, 21 sin. IV ec; 8, 19, 30, 129, 130 Cartag.)

CANONUL 129 Cartagina (ARĂTAREA CELOR CE NU-I POT PÂRÎ PE CLERICI)

Aşijderea s-a hotărât ca nici un sclav şi nici chiar cei liberaţi să nu se admită la acuzare; apoi nici unul dintre aceia pe care legile civile nu-i ad­mit să pârască pentru vinovăţii, precum nici unul dintre aceia care sunt pângăriţi cu pata privaţiunii de drepturi civile, adică comedianţii, şi nici oricare persoAne care s-au spurcat cu fapte ruşinoase: nici ereticii, nici păgânii, nici iudeii; totuşi, tuturor cărora li se refuză acest drept de acuzare nu li se refuză dreptul de a acuza în cauzele lor proprii.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9, 27 sin. IV ec; 8, 19, 30, 128, 130 Cartag.)

CANONUL 130 Cartagina (ÎNVINUIREA NEDOVEDITĂ ÎNLĂTURĂ PE PÂRÂTOR)

Aşijdeea s-a hotărât că de câte ori clericii vor fi puşi de acuzatori sub acuză pentru mai multe vinovăţii, şi una dintre ele, care la început s-a dezbătut, nu s-a putut dovedi, celelalte să nu se mai admită după aceea spre dezbatere.

(74 ap.; 6 sin. II ec; 9, 21 sin. IV ec; 9, 19, 30, 128, 129 Cartag.)

CANONUL 131 Cartagina (CINE POATE FI MARTOR LA JUDECAREA CLERICILOR)

Şi să nu se mai admită la mărturie ca martori cei despre care s-a po­runcit să nu se primească nici la acuză sau pe care acuzatorul îi aduce din casa sa; nici să se primească mărturia până la vârsta de 14 ani.

(75 ap.; 2 sin. I ec; 8, 19, 30, 59, 128-130, 132 Cartag.)

CANONUL 132 Cartagina (DUHOVNICUL NU POATE FI MARTOR. SINGURĂ MĂRTURIA DUHOVNICEASCĂ NU ARE CREZARE)

Aşijderea s-a hotărât ca, dacă un episcop ar zice cândva că cineva lui singur i-a mărturisit vinovăţia sa şi acela tăgăduieşte, să nu socotească episcopul că va fi târât în ocara sa, fiindcă lui singur nu i se dă crezământ, chiar daca zice că din imboldul conştiinţei sale nu poate să fie în comuni­une cu cel ce tăgăduieşte fapta sa.

(75 ap.; 131 Cartag.)

CANONUL 133 Cartagina (EPISCOPUL SĂ NU FIE GRABNIC A OSÂNDI FĂRĂ DOVEZI)

Câtă vreme episcopul propriu nu ar comunica cu cel afurisit, cu epis­copul acela să nu comunice ceilalţi episcopi; ca episcopul să se ferească mai bine a nu zice împotriva cuiva ceva ceea ce nu poate dovedi cu dovezi de la alţii.

Episcopul Aureliu zise: „După ce s-au adus hotărârile prin voinţa sin­odului întreg întrunit şi a smereniei mele, se decide să se facă încheierea tuturor agendelor rezolvate în chip definitiv mai înainte şi împreună dez­baterea celor stabilite cu ziua de azi să se primească la acele bisericeşti; iar cele ce încă nu sunt soluţionate le vom comunica în scris în ziua urmă­toare cinstitului nostru frate şi împreună episcop Bonifaciu prin fraţii noştri, episcopul Faustin şi presbiterii Filip şi Asell”. Şi au iscălit.

(12, 16, 28-32, 75 ap.; 5 sin. I ec; 4 sin. IV ec; 4, 6, 20 Antioh.; 13, 14, 15 Sard.; 9, 10, 11, 20, 29, 132 Cartag.)

 

 

SCRISOAREA

trimisă de sinodul întreg din Africa către Bonifaciu,

episcopul Bisericii Romei, prin episcopul Faustin,

presbiterii Filip şi Asell, delegaţii Bisericii Romei.

 

Aureliu, Valentin al primului scaun din eparhia Numidiei şi ceilalţi,

în număr de 217, prezenţi la sinodul întreg al Africii, lui Bonifaciu, preafericitului stăpân şi preacinstitului frate:

Deoarece Domnul a hotărât ca smerenia noastră să răspundă în scris în privinţa celor dezbătute împreună cu noi de preasfinţiţi fraţii noştri, împreună cu episcopul Faustin şi împreună presbiterii Filip şi Asell, datori suntem, nu lui Zosim, episcopul de fericită pomenire, de la care ni s-au adus scrisori şi însărcinări, ci vredniciei voastre, care cu voia lui Dumnezeu a ocupat locul aceluia, a vă face cunoscut pe scurt cele hotărâte prin consensul nostru al am­belor părţi, dar fără insistare asupra dezbaterii amănunţite a celor soluţiona­te, întru care păstrăndu-se dragostea, dar pe care le-am scos la capăt nu fără mică osteneală în dispute, având grijă ca în acte să se introducă cele ce se re­feră la chestiune. Şi acela dacă ar mai fi în acest corp, ar primi, stăpâne frate, cu prea mare bucurie, ceea ce ar fi văzut că în chipul cel mai paşnic s-a hotă­rât. Presbiterul Apiariu, din cauza căruia, şi a hirotonirii şi afurisirii şi apelu­lui lui, s-a născut mare sminteală nu numai în Biserica din Sicca, ci şi în cea din Africa întreagă, după ce a cerut iertare pentru toate rătăcirile, s-a reinte­grat în comuniune. Dar împreună episcopul nostru Urban din Sicca a fost cel dintâi care a îndreptat fără echivoc totul, ceea ce era de îndreptat. Deoarece însă trebuie să se poarte grijă de pacea şi liniştea bisericeacă, nu numai acum, ci şi în viitor, căci multe de acestea s-au întâmplat, în scopul ca pentru viitor să ne ferim de unele similare sau chiar mai grele, hotărâm ca pres-biterul Apiariu să fie înlăturat de la Biserica din Sicca, păstrându-şi, fireşte, demnitatea şi treapta sa; şi după ce va primi scrisoarea canonică, să exercite datoriile de presbiter în oricare alt loc, unde va vrea şi va putea; şi acestea i le-am încuviinţat lui Apiariu, la cererea lui prin propriile lui scrisori, fără nici o greutate. Dar mai înainte de a se da acestei chestiuni astfel de soluţii, printre altele, cu care ne-am ocupat prin hotărâri amănunţite, însuşi Apiariu a pretins oral ca în privinţa actelor bisericeşti, noi să cerem de la fraţii noştri, împreună episcopul Faustin, şi de la împreună presbiterii Filip şi Asell ca să expună totul, ce li s-a încredinţat să trateze cu noi, precum şi cele pe care să le execute verbal, nu scripturistic; iar noi, cerând instrucţia adusă cu dânşii în scris, au prezentat-o; pe care am citit-o şi am Anciraxat-o la acte, care vi se şi aduc printr-înşii acum; prin care s-a rânduit ca să trateze cu noi patru chestiuni: întâi, despre apelurile episcopilor către iereul Bisericii din Roma; al doilea, ca episcopii să nu meargă la curte, precum s-a întâmplat până acum; al treilea, ca afacerile presbiterilor şi diaconilor să se cerceteze de episcopii vecini, dacă ei ar fi scoşi de aceştia în chip pripit din comuniune; al patrulea, în privinţa scoaterii din comuniune a episcopului Urban şi a citării lui la Roma, dacă nu ar îndrepta cele ce trebuiesc îndreptate. Dintre acestea, în privinţa chestiunii prime şi a treia, anume ca să se admită episcopilor apelul la Roma şi ca afacerile clericilor să se decidă de episcopii lor eparhiali, încă în anul trecut, prin scrisorile noastre trimise deja aceluiaşi episcop de cinstită pomenire Zosim, ne-am sârguit a arăta că noi pe acestea le vom observa pentru timp scurt fără de vătămarea cuiva, până când se va face cercetarea hotărârilor sinodului de la Niceea. Şi acum cerem şi de la sfinţia ta ca să dispui aşa, ca acelea să se observe de noi în felul cum s-au dezbătut şi hotărât de către Părinţii de la Niceea; şi să dispui ca să se cerceteze cele ce sunt puse în însăşi instrucţia de acolo de la voi, adică: „Dacă un episcop este acuzat, şi episcopii întruniţi din acea eparhie ar judeca şi l-ar scoate din treapta lui, dacă dânsului i s-ar părea să apeleze şi să se refugieze la preafe­ricitul episcop al Bisericii de la Roma, oare episcopul Romei să consimtă a-l asculta şi a dispune ca sentinţa să se înnoiască şi să hotărască a se scrie epis­copilor aşezaţi în eparhia limitrofă, ca dânşii toate să le cerceteze din nou cu sârguinţă şi să finalizeze cauza după fidelitatea adevărului? Iar dacă şi cel ce cere să se asculte din nou afacerea lui prin rugămintea lui ar îndupleca pe episcopul Romei ca să trimită un presbiter din jurul său, să fie în puterea acestui episcop de a socoti şi a judeca cum va vrea; va sta în dreptul său de a decide şi dacă va alege pe cei ce trebuie să judece fiind prezenţi împreună cu episcopii, având puterea aceluia care i-a trimis; iar dacă va crede că pentru cercetarea afacerii sunt de ajuns episcopii, să facă ceea ce preaînţeleptului sfat i s-ar părea că este bine”. Asemenea în privinţa presbiterilor şi diaconi­lor, „dacă vreun episcop pornit spre mânie, ceea ce însă să nu se întâmple, s-ar porni cu grabă şi cu asprime asupra vreunui presbiter sau diacon de-al său, şi ar vrea să-l scoată pe acela din biserica sa să se poarte grijă ca să nu se osândească pe nedrept sau să se despoaie de comuniune. Deci cel scos să aibă dreptul de a merge la episcopii cei din vecinătate şi cauza lui să se as­culte şi să se cerceteze mai cu de-amănuntul; fiindcă nu se cade ca cei ce se roagă să nu fie ascultaţi; iar episcopul acela, care l-a lepădat pe el pe drept sau pe nedrept, este dator să primească cu răbdare cercetarea pricinei, ca hotărârea lui ori să se confirme, ori să se îndrepte”. Acestea adică s-au Ancirax­at la acte până la sosirea exemplarelor originale ale sinodului de la Niceea; care dacă se cuprind acolo în felul cel din acea instrucţie, care ni s-a arătat prin fraţii trimişi de la scaunul apostolic, atunci se vor observa şi la voi în Ita­lia în acelaşi fel şi noi nu vrem să vă mai amintim acestea, nici nu vom fi siliţi a mai cere, ci credem că cu ajutorul milostivirii Domnului Dumnezeului nos­tru, fiind sfinţia ta proestosul Bisericii din Roma, în viitor nu se va mai supune acea întunecime; şi se vor observa în privinţa noastră cele ce trebuie să se ob­serve cu frăţească dragoste, chiar dacă noi nu grăim, că după înţelepciunea şi dreptatea dăruită ţie de Cel Preaînalt, chiar însuţi înţelegi că acelea trebuie să se păzească, dacă nu cumva nu va fi altul cuprinsul Canoanelor sinodului de la Niceea. Căci noi peste foarte multe cărţi am dat, dar niciunde nu am citit acele Canoane, în cărţile de la Roma ale sinodului de la Niceea în felul cum ni s-au trimis de acolo în instrucţia menţionată mai înainte; dar, fiindcă aici într-o carte grecească nu am putut să le găsim pe acestea, dorim foarte mult să ni le aducă cele de la bisericile răsăritene, unde se spune că acele hotărâri se pot găsi chiar în original. De aceea şi rugăm pe cucernicia ta să binevoieşti chiar însuţi să scrii iereilor din acele ţinuturi, adică celor din Biserica Antio-hiei, şi din cea din Alexandria, şi din cea din Consîantinopol, dar şi altora, dacă se învoieşte sfinţia ta ca de acolo să ni se trimită Canoanele stabilite la Niceea de către Sfinţii Părinţi, prin ceea ce cu ajutorul lui Dumnezeu vei adu­ce această deosebită binefacere tuturor bisericilor apusene. Căci cine se în­doieşte asupra împrejurării că exemplarele de la greci sunt cele mai autentice ale sinodului întrunit la Niceea? Fiind aduse din atâtea locuri deosebite şi de la celebrele biserici ale grecilor şi că, comparăndu-le întreolaltă, sunt în con­cordanţă, şi până când nu se face aceasta, noi mărturisim cele aduse nouă în instrucţia menţionată mai înainte, în privinţa episcopilor, care apelează la iereul bisericii Romei, şi în privinţa cauzelor clericilor care trebuiesc să se soluţioneze de către episcopii eparhiilor lor proprii, şi observându-le până la confirmare, ne încredem că, cu voia lui Dumnezeu, preafericirea voastră încă ne va ajuta în privinţa aceasta. Iar celelalte dezbătute şi întărite la sinodul nostru, deoarece mai înainte menţionaţii fraţi ai noştri, împreună cu episcop­ul Faustin şi împreună presbiterii Filip şi Asell, le aduc cu sine, de veţi binevoi, ei le vor face cunoscute sfinţiei voastre. Şi au iscălit. Domnul nostru să te păstreze nouă la mulţi ani, preafericite frate.

Aşijderea au iscălit Alipiu, Augustin, Posidiu, Marin şi ceilalţi episcopi.

 

SCRISOAREA sinodului din Africa către papa Celestin, episcopul cetăţii Roma

Aureliu, Palatin, Antoniu, Tut, Servusdei, Terentiu, Fortunat, Martin, Ia-nuariu, Optat, Celt, Donat, Teasiu, Vichentie, Fortunation şi ceilalţi întruniţi în sinodul general al Cartaginei – stăpânului preaiubit şi fratelui preacinstit, Celesin,

Ne rugăm ca precum sfinţia ta ne-ai arătat bucurie pentru înfăţişarea lui Apiariu, trimiţând scrisori prin presbiterul nostru Leon, tot aşa şi noi în ace­laşi chip trimitem cu bucurie scrisoarea prezentă în privinţa curăţirii ace­luiaşi. Căci, fireşte, era cea mai puternică năzuinţă, şi a noastră şi a voastră, şi nu se părea a fi necesară ascultarea lui grabnică atunci când fusese deja ascultat.

Deci venind acum la noi preasfinţitul frate şi împreună episcopul nostru Faustin, am întrunit sinod şi am crezut că este trimis la noi pentru ca, precum Apiariu prin silinţa aceluia s-a făcut presbiter, aşa şi acum prin osteneala lui se va curaţi de atâtea învinovăţiri aruncate asupra lui de cei din Tavrachina; ale cărui delicte fiind atât de multe şi de mari, completul întrunit al sinodului nostru a găsit că protecţia menţionatului Faustin a întrecut judecata şi râvna de apărare a întrecut dreptatea lui de judecător. Căci la început Faustin s-a împotrivit chiar foarte mult întregului sinod, aducând diferite ocări, oarecum apărând privelegiile bisericii din Roma, şi voind ca acela să primească de la noi comuniunea, pe care sfinţia ta, având încredere în apel, ceea ce însă nu a fost în stare să dovedească, l-a repus în comuniune. Totuşi, mai puţin pentru dânsul s-a făcut aceasta, ceea ce mai bine vei cunoaşte din citirea actelor. Dimpotrivă, făcăndu-se cu osteneală judecată trei zile de-a rândul, în cursul cărora cu mâhnire am cercetat diferitele acuze aduse aceluia, Dumnezeu, dreptul judecător, cel mai puternic şi îndelung răbdător, a tăiat pe scurt atât tărăgănările împreună episcopului nostru Faustin, cât şi subterfugiile acelui Apiariu, cu care se silea să acopere urâciunile lui nelegiuite, răpunând fireşte, încăpăţânarea urâtă şi prearău mirositoare, precum şi neruşinarea tăgăduirii, prin care voia să înece gunoiul atâtor voluptăţi. Dar când Dumne­zeul nostru a strămtorat conştiinţa lui, şi cele ascunse în inima lui, fiind osân­dite ca în noroiul vinovăţiilor, le-a dat la iveală chiar în faţa tuturor oame­nilor, vicleanul tăgăduitor a început îndată să mărturisească toate învinuirile aduse lui, şi abia cândva s-a vădit pe sine benevol în privinţa tuturor faptelor infame de necrezut; de asemenea, a întors în suspinuri chiar şi speranţa noas­tră, căreia l-am şi încredinţat şi doream ca să se poată curaţi din întinăciunile ruşinoase, şi, frate stăpâne, prin mărturisirea sa, afară de aceea că a potolit această întristare a noastră prin unica şi singura mângâiere, care şi pe noi ne-a scăpat de osteneala plânsului neîncetat, s-a îngrijit şi pentru rAnele sale de vreo doctorie oarecare, deşi fără de voie şi luptăndu-se cu conştiinţa sa. Şi acum, după ce îndeplinim cuvenitele închinăciuni datorite, noi te rugăm ca în viitor să nu dai uşor crezământ celor ce vin de aici şi în viitor să nu primeşti în comuniune pe cei ce noi i-am excomunicat, deoarece sfinţia ta uşor poţi afla că aşa s-a hotărât şi la sinodul de la Niceea şi dacă de acolo se vede că lucrul acesta se observă referitor la clericii inferiori şi laici, apoi cu atât mai vârtos trebuie să se observe aceasta cu privire la episcopi. Prin urmare, Sfinţia ta să nu primeşti în comuniune conştient şi cum nu se cuvine pe cei ce au fost excomunicaţi în eparhia lor. De asemenea, să interzici Sfinţia ta refu­gierea neruşinată a presbiterilor şi clericilor, după cum ţi se cuvine; deoarece aceasta nu s-a normat de Biserica din Africa prin vreo hotărâre a Sfinţilor Părinţi, şi hotărârile sinodului de la Niceea trimit la mitropoliţii lor în chipul cel mai lămurit atât pe clericii de grad inferior, cât şi pe episcopi. Apoi ace­laşi sinod de la Niceea a dispus cu înţelepciune şi cu dreptate că orice chestiune, ce poate apărea, trebuie să se soluţioneze definitiv la locurile lor proprii, deoarece Părinţii au recunoscut că nici o provincie nu va fi lipsită de darul Duhului Sfânt, cu ajutorul căruia preoţii lui Hristos observă în mod înţelept dreptatea şi o păzesc ferm, cu atât mai vârtos, deoarece tuturor le este îngăduit ca, în cazul că nu sunt mulţumiţi de sentinţa judecătorilor locali, să apeleze la sinodul eparhial propriu sau chiar şi la sinodul ecumenic; sau oare este cineva care poate să presupună că Dumnezeul nostru inspiră dreptate nu­mai unora dintre forurile judecătoreşti, oricare ar fi acela – şi va lipsi de aceasta mulţimea preoţilor, care se adună la sinod? Şi care poate fi într-ade­văr temeinică judecata de peste mare, în faţa căreia persoAnele necesare la facerea dispoziţiilor nu se pot prezenta ori din cauza extenuării senile sau în urma altor nenumărate impedimente? însă despre aceea că tu ai putea să tri­miţi pe cineva din partea Sfinţiei tale, nu am găsit nimic stabilit de către vreun sinod al Sfinţilor Părinţi; iar ceea ce ai trimis odinioară prin Faustin, epis­copul coleg al nostru, ca şi când aceasta s-ar fi hotărât de către sinodul de la Niceea, noi nu am putut găsi nimic aşa ceva în copiile exacte ale izvoarelor originale ale sinodului de la Niceea, pe care le-am primit de la preasfintitul Chirii, episcopul nostru coleg al Bisericii din Alexandria, şi de la preacinstitul Atic, episcopul Constantinopolului, şi pe care noi le-am trimis episcopului de piae memoriae Bonifaciu, înaintaşul tău, prin presbiterul Inochentie şi ipodia-conul Marcel, care ni le-au adus nouă. Deci nu mai faceţi ca la cererea oricui să trimiteţi aici pe clericii voştri să trateze în afacerile noastre şi să nu per­miteţi aceasta pentru ca să nu ziceţi că noi am introdus mândria lumească deşartă în Biserica lui Hristos, care Biserică aduce lumina simplităţii şi ziua umilinţei pe seama celor ce doresc să vadă pe Dumnezeu. Şi deoarece Apiariu cel vrednic de plâns a fost scos din Biserica lui Hristos, în urma răutăţilor lui nelegiuite, chiar pe fratele nostru Faustin, suntem siguri că în viitor, cu ştirea şi conlucrarea sfinţiei tale, păzindu-se dragostea frăţească, Africa nicidecum nu va mai suferi acest lucru. Iscălitura. Dumnezeul nostru să păzească pe sfinţia voastră, frate stăpâne, întru mulţi ani, rugându-te pentru noi.

CANOANELE Sinodului al nouălea local de la Constantinopol, numit şi „întâiul-al doilea”                 („proto-deftera”) (861)

CANONUL 1 sin. I-II (ÎNTEMEIEREA MĂNĂSTIRILOR. NEÎNSTRĂINAREA AVERILOR LOR. MĂNĂSTIRI PATRONALE)

Zidirea mănăstirilor, lucru atât de venerabil şi de cinstit, şi din vechi­me bine chibzuit de fericiţii şi cuvioşii noştri Părinţi, astăzi se vede rău făcându-se. Căci unii, punând nume de mănăstire averilor şi proprietăţi­lor lor şi făgăduind că le afierosesc lui Dumnezeu, se înscriu pe sine stă­pâni ai celor afierosite şi socotesc că meşteşugind (înşelând) amăgesc pe Dumnezeu numai cu numirea. Căci nu se ruşinează a-şi însuşi şi după afierosire aceeaşi stăpânire, pe care mai înainte nu erau opriţi de a o deţine. Şi atâta precupeţie (negustorie) fac din acest lucru, încât multe din cele afierosite se văd vânzându-se de înşişi cei ce le-au afierosit, spaimă şi scârbă pricinuind celor ce le văd. Şi nu numai că nu se pocăiesc în privin­ţa celor odată afierosite lui Dumnezeu, permiţându-şi lor înşişi stăpânirea asupra acelora, ci încă fără sfială şi altora o transmit. Deci pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie iertat a zidi mănăstire fără de ştirea şi învoirea episcopului. Şi după ce acela a luat Ia cunoştinţă şi şi-a dat învoirea şi a săvârşit rugăciunea trebuincioasă, precum cei din vechime cu iubire de Dumnezeu s-a legiuit, să se zidească mănăstirea, apoi toate cele ce se cuvin ei împreună cu ea însăşi să se scrie în condică şi să se aşeze în arhivele episcopeşti; dar cel ce le-a afierosit nicidecum să nu aibă voie, fără învoirea episcopului, a se aşeza egumen pe sine, sau pe al­tul în locul său. Căci dacă cineva nu poate fi stăpân peste cele ce le-a dăruit unui om, cum se va admite a se răpi stăpânirea asupra celor ce cineva le consfinţeşte şi le dedică lui Dumnezeu?

(4, 8, 24 sin. IV ec; 49 Trul; 12, 13, 14, 17 sin. VII ec.)

CANONUL 2 sin. I-II (CĂLUGĂRII SĂ STEA ÎN MĂNĂSTIRE)

Fiindcă unii se îmbracă la aparenţă cu viaţa monahicească, nu ca să slu­jească Iui Dumnezeu cu curăţenie, ci numai pentru ca cu cucernicia chi­pului să dobândească faima evlaviei şi, prin aceasta, să găsească îm­belşugată plăcere în voluptăţile lor proprii, căci tunzându-şi numai părul locuiesc în casele lor, neîndeplinind nici una dintre regulile şi aşezămintele monahilor; Sfântul Sinod a hotărât ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească fără de prezenţa celui ce este dator să-1 primească la ascultare şi să aibă stăpânire peste el şi să tăgăduiască că va purta grijă de mântuirea sufletului lui, fiind acela, fireşte, bărbat iubitor de Dumnezeu şi proestos de mănăstire şi destoinic de a mântui sufletul adus de curând lui Dumnezeu. Iar dacă cineva se va vădi că a tuns pe vreunul fără de fiinţa de faţă a egumenului, care are datoria de a-1 primi sub ascultare, acela să se supună caterisirii, ca unul care nu se supune Canoanelor şi strică buna rânduială monahicească, iar cel ce s-a tuns fără de socotinţă şi fără de rân-duială să se dea în ascultarea şi în mănăstirea în care episcopul localnic va socoti. Căci tunderile cele fără de judecată şi greşite necinstesc atât schima monahală, cât şi fac să se hulească numele lui Hristos.

(4, 24 sin. TV ec; 40-49, 85 TruL; 17-21 sin. VII ec; 3 Gang.; 63 Cartag.; 3-7sin.l-ll)

CANONUL 3 sin. I-II (STAREŢUL SĂ-ŞI CAUTE CĂLUGĂRII FUGIŢI. OSÂNDA STAREŢULUI CARE NU-ŞI CAUTĂ CĂLUGĂRII FUGIŢI)

S-a socotit să dobândească îndreptare şi ceea ce se face rău, dar şi ce se trece cu vederea prin neglijenţă şi lenevirc. Că dacă vreun proestos de mă­năstire, pe monahii cei subordonaţi Iui care fug din mănăstire nu i-ar cău­ta cu multă stăruinţă, şi aflându-i nu i-ar lua cu sine şi nu s-ar învoi a-i câştiga şi a-i însănătoşi cu doctrina potrivită şi cuvenită greşelii, – Sfântul Sinod a hotărât ca aceasta să se supună afurisirii. Căci dacă acela căruia i s-a încredinţat purtarea de grijă a dobitoacelor celor necuvântătoare, şi neglijând turma, nu se lasă nepedepsit; apoi acela căruia i s-a încredinţat conducerea pastorală a turmelor lui Hristos, şi vânzând mântuirea lor cu trândăvie şi cu lenevie, cum nu va lua pedeapsa faptei lui îndrăzneţe?

(4 sin. IVec; 46 TruL; 21 sin. VII ec; 80 Cartag.; 2, 4 sin. I-II)

CANONUL 4 sin. I-II (CĂLUGĂRUL FUGIT. OSÂNDA CĂLUGĂRULUI CARE FUGE DIN MĂNĂSTIRE. MAI-MARELE CĂLUGĂRILOR ESTE EPISCOPUL)

Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului celui de mai înainte. Că monahii părăsindu-şi mănăstirile lor de sila ere­sului, unii (se duceau) Ia alte (mănăstiri), iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. însă ceea ce pe dânşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă, în nărav nebunesc căzând, îi face de râs. Acum dreapta credinţă răspândindu-se şi Biserica liberându-se de sminteli, to­tuşi părăsindu-şi mănăstirile lor şi, ca un râu cu Anciravoie de oprit, încoace şi încolo învârtindu-se şi strămutându-se şi de multă nepodoaba umplu mănăstirile, dar şi multă nerânduială îşi adună întru sine şi cinstea supu­nerii o rup şi o strică. Că Sfântul Sinod, curmând nestatornicia pornirii acestora şi nesupuserea, a hotărât că dacă vreun monah, fugind din mă­năstirea sa, s-ar duce sau în altă mănăstire sau în locuinţă lumească ar in­tra, şi el, şi cel ce 1-a primit să fie afurisiţi, până ce fugarul s-ar înapoia în mănăstirea din care rău a fugit. Iar dacă episcopul pe oarecare dintre monahii cei dovediţi în dreapta credinţă şi în cinstea vieţii ar voi să-i mute în altă mănăstire în scopul statornicirii (vieţii) mănăstireşti, sau şi în casă lumească va socoti a-i aşeza spre mântuirea celor ce locuiesc într-însa, sau aiurea (în altă parte) va binevoi să-i pună, această împrejurare nu face vi­novaţi nici pe cei ce-i primesc, nici pe monahi.

(4, 23 sin. IV ec; 23, 41 TruL; 13, 21 sin. VII ec; 80 Cartag.)

CANONUL 5 sin. I-II (NOVICIATUL ŞI ISPITIREA CELOR CE SE CĂLUGĂRESC)

Găsim că lepădările de lume cele ce se fac fără judecată şi fără multă ispitire mult strică monahiceasca bună rânduială. Căci unii, aruncân-du-se pripit pe sineşi în viaţa monahicească şi neglijând asprimea şi oste­neala înfrânării monahiceşti, iarăşi se întorc cu ticăloşie la viaţa cea iu­bitoare de trup şi voluptuoasă. Pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească înainte de s-ar dovedi pe sine potriviţi şi vrednici de acest fel de viaţă prin timpul cel de trei ani, rânduit pentru ei spre cercare. Şi sinodul a poruncit ca aceasta să se ţină în tot chipul; afară de cazul când o boală grea căzând asupră-i, va sili să se scurteze timpul cercării; sau de cumva ar fi vreun bărbat evla­vios, care şi în lumescul chip a petrecut viaţă monahicească. Căci la un bărbat ca acesta ajunge şi timpul de şase luni pentru ispitirea deplină. Iar de va proceda cineva împotriva acestora, apoi egumenul căzând din egu­menie, să-şi afle pedeapsa neascultării în petrecerea sub ascultare; iar cel ce s-a făcut monah să se dea în altă mănăstire, în care se păzeşte desă­vârşit rânduială monahicească.

(40, 41 TruL; 126 Cartag.; 18 Vasile cel Mare; 2 sin. I-II)

CANONUL 6 sin. I-II (FĂGĂDUINŢA SĂRĂCIEI)

Monahii sunt obligaţi să nu aibă nimic al lor propriu, ci toate ale lor să le atribuie mănăstirii. Căci fericitul Luca zice despre cei ce cred în Hris-tos şi închipuiesc vieţuirea monahilor ,,că nici unul nu zicea că din a sa avere este ceva al său, ci totul le era de obşte” (F. Ap. 4, 32). Pentru aceea celor ce voiesc să fie monahi li se dă voie, în privinţa averilor lor, să ia dis­poziţii mai înainte şi să transmită averile lor oricăror persoAne ar voi care, fireşte, nu sunt oprite prin lege. Căci după ce se vor face monahi, mănăstirea are stăpânire peste toate ce le aparţin lor şi nu li se îngăduie lor ca să poarte grijă şi să facă dispoziţii asupra bunurilor lor. Iar de se va vădi că vreunul îşi va însuşi oarecare avere care nu s-a atribuit mănăstirii şi se va robi patimei iubirii de câştig, aceea să se ia de la dânsul de către egumen sau de către episcop, şi vânzându-se în prezenţa multora, să se împartă celor săraci şi lipsiţi. Iar cel ce a căutat să răpească o astfel de avere ca oarecând Anania, Sfântul Sinod a hotărât să se înţelepţească cu certare potrivită. Şi este lămurit că cele canonisite de Sfântul Sinod pen­tru monahii bărbaţi, a hotărât să aibă vigoare şi pentru monahiile femei.

(40 ap.; 22 sin. IV ec; 35 Trul; 19 sin. VII ec; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.; 4 sin. I-II)

CANONUL 7 sin. I-II (EPISCOPII SA NU RIDICE MĂNĂSTIRI PATRONALE)

Vedem că multe episcopii se prăbuşesc şi se primejduiesc a se desfiinţa cu totul, fiindcă cei ce stau în fruntea lor toată grija şi silinţa o întrebuin­ţează pentru a zidi mănăstiri noi; şi pe acelea nimicindu-le şi meşteşugind acapararea veniturilor, lucrează pentru folosul acestora. Deci pentru aceasta a hotărât Sfântul Sinod că nici unuia dintre episcopi nu-i este iertat să zidească din nou mănăstire spre distrugerea episcopiei sale. Iar de se va vădi cineva îndrăznind să facă aceasta, acela să se supună certării cuvenite, iar cea zidită din nou de el, ca şi cum de la început nici nu ar fi câştigat drept de mănăstire, să se atribuie episcopiei ca un drept câştigat de sine. Căci nimic din cele înfiinţate împotriva legilor şi fără rânduială nu poate aduce prejudiciu celor aşezate canoniceşte.

(38 ap.; 26 sin. IV ce; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Carlag.; 10 Te of. Alex.; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 8 sin. I-II (OSÂNDA CELOR CE-ŞI IAU SINGURI BĂRBĂŢIA SAU O IAU ALTORA)

Dumnezeiescul şi sfântul canon al Apostolilor pe cei ce se taie pe sine însuşi îi judecă de sinucigaşi; şi fiind ierei, îi cateriseşte; iar nefiind ierei, îi opreşte de la înaintarea la preoţie; clar este că din cauza aceasta s-a hotărât că dacă cel ce se taie pe sine este sinucigaş, apoi cel ce taie pe altul ucigaş este. Căci cu dreptate l-ar privi cineva pe unul ca acesta chiar ca pe un violator al făpturii însăşi. Pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât că, dacă vreun episcop, ori presbiter, ori diacon s-ar pârî că castrează pe ci­neva, sau cu mâna sa proprie, sau prin poruncă, acela să se supună cater­isirii, iar de ar fi mirean, să se afurisească; afară de cumva căzând în vreo boală ar fi silit să taie membrul cel ce pătimeşte. Că precum canonul prim al sinodului de la Niceea pe cei ce în boală sau chirurgisit nu-i pedepseşte din pricina bolii, aşa şi noi nu osândim pe preoţii cei ce poruncesc a se face eunuci cei bolnavi, dar nici pe mirenii cei ce întrebuinţează mâna lor proprie la tăiere nu-i învinovăţim; căci aceasta o socotim vindecare a bolii, iar nu ca viclenie împotriva creaţii sau ca violare a făpturii.

(22, 23, 24 ap.; 1 sin. I ce.)

CANONUL 9 sin. I-II (CLERICII SA NU BATA)

Deoarece apostolescul şi dumnezeiescul canon supune caterisirii pe iereii care se apucă să bată pe credincioşii cei ce au păcătuit sau pe ne­credincioşii cei ce au făcut nedreptăţi, cei ce meşteşugind slujesc mâniei lor şi, falsificând aşezămintele apostoliceşti, au înţeles sub acei ierei numai pe cei ce bat cu mâinile lor, deşi nici canonul nu are acest înţeles, nici mintea sănătoasă nu admite a se înţelege aceasta. Dar cu adevărat zadar­nic şi foarte greşit lucru ar fi să se caterisească numai cel ce de trei ori sau de patru ori lovind ar bate cu mâna sa, dar să rămână nepedepsit acela care, dându-i-se voie ca prin porunca ce o dă să bată, continuă răzbuna­rea brutal şi până la moarte. Pentru aceasta, deoarece canonul opreşte în general de a bate, şi noi împreună aşa hotărâm. Căci preotul Iui Dumne­zeu trebuie să povăţuiască pe cel ce nu se supune legilor prin învăţături şi sfaturi, câteodată însă şi cu certări bisericeşti, dar să nu se folosească de bice şi lovituri asupra trupurilor oamenilor, iar dacă unii nicidecum nu s-ar supune şi n-ar da ascultare corectării certărilor, nimeni nu opreşte ca aceştia să se înţelepţească prin acuzarea lor Ia dregătorii locului. Căci şi canonul al cincilea al sinodului de la Antiohia a canonisit ca cei ce bagă în Biserică gâlcevi şi tulburări să se îndrepte prin mâna cea dinafară.

(27 ap.; 5 Antioh.; 55 Vasile cel Marc)

CANONUL 10 sin. I-II (LUCRURILE SFINTE NU SE ÎNSTRĂINEAZĂ. OSÂNDA PENTRU ÎNSTRĂINAREA LUCRURILOR SFINTE)

Cei ce s-au arătat pe sine dedaţi patimilor nu numai că nu se înfrico­şează de pedeapsa sfintelor Canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor pătimaşă; pentru că, după cum zice Grigore Teologul, potrivit râvnei lor pătimaşe, nu numai socotesc că răutatea lor este iresponsabilă, ci să se socotească chiar ca ceva dumnezeiesc, căci apostolescul canon zice: „Vas de aur sau de argint sfinţit sau pânză nimeni să nu-şi mai însuşească spre folosire acasă, căci este potrivnic legilor; iar de s-ar prinde cineva, să se pedep­sească cu afurisire”. Deci acest canon înţelegându-1 spre ajutorul nelegiuirilor lor, zic că nu trebuie să se judece ca vrednici de caterisire cei ce transformă cinstita îmbrăcăminte a sfintei mese în haină a lor sau în vreo altă îmbrăcăminte; şi încă nici chiar cei ce sfântul potir — o ce păgânătate! – sau cinstitul disc sau cele asemenea acestora folosindu-le pentru tre­buinţele proprii le murdăresc, fiindcă, zic ei, canonul a hotărât să-i supună afurisirii pe cei ce cad întru aceasta, iar nu caterisirii. Dar cine ar putea suferi mărimea unei stricăciuni şi păgânătăţi de acest fel? Căci pe când canonul supune afurisirii pe cei ce-şi însuşesc obiectul sfinţit numai spre folosinţă, dar nu spre răpire desăvârşită, aceia si pe cei ce răpesc sfintele sfintelor şi comit sacrilegiu faţă de ele îi liberează de caterisire, şi nu-i consideră vrednici de caterisire pe cei ce, chiar şi după judecata lor, cinstitele discuri şi sfintele potire le murdăresc spre slujba mâncărurilor; cu toate că vădită se face spurcăciunea şi este clar că cei ce făptuiesc unele ca acestea cad nu numai sub caterisire, ci şi în vinovăţia păgânătăţii celei extreme. Din cauza aceasta Sfântul Sinod a hotărât să se supună cateri­sirii celei desăvârşite cei ce răpesc spre folosul propriu sau întrebuinţează spre folosire nesfinţită sfântul potir, sau discul, sau lingura, sau cinstita îmbrăcăminte, sau cel ce se zice aer, sau, în genere, orice dintre cele sfinte din altar sau din vasele sau veşmintele sfinte. Căci una este a spurca şi alta a fura cele sfinte. Astfel, pe cei ce iau afară din altar vasele sfinţite sau veşmintele spre nesfinţită întrebuinţare a lor sau le dau altora, pe aceştia canonul îi afuriseşte şi noi împreună îi afurisim. Iar pe cei ce le răpesc desăvârşit îi supunem osândirii sacrilegilor.

(25, 38, 72, 73 ap.; 25 Antioh.; 8 Grig. Nyssa; 2 Chirii Alex.)

 

CANONUL 11 sin. I-II (ÎNDELETNICIRI NEPOTRIVITE PENTRU CLER. INCOMPATIBILITĂŢI)

Dumnezeieştile şi sfintele Canoane supun caterisirii pe presbiterii ori diaconii care primesc asupră-Ie dregătorii sau îndeletniciri lumeşti, sau cele ce se zic purtări de grijă în casele dregătorilor. Deci şi noi, întărind aceasta, hotărâm şi în privinţa celorlalţi care se numără în cler: că dacă vreunul dintre ei s-ar îndeletnici cu dregătorii lumeşti sau ar primi asu^ prăşi cele ce se zic purtări de grijă în casele sau moşiile dregătorilor, ace­la să se alunge din clerul său; căci nimeni nu poate sluji la doi domni, după cuvântul nemincinos al lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu (Matei 6, 24).

(6, 20, 81, 83 ap.; 3, 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.)

CANONUL 12 sin. I-II (RANDUIALA PENTRU PARACLISELE DIN CASE PARTICULARE)

Deoarece sfântul şi ecumenicul sinod al Vl-lea supune caterisirii pe clericii care liturghisesc sau botează în paraclisele care sunt înlăuntrul ca­sei, fără învoirea episcopului, şi noi împreună o hotărâm aceasta, căci pe când Sfânta Biserică arată calea cea dreaptă şi dă întâietate cuvântului celui adevărat şi păstrează şi învaţă venerabilitatea vieţuirii, apoi este urât şi necuvios să se permită ca cei ce vieţuiesc împreună în brutalitate şi neascultare, furişându-se în case, să rupă buna ei rânduială, şi să o umple de multă tulburare şi de sminteli. Pentru aceea sfântul şi de Dumnezeu ajutatul sinod de acum, de acord cu ecumenicul şi Sfântul Sinod al Vl-lea, a hotărât să fie lepădaţi din cler cei ce liturghisesc în paraclisele ce sunt prin case, lepădarea din cler făcându-se, fireşte, de către episcopul locu­lui. Iar dacă unii afară de aceştia pătrunzând în case, vor îndrăzni să se atingă de liturghie, fără de învoirea episcopului, aceştia să se caterisească, iar cei ce sunt părtaşi comuniunii acestora să se supună afurisirii.

(31 ap.; 18, 31 sin. IV ec; 31, 34, 59 TruL; 7, 10 sin. VII ec; 6 Gang,; 5 Antioh.; 53 Laod.; 12 Cartag.)

 

CANONUL 13 sin. I-II (OSÂNDA CELOR SCHISMATICI. SCHISMA FAŢĂ DE EPISCOP)

Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa neghinei eretice, şi acestea văzându-Ie tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre viclenie, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această viclenie a lui, a hotărât că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de si-nodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-1 va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticeasca. Căci cel ce este rânduit în ceata presbiteriala şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi osândeşte însuşi mai înainte de judecată, după chibzuinţă sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, şi ei să cadă din demnitatea lor; iar de vor fi mon­ahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică, până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce Ia episcopul lor propriu.

(31, 55 ap.: 6 sin. II ec; 3 sin. UI ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 14, 15 sin. I-II; 10, 11 Cartag.)

 

CANONUL 14 sin. I-II (OSÂNDA EPISCOPULUI SCHISMATIC) (SCHISMA FAŢĂ DE MITROPOLIT)

Dacă vreun episcop, sub pretext că acuză pe mitropolitul său, mai înainte de cercetarea sinodului, s-ar depărta pe sine de la comuniunea cu el şi nu ar pomeni numele lui după obicei Ia dumnezeiasca slujbă tainică (Sf. Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă, dezbinându-se de mitropolitul său, ar face schismă. Fiindcă se cu­vine ca fiecare să cunoască măsura datoriilor sale, şi nici presbiterul să nu-1 defaime pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.

(31 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 15 sin. 1-11)

CANONUL 15 sin. I-II (OSÂNDA SCHISMEI). SCHISMA FAŢĂ DE

PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE SCHISMĂ?)

Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţi­şarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oare­care eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comu­niunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.

(31 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 14 sin. I-II)

CANONUL 16 sin. I-II (RETRAGEREA DIN SCAUN. PIERDEREA SCAUNULUI PRIN LIPSĂ  NECANONICĂ  MAI MARE DE ŞASE LUNI DIN EPARHIE)

In privinţa gâlcevilor şi tulburărilor, cele ce se întâmplă în Biserica lui Dumnezeu, este nevoie să se hotărască şi aceasta: cu nici un chip să nu se aşeze episcop în biserica al cărei întâişezător trăieşte şi se află în demni­tatea sa, decât numai dacă el de bunăvoie va renunţa la episcopie. Dar trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte (în conformitate cu Sf. Canoane) pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie, să se ducă la capăt; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul în locul lui la episcopie. Iar dacă vreunul dintre episcopi, aflându-se în demni­tatea sa, nu ar voi nici să renunţe la episcopie, nici să-şi păstorească pro­priul său popor, ci depărtându-se de episcopia sa, va zăbovi mai mult de şase luni în alt loc, nesupunându-se nici poruncii împărăteşti, nici îndeplinind slujba patriarhului său şi nici chinuit fiind de vreo boală cumplită, care-i pricinuieşte nemişcare desăvârşită; deci dacă unul ca acesta, care nu este împiedicat de nici una din pricinile menţionate, se depărtează de la episcopia sa şi mai mult de şase luni petrece într-alt loc, să se înstrăineze desăvârşit de cinstea şi demnitatea de episcop. Căci în privinţa celui ce se leneveşte în privinţa purtării de grijă a turmei ce i s-a încredinţat şi zăboveşte într-alt loc mai mult de şase luni, Sfântul Sinod a hotărât să se facă desăvârşit străin de arhieria prin care s-a rânduit a păstori şi la locul episcopiei lui să se rânduiască altul în locul lui.

(9 sin. 111 ec; 17 Antioh.; 12 Sard.; 71 Cartag.; 10 Petru Alex.; 3 Chiril Alex.)

CANONUL 17 sin. I-II (SĂ SE ŢINĂ RÂNDUIALA URCĂRII TREPTELOR PREOŢEŞTI)

Îngrijind întru toate de buna rânduială bisericească, am socotit că este de nevoie a hotărî şi aceasta: de acum înainte nici unul dintre mireni sau monahi să nu se ridice deodată Ia înălţimea episcopiei, ci mai întâi cerce-tându-se în treptele eclesiastice, aşa să primească hirotonia episcopiei. Căci, deşi până acum unii dintre mireni sau monahi, cerând nevoia, în­dată s-au învrednicit de demnitatea episcopiei, fiindcă au excelat prin vir­tute şi au înălţat bisericile lor, dar nicidecum impunând Bisericii rara întâmplare drept lege, hotărâm ca de acum înainte să nu se mai întâmple acest lucru; decât numai dacă cel ce se hirotoneşte potrivit rânduielii bise­riceşti va trece prin treptele ierarhicesti, împlinind în fiecare stare timpul hotărât prin lege.

(80 ap.; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 4 Chirii Alex.)

 

 

 

 

 

CANOANELE Sinodului al zecelea local de la Constantinopol, ţinut în biserica Sf. Sofia (879)

CANONUL 1 Sf.Sofia (UNITATEA CANONICĂ DINTRE BISERICA DE RĂSĂRIT ŞI CEA DE APUS)

Sfântul şi ecumenicul sinod a hotărât ca acei clerici, ori mireni, ori episcopi din Italia, care petrec în Asia, sau Europa, sau Lidia şi au fost puşi sub legătură, sau caterisire, sau anatematizare de către preasfinţitul papă Ioan, unii ca aceştia să fie puşi şi de către Fotie, Preasfinţitul Patriarh al Constantinopolului, sub hotărâre de pedeapsă, adică să fie ori caterisiţi, ori anatematizaţi, ori afurisiţi. Dar şi acei clerici, sau laici, sau cei din tagma arhierească sau ierahicească din orice parohie, pe care Fotie, Preasfinţitul nostru Patriarh, îi va pune sub afurisire sau caterisire, sau anatematizare, să-i aibă pe ei şi preasfinţitul papă Ioan şi Sfânta lui Dumnezeu Biserică a romanilor supusă lui sub aceeaşi sentinţă a pedepsei şi să nu se schimbe ceva nici din prerogativele cuvenite preasfinţitului scaun al bisericii romanilor, nici din totalitatea prerogativelor întâiuluişe-zător al ei, nici acum, nici în viitor.

(12, 13, 32 ap.; 6 sin. I ec; 3 sin. 11 ec; 28 sin. IV ec; 36 Trul; 6 Antioh.; 14 Sard.; 11, 29 Cartag.)

CANONUL 2 Sf.Sofia (NEPOTRIVIRE ÎNTRE ARHIERIE ŞI STAREA MONAHALĂ)

Cu toate că până acum unii dintre arhiereii care s-au pogorât în schima monahală erau siliţi să rămână la înălţimea arhieriei, şi făcând aceas­ta au fost trecuţi cu vederea, acest sfânt şi ecumenic sinod, îndreptând şi această scăpare din vedere şi întorcând această faptă ilegală la legiuirile bisericeşti, a hotărât ca, dacă vreun episcop sau oricare altul din demni­tatea arhierească ar voi să se pogoare la viaţa monahicească şi să îndepli­nească locul pocăinţei, acesta să nu mai aibă pretenţie la demnitatea ar­hierească. Căci aşezămintele au cuvânt de ascultare necondiţionată şi ucenicie, iar nu de a învăţa şi de a fi întâişezător; nici nu cer a păstori pe alţii, ci înşişi a fi păstoriţi. Drept aceea, precum s-a zis mai înainte, dispunem ca nici unul dintre cei ce sunt trecuţi în catalogul arhieresc şi dintre păstori să nu se pogoare pe sine la locul celor ce sunt păstoriţi şi se pocăiesc. Iar de va îndrăzni vreunul să facă aceasta după emiterea şi publica­rea hotărârii date acum, acela, lipsindu-se pe sine de treapta arhierească, să nu se mai întoarcă la demnitatea de dinainte, de care s-a lepădat prin faptele sale.

(4 sin. IV ec; 43 TruL; 5 sin. I-II)

CANONUL 3 Sf.Sofia (VIOLENŢA ÎMPOTRIVA IERARHILOR)

Dacă vreunul dintre mireni, călcând şi defăimând poruncile dum­nezeieşti şi împărăteşti şi batjocorind încă şi înfricoşatele aşezăminte şi legi ale Bisericii, ar îndrăzni să bată pe vreun episcop ori să-1 întemniţeze, sau fără motiv, sau şi plăsmuind el motivul, unul ca acesta să fie anatema.

(55 ap.; 81 sin. IV ec; 34 Trul.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CANOANELE Fericitului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei (†264)

CANONUL 1 Dionisie al Alex. (RÂNDUIALA PENTRU POSTUL MARE. SFAT PENTRU AJUNARE ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR)

Mi-ai scris, fiul meu preacredincios şi preaînţelept, întrebând în care ceas trebuie a se lăsa ajunarea în ziua Paştilor; anume zici că unii fraţi zic că trebuie să se facă aceasta către cântatul cocoşilor; iar alţii că se cade de cu seară: că fraţii din Roma, precum zici, aşteaptă cocoşul; iar despre cei ce sunt aici, ziceai că mai degrabă. Deci cauţi a se pune termen precis şi ceas deplin măsurat, care lucru este şi dificil, şi greşit. Căci de toţi se va „mărturisi la fel cum că sărbătoarea şi veselia trebuie a se începe după timpul învierii Domnului nostru, smerind până la acel timp sufletele cu ajunări. Dar prin cele ce mi-ai scris ai dovedit foarte corect şi înţelegând din dumnezeieştii evanghelişti că nu se vede nimic precis la dânşii în pri¬vinţa ceasului când a înviat. Căci evangheliştii au scris în feluri diferite despre cei ce au venit la mormânt în timpuri diferite, şi toţi au zis că au aflat pe Domnul înviat, „şi târziu sâmbăta” (28, 1), precum zice Matei; „şi de dimineaţă, fiind încă întunerec” (20, 1), precum scrie Ioan; „şi dis-de-dimineaţă” (24, 1), precum Luca; „şi foarte dimineaţă răsărind soarele” (16, 2), precum Marcu. Dar când a înviat cu adevărat, nici unul nu spune lămurit; se mărturiseşte însă că în seara sâmbetei, care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii, până la răsăritul soarelui acelei dintâi zile a săptă¬mânii, cei ce au venit la mormânt nu l-au mai aflat pe el zăcând acolo. Şi noi zicem că evangheliştii nici nu se deosebesc, nici nu se contrazic întreo-laltă; căci, deşi se pare a fi o deosebire mică în privinţa chestiunii ridicate, dacă toţi se potrivesc că noaptea aceea a răsărit lumina lumii, Domnul nostru, ei se deosebesc numai în privinţa ceasului, ca noi să ne sârguim a le potrivi pe cele zise cu pricepere si cu credinţă. Deci cele zise de Matei sunt aşa: „Târziu sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, a venit Măria Magdalena şi cealaltă Mărie ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare; că îngerul Domnului pogorându-se din cer, venind a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea Iui era ca ful¬gerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, vorbind femeilor, a zis: Nu vă temeţi voi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci s-a sculat precum a zis” (28, 1-16), iar cuvântul acesta „târziu”, unii cred că după graiul comun însemnează seara sâmbetei, iar cei ce înţeleg mai înţe-lepţeşte zic că nu este aceasta, ci noapte adâncă, deoarece „târziu” însem¬nează după o întârziere şi după un timp lung; iar cum că zice că era noap¬te, iar nu seară, a adaus: „care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii”. Şi femeile au venit, dar nu cum zic ceilalţi, aducând miresme, ci să vadă mormântul, şi au aflat că se făcuse cutremur şi pe înger şezând pe piatră, şi au auzit de la el: „Nu este aici, s-a sculat”. Asemenea Ioan zice: „în cea dintâi zi a săptămânii, Măria Magdalena a venit de dimineaţă la mor¬mânt, fiind încă întunerec, şi a văzut piatra luată de pe mormânt” (20, 1), după el deci, ea a venit încă întunerec fiind. Iar Luca zice: „Şi sâmbătă s-au odihnit după lege. Iar în întâia zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă au venit la mormânt, aducând miresmele cele ce gătiseră; şi au aflat piatra răsturnată de pe mormânt” (23, 26; 24, 1-2). Acel „dis-de-dimineaţă” poate că însemnează zorile ce se ivesc mai înainte de dimineaţă în ziua întâi din săptămână, căci trecuse deja deci desăvârşit, împreună cu noap¬tea, sâmbăta întreagă şi s-a început altă zi când au venit ele aducând mi¬resmele şi mirurile; de unde este evident că înviase cu mult mai înainte. Acestuia urmează şi Marcu, zicând: „Au cumpărat miresme ca să meargă să-1 ungă; şi foarte de dimineaţă în cea dintâi zi a săptămânii au venit la mormânt, răsărind soarele” (16, 1-2); deci şi acesta zice „foarte de dimi¬neaţă”, ceea ce este asemenea cu „dis-de-dimineaţă”, şi a adaus „răsărind soarele”. Este evident că pornirea şi calea lor dis-de-dimineaţă şi foarte de dimineaţă s-a început; au întârziat însă pe cale, şi Ia mormânt au pe¬trecut până la răsăritul soarelui; şi zice că atunci tânărul cel în veşminte albe le-a zis acestora: „S-a sculat, nu este aici”. Deci aşa fiind acestea, des¬coperim celor ce cercetează cu deamănuntul în care ceas, sau şi în care jumătate de ceas, sau pătrime de ceas, se cuvine a începe bucuria pentru învierea din morţi a Domnului nostru; deci pe cei ce se preagrăbesc şi deja pe la miezul nopţii se Iasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi do¬jenim, ca pe unii care cu puţin mai înainte de ţintă întrerup calea, căci zice un înţelept: Nu este lucru mic în viaţă, chiar dacă puţinul lipseşte; iar pe cei ce se mai înfrânează şi rabdă mai mult, şi rabdă până Ia a patra strajă, la care şi celor ce călătoreau pe mare s-a arătat Mântuitorul nos¬tru umblând pe apă, îi primim ca pe nişte viteji şi iubitori de osteneală. Dar să nu prea osândim nici pe aceia care au încetat între timp, sau fi¬indcă au fost îndemnaţi, sau fiindcă nu au putut, deoarece nici cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi şi în asemenea fel; ci unii perse¬verează, petrecându-Ie nemâncaţi chiar pe toate; alţii două, alţii trei, alţii patru, alţii nici una; iar celor ce s-au trudit foarte întru prelungirea zile¬lor de ajunare, încât au obosit şi numai că nu s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică; iar dacă unii, care nu numai că nu au perse¬verat, dar nici nu au ajunat, sau chiar desfătându-se în cele patru zile tre¬cute, apoi ajungând Ia cele două din urmă, şi numai pe acestea le-au pe¬trecut ajunând, vineri şi sâmbătă, şi cred că fac vreun lucru mare şi stră¬lucit dacă stăruiesc până seara, eu socotesc că aceştia nu au răbdat aceeaşi nevoinţă ca şi aceia care mai multe zile s-au înfrânat. Şi le-am scris acestea, precum cuget, sfătuind în privinţa acestora.

(66 ap.;89 Trul.)

CANONUL 2 Dionisie al Alex. (OPRIREA DE LA CELE SFINTE A FEMEILOR AFLATE ÎN STAREA DE CURĂŢIRE LUNARĂ)

Iar în privinţa femeilor care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflân-du-se ele aşa, să intre în Casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase şi cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de trupul şi de sângele lui Hristos; căci nici aceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat, şi cu sufletul, şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor.

(44 Laod.; 6, 7 Tim. Alex.)

 

CANONUL 3 Dionisie al Alex. (ÎNFRÂNAREA SOŢILOR)

Iar cei ce sunt independenţi şi căsătoriţi trebuie să-şi fie loruşi judecă­tori, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se de­părta la un timp unul de altul prin consimţământ, pentru ca să stăruiască în rugăciune, şi apoi să se apropie (I Cor. 7, 5).

(13 TruL; 3, 4, 25 Carlag.; 5, 13 Tim. Alex.)

CANONUL 4 Dionisie al Alex. (SFAT PENTRU CAZUL DE SCURGERE A SĂMÂNŢEI)

Iar celor ce li se întâmplă scurgeri noaptea fără voie, aceştia încă să urmeze propriei lor conştiinţe; şi să se cerceteze pe sine ori de au îndoială pentru aceasta, ori nu; căci întocmai ca şi la mâncări, zice Apostolul: „cel ce se îndoieşte, de va mânca, este osândit” (Rom. 14, 23); astfel, şi în pri­vinţa aceasta, tot cel ce se apropie de Dumnezeu să fie cu bună cunoştinţă şi să aprecieze după propria sa convingere. Aceste întrebări ni le-ai pus tu nouă dându-ne cinste, iar nu fiindcă nu le cunoşti, pentru ca prin aceasta să ne predispui a fi de aceeaşi părere, precum şi suntem, şi de acord cu tine. Iar eu, nu ca învăţător, ci cu toată simplitatea, precum se cuvine când vorbim întreolalta, ţi-am expus părerea în chip nepărtinitor, asupra căreia tu, fiul meu cel preaînţelept, să judeci şi să-mi scrii în privinţă acestora, dacă ceva ţi se pare mai drept sau mai bun, sau dacă eşti de părere să fie aşa. Mă rog, iubitul meu fiu, să fii sănătos, slujind în pace Domnului.

(1Atanasie cel Mare; 12 Tim. Alex.)

CANOANELE Sfântului Grigorie Taumaturgul, Arhiepiscopul Neocezareei (†270/275)

CANONUL 1 Grigorie Taum., al Neocezareei (PĂCATELE CELOR PRINŞI, ROBIŢI, DE BARBARI)

Nu mâncările ne îngreuiază pe noi, sfinţite papă, dacă cei robiţi au mâncat cele ce le-au pus înaintea lor cei ce-i stăpâneau pe ei; mai ales fi­indcă toţi sunt de părerea că barbarii, care au năvălit în părţile noastre, n-au jertfit idolilor. Iar Apostolul zice: „Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele pentru mâncări, dar Dumnezeu le va desfiinţa şi pe acela, şi pe acestea” (I Cor. 6, 13). Dar şi Mântuitorul, care curăţeşte ‘oate mâncările, zice: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies” (Matei 15, 11). Iar în privinţa necinstirii femeilor robite, batjocorindu-se de barbari trupurile lor, acestea să nu se osândească toate la fel. Căci, dacă viaţa vre­uneia şi mai înainte era prihănită, mergând după ochii celor desfrânaţi, precum s-a scris, este evident că deprinderea de desfranare se presupune şi în timpul sclaviei, şi unele ca acestea nu trebuie să se împărtăşească prea uşor de rugăciuni. Dar, dacă vreuna vieţuind în deplină castitate şi mai înainte a dovedit viaţă curată şi afară de orice bănuială, şi acum de silă şi de nevoie a căzut în ocară, în privinţa acesteia avem pildă din Deute-ronom, despre fecioara pe care un om a găsit-o în câmp şi siluind-o s-a cul­cat cu dânsa: „Tinerei, zice Sfânta Scriptură, să nu-i faceţi nimic, căci nu este păcat de moarte în această fecioară, căci precum s-ar scula omul asu­pra aproapelui său şi ar omorî sufletul lui, aşa este lucrul acesta, a strigat fecioara, dar n-a fost cine să-i ajute” (Deut. 22, 26. 27). Aşa este şi aceasta.

(62, 67 op.; 11 sin. I ce; 27 sin. IVec; 4, 5 Ancira; 14 Petru Alex.; 49 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA LĂCOMIEI Şl EXPLOATĂRII, A PRĂDĂRII ŞI A CÂŞTIGULUI URÂT)

Groaznică este lăcomia, şi nu se pot cita într-o scrisoare dumnezeieştile scripturi, în care se spune că este grozavă şi înfricoşată nu numai tâlhă­ria, ci în general lăcomia şi atingerea de cele străine, pentru agonisirea urâtă; şi orice de acest fel este de lepădat de Biserica lui Dumnezeu. Iar cei ce în timp de prigoană, „întru atâta suspin şi atâtea plângeri, îndrăz­nesc să creadă că timpul aducător de toată pierzarea este pentru ei timp de câştig, aceştia sunt oameni necinstitori de Dumnezeu şi urâţi de Dum­nezeu şi care întrec orice răutate. Drept aceea s-a hotărât ca toţi aceştia să se lepede, ca nu cumva să vină urgia peste tot poporul şi mai întâi peste întâi-stătătorii care nu cercetează aceste lucruri; căci mă tem, precum zice Scriptura: „Nu vei pierde cu cel nelegiuit pe cel drept” (Fac. 18, 23); căci zice Sfânta Scriptură: „Desfrâul şi lăcomia sunt cele prin care vine urgia lui Dumnezeu peste fiii pierzării” (Col. 3, 6); „deci nu vă faceţi împreună părtaşi ai lor; că aţi fost oarecând în întunerec, iar acum lu­mină întru Domnul; ca fiii luminii să umblaţi, căci rodul luminii este întru toată bunătatea, şi dreptatea, şi adevărul, cercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi lucrurilor celor fără de roadă ale întune­ricului, ci mai vârtos mustraţi-le chiar, căci cele făcute în ascuns de dânşii ruşinos este chiar a le spune; iar toate vădindu-se de lumină se arată” (Efes. 5, 6-13). Unele ca acestea le zice Apostolul. Iar unii, care au fost pedepsiţi pentru lăcomia lor din timp de pace, dacă chiar în timp de urgie iarăşi se vor îndrepta spre lăcomie, câştigând din sângele şi din pieirea unor oameni, care au fost alungaţi, sau robiţi, sau ucişi, ce trebuie să se aştepte altceva de la acest lucru, decât că cei ce practică lăcomia îngră­mădesc urgie atât asupra lor, cât şi asupra poporului întreg?

(5 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA CÂŞTIGULUI NECINSTIT)

Oare nu Ahar, fiul lui Zara, din greşeală luând din cele aduse lui Dum­nezeu, peste toată adunarea lui Israel s-a făcut urgia? Şi acesta singur a păcătuit, dar oare singur a murit întru păcatul său? Şi nouă ni se cuvine în acel timp să considerăm anatemă tot ce nu este al nostru şi câştig străin. Căci şi acel Ahar a luat din pradă; aceştia acum tot din pradă; dar acela a luat cele de la vrăjmaş; iar aceştia, acum, de la fraţi, câştigându-şi câştig de pieire.

(72 ap.; 10 sin. I-II; 61 Vasile cel Mare; 6, 8 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA PRĂDĂRII)

Şi nimeni să nu se amăgească pe sine nici ca şi cum ar fi găsit; căci nici celui ce găseşte ceva nu se cuvine a câştiga; căci Deuteronomul zice: „Să nu treci cu vederea văzând viţelul fratelui tău sau oaia rătăcind pe cale, ci întorcându-te să le întorci la fratele tău; iar dacă fratele tău nu este aproape de tine sau nu-1 cunoşti, le vei aduna pe ele şi vor fi cu tine până ce le-ar căuta fratele tău şi le vei da lui; aşa vei face cu asinul lui, şi aşa vei face cu haina lui, şi aşa vei face cu tot ceea ce a pierdut fratele tău, cu orice a pierdut el, şi tu le-ai aflat” (Deut. 22, 1-3) nu numai ale fratelui de le-ar găsi, ci şi ale vrăjmaşului. „Intorcându-te”, aşa spune Deuteronomul. Iar în Exod se spune că zice „le vei întoarce la casa stăpânului lor” (leş. 23, 4). Iar dacă nu este îngăduit a câştiga dacă fratele tău, sau vrăjmaşul, în vreme de pace ar lenevi şi s-ar desfăta, neîngrijindu-se de ale sale, cu cât mai puţin când este în nenorocire şi fuge de vrăjmaşi, şi silit îşi părăseşte ale sale?

(6 Grig. Nyssa)

CANONUL 5 Grigorie Taum., al Neocezareei (LUCRURILE GĂSITE)

Dar mulţi se amăgesc pe sine ţinând în locul lucrurilor lor pierdute, pe cele străine ce au găsit; căci dacă voradii şi goţii au tratat cu ei ca vrăj­maşi, apoi ei se fac altora voradi şi goţi. Deci am trimis la voi pe fratele şi împreună bătrânul Eufrosiu, pentru acestea, ca să dea şi acolo asemenea fel de procedare, după cel de aici, şi ale căror scuze se cuvine a se primi, şi care trebuie să se oprească de la rugăciuni.

CANONUL 6 Grigorie Taum., al Neocezareei (LIBERAREA ROBILOR. ROBII, SCLAVII SCĂPAŢI DIN PRINSOARE SUNT LIBERI)

Ni s-a vestit însă nouă că în ţara noastră se face un lucru de necrezut, negreşit de necredincioşi şi de nelegiuiţi, şi de cei ce nu cunosc nici numele lui Dumnezeu; că adică unii la atâta cruzime şi neomenie au ajuns, încât reţin cu sila pe unii dintre sclavii scăpaţi de la barbari. Trimiteţi pe câţiva prin ţară, ca să nu cadă fulgere peste cei ce fac unele ca acestea.

(85 TruL; 3 Gang.; 64 Cartag.)

CANONUL 7 Grigorie Taum., al Neocezareei (VÂNZĂTORII DE FRAŢI. , OSÂNDA CELOR CE SE FAC UNELTE ALE BARBARILOR).

Deci cei ce s-au numărat între barbari şi s-au dus cu ei în robie, uitând că au fost odată din Pont şi creştini, şi s-au sălbăticit într-atâta încât ucid chiar pe cei de neam cu dânşii, sau cu lemn, sau prin sugrumare, şi arată barbarilor, care nu ştiau, căile sau casele, aceştia trebuie să se oprească şi de Ia ascultare, până ce adunându-se sfinţii, şi Duhul Sfânt înaintea lor, ar hotărî ceva de obşte în privinţa lor.

(9 Ancira; 11, 13 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 8 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA CELOR CE PRĂDEAZĂ)

Iar pe cei ce au îndrăznit să năvălească asupra caselor străine, dacă, acuzaţi fiind, s-ar dovedi, să nu-i învredniceşti nici de ascultare; iar dacă singuri ar mărturisi şi vor da înapoi ceea ce au luat, să se umilească în rândul celor ce se convertesc.

(61 Vasile cel Mare; 2 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 9 Grigorie Taum., al Neocezareei (LUCRURI GĂSITE DIN PRĂZI)

Iar cei ce în câmp au găsit ceva, sau în casele lor din ce au lăsat bar­barii, dacă se vor dovedi, fiind acuzaţi, de asemenea să fie între cei ce se smeresc; iar dacă vor mărturisi singuri şi vor da înapoi, să-i învredniceşti şi de rugăciune.

(61 Vasile cel Mare; 2, 5, 8 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Grigorie Taum., al Neocezareei (RÂNDUIALA PENTRU CEI CARE DAU LUCRURILE PE FAŢĂ. SĂ NU CEARĂ RĂSPLATĂ)

Iar cei ce îndeplinesc porunca trebuie să o îndeplinească afară de orice câştig urât, nici să nu ceară răsplată de denunţ, sau de salvare, sau de gă­sire, sau ori cu ce nume le numesc pe acestea.

(4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 11 Grigorie Taum., al Neocezareei (TREPTELE POCĂINŢEI)

Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se în­vrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa bise­ricii stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împre­ună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine.

(11 sin. 1 ec; 4, 8, 9 Ancira; 22, 56, 75, 81, 83 Vasile cel Mare)

CANOANELE Fericitului Petru, Arhiepiscopul Alexandriei şi Martirul (†311)

CANONUL 1 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CĂZUŢI DIN PRICINA PRIGOANELOR)

Deoarece s-au ajuns a patra oară Pastile în persecuţie, a fost destul pentru cei ce au fost urmăriţi şi întemniţaţi, şi au răbdat chinuri cumplite şi bătăi de nesuferit, si alte multe nevoi grele, şi după aceea s-au predat din cauza neputinţei trupului, dacă aceştia la început nu au fost reprimiţi din cauza căderii mari, căreia s-au supus, totuşi deoarece ei mult s-au nevoit şi mult timp s-au luptat împotrivă, că nu de voie au venit ei la aceasta, ci predându-se din cauza neputinţei trupului, fiindcă şi rănile lui Iisus se arată pe trupurile lor, şi acum au al treilea an de plângere, să li se dea lor penitenţă, spre aducerea-aminte despre întoarcere, alte patruzeci de zile, pe care deşi le-a ajunat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos după ce s-a botezat, totuşi a fost ispitit de diavolul, astfel şi dânşii, exercitându-se mai mult în timpul acelora, şi deşteptându-se mai tare, de aci înainte vor priveghea în rugăciuni, meditând asupra ceea ce a zis Domnul către cel ce-L ispitea pe El să i se închine: „Mergi înapoia mea, Satano; că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi Lui sin­gur să-i slujeşti” (Mat. 4, 10).

CANONUL 2 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE AU CĂZUT UŞOR)

Iar celor ce numai după ce au fost întemniţaţi şi au răbdat asupririle şi infecţiile din temniţă, ca în strâmtoare, iar apoi fiind robiţi neluptând cu chinurile, după multă lipsă de putere şi după oarecare orbire, s-au în­frânt, le va ajunge un an către celălalt timp; fiindcă şi ei cu totul s-au dat pe sineşi spre a fi asupriţi pentru numele lui Hristos, deşi au şi primit în temniţă de la fraţi mare mângâiere, pentru care au să răsplătească în­mulţit dacă doresc a se elibera de robia prea-amară a diavolului, aducân-du-şi prea bine aminte de cel ce zice: „Duhul Domnului peste mine, pen­tru care m-a uns, m-a trimis spre a propovădui săracilor, a binevesti ro­bilor iertare şi orbilor vedere, a slobozi pe cei înfrânţi întru uşurare, a propovădui anul cel primit al Domnului şi ziua răsplătirii” (Isaia 61, 1-2; Luca4, 18-19).

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1,2,3, 9, 12 Ancira; 73, 81 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 3 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE S-AU PREDAT FĂRĂ CAZNE)

Iar celor ce chiar nimic nu au pătimit ceva de acest fel, şi nici nu au arătat rod de credinţă, ci singuri au alergat la răutate si s-au predat de laşitate ori de frică, iar acum au venit la pocăinţă, de lipsă şi potrivit este a li se pune înainte parabola smochinului celui neroditor, precum zice Domnul: „Avea oarecine un smochin sădit în via lui, şi a venit căutând rod în el, şi n-a găsit. Atunci zise către vier: Iată trei ani de când vin cău­tând rod în smochinul acesta şi nu găsesc, taie-1, pentru că şi pământul îl face nefolositor. Iar el răspunzând, zice lui: Doamne, lasă-1 şi anul acesta, până ce-I voi săpa împrejur şi voi pune gunoi, şi poate face rod! Iar dacă nu, îl vei tăia la anul cel viitor” (Luca 13, 6-9); pe care parabolă luând-o ei înaintea ochilor, şi arătând rod vrednic de pocăinţă în cursul unui timp îndelungat de pocăinţă, vor avea mai mult folos.

(62 ap.; 6, 9 Ancira; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Petru Alex. (OSÂNDA CELOR CE NU SE POCĂIESC)

Iar celor în privinţa cărora nu este nici o nădejde şi sunt nepocăiţi, câştigându-şi piele de Etiop neschimbată şi împietriri de panteră, li se va zice cele ce s-au zis celuilalt smochin: „Să nu se mai facă din tine rod în veci, şi se usca smochinul îndată” (Mat. 21, 19). Se plineşte asupra lor şi cele zise de Ecclesiastul: „Ce este strâmb nu se va putea îndrepta, şi ce lipseşte nu se va putea număra” (Ecclesiast 1, 15); că de nu se va îndrepta mai înainte cel strâmb, este cu neputinţă să se împodobească; şi de se va împlini mai întâi lipsa, este cu neputinţă a se număra aceasta. Drept aceea şi la sfârşit li se va întâmpla lor cele zise de Isaia proorocul: „Şi vor vedea deci, zice, mădularele oamenilor care s-au lepădat de mine; că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge, şi vor fi spre vedere la tot trupul” (Is. 66, 24). Fiindcă şi precum mai înainte s-a zis de dânsul: „iar cei nedrepţi ca marea înviforată, aşa se vor tulbura, şi nu vor putea să se odihnească; şi cei nelegiuiţi nu se vor putea bucura, a zis Dumnezeu” (Is. 20, 21).

(62 ap.; 10 sin. 1 ec; 9 Ancira; 2 Grig. Nyssa; 84, 85 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 5 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR PREFĂCUŢI, CE I-AU VICLENIT PE VRĂJMAŞI)

Iar în privinţa celor ce s-au prefăcut ca David, care s-a făcut epileptic ca să nu moară, căci n-a fost epileptic, ci care nu au iscălit simplu cele de lepădat, şi după multă strâmtoare şi-au bătut joc de vicleniile vrăjmaşi­lor, ca nişte copii cuminţi şi înţelepţi între copiii fără de înţelepciune, şi, sau ca şi cum au trecut prin altare, sau ca şi cum cu mâna, sau ca şi cum au pus păgâni în locul lor, deoarece, precum am auzit, unii dintre cei ce au mărturisit au dat iertare unora dintre aceia, căci mai ales cu multă evlavie au evitat ca însuşi cu mâinile lor să facă focul şi să tămâieze pe de­monii necuraţi, şi deoarece prin ignoranţă a rămas ascuns că ei au făcut această nebunie, totuşi li se va mai da acestora un timp de şase luni pen­tru convertirea la pocăinţă; astfel şi ei mai mult vor avea folos, cugetând neîncetat la cele spuse de prooroc şi care zic: „Prunc s-a născut nouă, fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire peste umărul Lui si numele lui se cheamă înger de mare sfat” (Is. 9, 6); carele precum ştiţi a zămislirii celuilalt prunc, care mai înainte a propovăduit înaintea feţei ieşirii lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, s-a zămislit şi el însuşi ca să propovăduiască pocăinţa, căci noi îi auzim pe amândoi propovăduind mai întâi nu numai despre pocăinţă, ci şi despre împărăţia cerurilor, care, precum am învă­ţat, înlăuntrul nostru este (Luca 17, 21), că aproape de noi este cuvântul pe care-1 credem în gura noastră şi în inima noastră; despre care şi ei aducându-şi aminte se vor învăţa a mărturisi cu gura lor pe Domnul Iisus, crezând în inima lor: că Dumnezeu 1-a sculat pe El din morţi; pe care auzindu-le că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărtu­riseşte spre mântuire (Rom. 10, 8).

(62 ap.; 1-6 Ancira; 7 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 6 Petru Alex. (POCĂINŢA ROBILOR CREŞTINI CARE AU JERTFIT DE SILĂ)

Iar în privinţa celor ce au pus sclavi creştini să jertfească idolilor în locul lor, şi sclavii, ca unii care sunt sub stăpânire, şi sunt într-un fel oare­care întemniţaţi de stăpâni şi îngrozindu-se de aceştia şi de frica lor, au venit şi au alunecat la aceasta, aceia într-un an vor arăta faptele pocăin­ţei, învăţându-se pentru viitor să facă voia lui Dumnezeu şi să se teamă de EI ca robi ai lui Hristos, mai ales auzind că fiecare, dacă va face ceva bine, aceasta va lua de la Domnul, fie rob, fie slobod (Ef. 6, 8).

(62 ap.; 3 Ancira; 3 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 7 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE ŞI-AU PUS ROBI CREŞTINI SĂ JERTFEASCĂ)

Iar cei liberi, adică stăpânii acelor sclavi, care au fost siliţi să jertfească idolilor, trei ani se vor cerceta întru pocăinţă, ca unii care s-au făţărnicit şi au primit pe cei ce sunt împreună sclavi să jertfească idolilor, fiindcă nu au ascultat pe Apostolul, care voieşte ca stăpânii să facă aceeaşi ce fac sclavii, lăsând ameninţările, ştiind, zice Apostolul, că Domnul din ceruri şi al nostru, şi al lor este (Ef. 6, 9). Iar dacă toţi avem un Domn, care nu caută Ia faţă, „căci şi toate şi întru toţi este Hristos, şi între barbari şi în­tre sciţi, şi între sclavi şi între slobozi” (Col. 3, 11), deci sunt datori a re­flecta asupra celor ce le-au făcut voind a-şi mântui sufletele lor cei ce pe sclavii, care sunt laolaltă, i-au atras la idolatrie, care şi ei puteau scăpa, dacă li s-ar fi dat lor dreptate şi ce este potrivit, precum zice iarăşi Apos­tolul (Col. 4, 1).

(62 ap.; 1, 6 Ancira; 5 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Petru Alex. (RÂNDUIALA PENTRU CEI CE AU FOST TRĂDAŢI)

Iar în privinţa celor ce au fost trădaţi şi au căzut, sau care singuri au intrat în luptă şi au mărturisit că sunt creştini, şi au fost aruncaţi în tem­niţă, fiind chinuiţi, raţional este a le da ajutor întru veselia inimii, şi a-i face părtaşi la toate, şi în rugăciuni, şi întru cuminecarea sângelui şi tru­pului Iui Hristos, şi în mângâierea cuvântului, pentru ca mai cu tărie ne-voindu-se, să se învrednicească şi ei de darul chemării celei de sus. „Fiindcă chiar de şapte ori, zice, de va cădea dreptul, iarăşi se va ridica” (Pilde 26, 16); ceea ce dacă ar fi făcut toţi cei căzuţi, ar fi arătat pocăinţa cea mai deplină şi din toată inima.

(62 ap.; 12 sin. I ce; 3 Ancira; 9 Petru Alex.; 3 Vasile cel Mare)

CANONUL 9 Petru Alex. (SFAT PENTRU CEI CE CAUTĂ ISPITA)

Şi în privinţa celor ce ca treziţi din somn au sărit în lupta cea aducă­toare de chinuri şi care va avea loc în viitor, şi care îşi pricinuiesc loruşi ispită de a se lupta cu marea şi cu multe valuri, dar care mai ales împotri­va fraţilor aprind jăratecul păcătoşilor, cu aceştia încă trebuie să se co­munice, deoarece în numele Iui Hristos au venit la aceasta, deşi nu iau aminte la cuvintele Lui, care învaţă: „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită”, şi care iarăşi zice către Tatăl în rugăciune: „Şi nu ne duce în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean” (Luca 11,4); şi poate că aceia nici nu ştiu că însuşi Stăpânul şi învăţătorul nostru de multe ori i-a evitat pe cei ce voiau a-L instiga, şi că uneori pleca într-un ţinut aproape de pustie (loan 11, 54), şi că atunci când s-a apropiat vremea patimii Lui nu s-a predat, ci a aş­teptat până ce au venit asupra Lui cu săbii şi cu furci; atunci zise către ei: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu furci să mă prindeţi” (Mc. 14, 48), care l-au şi dat pe El, zice, Iui Pilat; dar celor ce întru asemănarea Lui şi după scopul Lui au umblat, au pătimit, aducându-şi aminte de cuvintele Lui dumnezeieşti, prin care ne ajută pe noi în prigoAne, zice: „Luaţi am­inte de voi, că vă vor da pe voi la adunări şi în sinagogile lor vă vor bate pe voi”; „şi vă vor da” a zis, iar nu: „predaţi-vă singuri pe voi”. „Şi vă vor duce, zice, înaintea dregătorilor şi împăraţilor pentru numele Meu” (Le. 21, 12), „dar să nu vă duceţi înşivă; fiindcă el voieşte ca şi noi, persecutaţi fiind pentru numele Lui, să pribegim din loc în loc”; precum iarăşi îl au­zim că zice: „Şi dacă vă alungă pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cea­laltă” (Mt. 10, 23); căci El nu voieşte să ne ducem singuri către scutierii şi lăncierii diavolului, ca să nu ne facem lor pricinuitori şi de mai multe morţi, ca şi cum i-am sili pe aceştia să se sălbăticească şi mai tare şi să săvârşească deplin faptele de moarte aducătoare, ci dimpotrivă, El voieşte să aşteptăm şi să avem grijă de noi, să priveghem şi să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită (Mt. 26, 41). Astfel, Ştefan, cel dintâi care a primit martir­iul pe urmele Lui, târât fiind în Ierusalim de cei fără de lege şi adus fiind în sinedriu, a fost împroşcat cu pietre, în numele lui Hristos, s-a slăvit ru-gându-se şi zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (F. Ap. 7, 60); astfel şi Iui Iacob al doilea, prins fiind de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul; astfel şi lui Petru, cel mai ales dintre apostoli, de multe ori fiind prins şi închis şi necinstit, mai pe urmă s-a răstignit în Roma; de asemenea şi preavestitului Pavel, fiind predat de multe ori, şi primejduit până la moarte, şi mult nevoindu-se, şi întru multe prigoAne şi necazuri lăudân-du-se, şi lui întru aceeaşi cetate i s-a tăiat capul cu sabia, care întru cele ce s-a lăudat a isprăvit; şi că în Damasc s-a slobozit cu coşniţa noaptea peste zid şi a scăpat din mâinile celui ce căuta să-1 prindă. Căci cea dintâi ţintă a lor a fost să binevestească şi să înveţe cuvântul lui Dumnezeu, întru care întărind pe fraţi ca să rămână în credinţă; ziceau ei şi că prin multe ne­cazuri trebuie să intrăm noi întru împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 14, 22); căci ei nu căutau folosul lor, ci al multora, ca să se mântuiască (I Cor. 10, 33). Şi sunt multe încă de a le spune lor în privinţa aceasta, pentru ca să lucreze în chip cuvenit, dar, precum zice Apostolul, nu ne ajunge vremea a spune (Evr. 11, 32).

(62 ap.; 3, 5 Ancira; 8 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Petru Alex. (OSÂNDA CLERICILOR CĂZUŢI)

Drept aceea, nu este raţional să mai rămână în slujba bisericească acei clerici care au fugit de martiriu, au căzut şi iarăşi au luptat, fiindcă au părăsit turma Domnului şi pe sine s-au batjocorit, ceea ce nici unul dintre apostoli nu a făcut. Căci şi fericitul Apostol Pavel, care multe prigoAne a suferit şi s-a distins prin multe biruinţe din lupte, cunoscând că mai bine este a se libera şi a fi cu Hristos, adaugă şi spune: „Dar a mai rămânea în trup este mai trebuincios pentru voi” (Filip. 1, 24); căci având în vedere nu folosul său, ci al multora, ca să se mântuiască, a socotit că este mai necesar a rămânea cu fraţii şi a purta grijă de ei decât a se odihni (I Cor. 10, 33); care voieşte ca cel ce învaţă să fie model credincioşilor în învăţătură (Rom. 12, 7). Drept aceea, cei osândiţi în temniţă, căzând din slujbă şi s-au întors iarăşi la luptă, sunt foarte nechibzuiţi; căci cum se roagă ei pentru ceea ce au părăsit, putând să fie fraţilor de folos în acelaşi timp? Fiindcă până ce nu greşiseră, aveau iertare pentru fapta lor nesocotită; iar dacă au greşit, ca unii care s-au mândrit şi s-au prihănit pe sine, nu mai pot să slujească; din care cauză să se îngrijească mai vârtos întru smerenie cum să sfârşească viaţa părăsind slava cea deşartă. Căci acelora este suficientă co¬muniunea ce vor avea în linişte şi în deplinătate din ambele motive, atât pentru ca să nu li se pară că au fost împovăraţi când vor fi duşi cu sila din descompunerea de aici, cât şi pentru ca unii căzând să nu pretexteze că au slăbit din pricina penitenţei, care mai mult decât toţi ceilalţi vor avea ruşine şi ocară, în chipul aceluia care a pus temelie, dar nu a fost în stare să o desăvârşească. Că, zice, toţi cei ce trec pe acolo vor începe să-1 batjo¬corească zicând: „Omul acesta a pus temelie şi n-a fost în stare să desăvâr-şească” (Luca 14, 29-30).

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2 Ancira; 3 Atanasie cel Mare; 10 Vasile cel Mare; 2 Teof. Alex.)

CANONUL 11 Petru Alex. (CEI CE S-AU PRIMEJDUIT PENTRU FRAŢI)

Iar cei ce, intrând la început în toiul prigoAnei, au stat în faţa judecăţii, şi privind sfinţii mucenici, s-au grăbit către răsplata chemării de sus, şi străduindu-se cu bună râvnă, s-au supus pe sine la această mucenicie, întrebuinţând multă îndrăzneală, mai ales văzând pe cei ce se chinuiesc şi pe cei ce cad, din cauza cărora mânaţi fiind de un glas intern şi îndem-nându-se să poarte război împotriva celui ce se împotriveşte, se sârguiau spre aceasta, ca să nu i se pară diavolului întru sine că este înţelept din cauză că i s-a părut că biruieşte prin viclenie (Pilde 3, 7), deşi s-a tăinuit că a fost biruit de cei ce au suportat chinuri prin sfâşierile trupului şi prin bătăi, şi prin ascuţişul săbiei, şi arderile focului, şi cufundările în apă; şi pentru aceştia, care au scăpat cu credinţă, să se facă rugăciuni şi cereri, şi se cuvine a fi cu considerare la cei ce s-au pedepsit în temniţă şi au suferit de foame şi de sete, ori la cei afară de temniţă ce înaintea judecăţii foarte s-au muncit prin sfâşierea trupului şi bătăi, şi mai pe urmă s-au biruit de slăbiciunea trupului. Că întru nimic nu se vatămă cineva dacă pătimim şi ne doare împreună cu cei ce plâng, şi suspină pentru cei ce s-au biruit în nevoinţă de multă silă a diavolului uneltitor, adică pentru părinţi, sau fraţi, sau fii; căci ştim că şi pentru credinţa altora au dobândit unii bunătatea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor şi sănătatea trupului şi învierea morţilor. Deci aducându-ne aminte de multele lor patimi şi miz­erii, pe care le-au suferit pentru numele lui Hristos, şi aducându-ne am­inte că ei s-au şi pocăit şi s-au tânguit de cele ce ei s-au făcut prin trădare, întru slăbiciunea şi omorârea trupului, ba încă şi dovedind despre sine că au trăit viaţă retrasă, ne rugăm şi ne cucerim împreună pentru curăţirea lor pe lângă celelalte de cuviinţă, prin acela care s-a făcut Mijlocitor către Tatăl pentru noi, cel ce curăţeşte păcatele noastre. „Căci, zice, chiar de ar păcătui cineva, avem pe Iisus Hristos mijlocitor drept către Tatăl, şi El este împăcare pentru păcatele noastre” (I Ioan 2, 1-2).

(62 ap.; 4 Ancira; 9 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa) 

CANONUL 12 Petru Alex. (CEI CE S-AU RĂSCUMPĂRAT)

Iar celor ce au dat arginţi ca să aibă deplină linişte de orice primejdie, să nu li se aducă învinovăţire; fiindcă au suferit pagubă şi pierdere de bani spre a nu se păgubi de sufletul lor, ori să-1 piardă; ceea ce alţii din lăcomie urâtă nu au făcut; cu toate că Domnul zice: „Că ce va folosi omu­lui de ar dobândi lumea întreagă, iar de sufletul său se va păgubi, sau îl va pierde?” Şi iarăşi: „că nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24; Le. 16, 13). Fiindcă aceia s-au arătat slujind lui Dumnezeu, urând argintii şi călcându-i în picioare, defăimându-i şi îndeplinind şi prin aceasta cele scrise: „Răscumpărarea sufletului omului este bogăţia sa” (Pilde 13, 8). Căci şi în Faptele Apostolilor am citit că cei târâţi în Tesalo-nic la mai-marii cetăţii, în locul lui Pavel şi Sila, s-au liberat prin saturare cu bani. Că după ce mult i-au asuprit pentru numele lui Hristos şi după ce au tulburat gloatele şi pe mai-marii cetăţii, „luând ei, zice, din destul de la Iason şi de la ceilalţi, i-au liberat. Iar fraţii îndată noaptea au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea” (F. Ap. 17, 9-10).

(62 ap.; 5 Ancira)

CANONUL 13 Petru Alex. (CEI CE SE FERESC DIN CALEA VRĂJMAŞULUI)

Drept aceea, nici cei ce au părăsit toate pentru mântuirea sufletului şi s-au depărtat să nu se învinovăţească, fiindcă s-ar fi prins alţii din cauza lor; căci şi în Efes în locul lui Pavel au târât în teatru pe Gaiu şi pe Aris-tarh, pe soţii lui Pavel, şi voind el să meargă în popor, fiindcă din cauza lui s-a făcut tulburarea; deoarece a înduplecat şi a convertit mult popor spre cinstirea de Dumnezeu „nu l-au lăsat pe el învăţăceii”, se spune, „ba chiar şi unele dintre căpeteniile Asiei, prieteni fiindu-i, trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru” (F. Ap. 19, 30, 31); iar dacă unii ar stărui, bat­jocorind pe cei ce cu curăţenie iau aminte la cel ce zice: „Mântuind, mân-tuieşte-ţi sufletul tău, şi să nu priveşti înapoi” (Fac. 19, 17), să-şi aducă aminte de Petru, cel distins între apostoli, care aruncat fiind în temniţă şi predat la patru căpetenii cu câte patru ostaşi ca să-1 păzească, a fugit noaptea şi s-a liberat din mâna ucigaşului Irod, şi din toată aşteptarea poporului iudeilor, după porunca îngerului Domnului, şi făcându-se ziuă, se spune, nu puţină tulburare era între ostaşi, oare ce s-a făcut cu Petru? Irod deci căutându-1 şi negăsindu-1, cercetând pe păzitori, a poruncit să fie sugrumaţi (cf. F. Ap. 12, 4-19), din cauza cărora nici o învinuire nu atinge pe Petru, căci se putea, văzând şi ei ceea ce s-a făcut, să scape, precum şi toţi pruncii din Bethleem, şi din toate hotarele lui, dacă părinţii lor ar fi ştiut ceea ce se va întâmpla, care s-au omorât de ucigaşul Irod din cauză că el căuta să se piardă un prunc, dar care şi el a scăpat după porunca înge­rului Domnului, atunci în grabă a început a prăda şi cu iuţeală a jefui po­trivit chemării numelui, precum s-a scris: „Cheamă numele Lui, pradă în grabă, jefuieşte la iuţeală; pentru că mai înainte de a şti copilul să cheme pe tatăl său şi pe mama sa se va lua puterea Damascului şi prăzile Samari-ei înaintea regelui Asiriei” (îs. 8, 3-4). Deci şi magii, cei ce au fost prădaţi şi jefuiţi, cu supunere şi cu cinstire se închină pruncului, şi deschizându-şi vistieriile şi aducându-i preapotrivite şi preacuviincioase daruri, aur, tă­mâie şi smirnă, ca unui împărat şi Dumnezeu, si om; drept aceea nu au so­cotit ei a fi demn să se întoarcă la împăratul asirian, fiind călăuziţi de Pro­videnţă. „Că luând înştiinţare prin vis, se spune, să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Mt. 2, 16). Deci văzând Irod, vărsătorul de sânge, că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând, se spune, a omorât pe toţi pruncii din Bethleem şi din toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul aflat de la magi (Mt. 2, 11-16); cu care căutând să omoare şi pe celălalt prunc născut mai înainte de el şi neaflându-I, a ucis pe tatăl lui, pe Zaharia, între templu şi altar (Mt. 23, 25), scăpând pruncul cu Elisabeta, mama lui, pentru ceea ce ei cu nimic nu se învinovăţesc.

(62 ap.; 3, 5 Ancira; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Petru Alex. (DESPRE MĂRTURISITORI)

Iar dacă unii au suferit multă silă şi nevoie, căscându-li-se gura, şi suferind în legături, şi au rămas statornici în mărturisirea credinţei, şi au fost statornici când li s-au ars mâinile, aducându-i fără voie la jertfa ne­sfinţită; după cum mi-au scris mie din temniţă de trei ori fericiţii muceni­ci, precum şi alţi împreună slujitori, în privinţa celor din Libia – unii ca aceştia, mai ales când împreună mărturisesc pentru sine şi pentru alţi fraţi, pot să fie în slujba lor, rânduiţi fiind între mărturisitori, întocmai ca şi cei omorâţi în multe chinuri, şi care nu mai pot să vorbească şi să-şi ridice cuvântul, sau să se mişte spre a sta împotriva celor care-i chinuiesc în zadar; dar care nu s-au învoit cu urâciunea acelora, precum cu adevă­rat iarăşi am auzit de la cei împreună slujitori. Deci se vor pune între mărturisitori şi toţi aceia care vieţuiesc după Timotei şi ascultă de cel ce zice: „Urmăreşte dreptatea, frica de Dumnezeu, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea; luptă-te cu lupta bună a credinţei, apucă viaţa cea veşnică, la care ai fost chemat, şi ai mărturisit mărturisirea cea bună îna­intea multor martori” (I Tini. 6,11-12).

(62 ap.; 3, 5 Ancira)

CANONUL 15 Petru Alex. (POSTUL DE MIERCUREA ŞI VINEREA)

Nu ne va învinovăţi cineva pe noi fiindcă ţinem miercurea şi vinerea, în care cu drept cuvânt ni s-a poruncit nouă după predanisire să ajunăm; de o parte miercurea, din cauza sfatului făcut de Iuda pentru vinderea Domnului; iar de altă parte vinerea, pentru că a pătimit EI pentru noi; iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici genunchii.

(66, 69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 51 Laod.)

CANOANELE Sfântului Atanasie cel Mare (†373)

 

CANONUL 1 Atanasie cel Mare (SCURGEREA SĂMÂNŢEI. CĂSĂTORIA ŞI FECIORIA)

Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; căci, după Apostol, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la stră­duinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spur­cate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mân­tuitorului nostru, şi să întărim mintea celor mai simpli. „Toate sunt cu­rate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1,  15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci, fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci, precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecarii, care trebuiesc înlăturate. Căci spune-mi mie, iubite şi preacu-cernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimi­nă prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din pute­rea curată un lucru spurcat? „Dacă suntem neam al lui Dumnezeu”, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), „apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea fîrei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim si pe aceasta. însă fiindcă cei ce voiesc să grăiască împotriva celor ce se numesc dreptesau, mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu se referă şi la cuvântul evanghelic, după care „nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, tre­buie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă, înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scriptu­rile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor, zice: „Nu cele ce intră spucă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? Şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt vistieriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apos­tolul, învăţând mai pe scurt despre aceasta, zice: „Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat, se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile, spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale ca-nulelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule preaiubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri? Dar, fiindcă trebuie a preîntâmpina împotrivirile celor răi (căci ar zice: Deci, dar nu este păcat nici adevărata întrebuinţare, dacă orgAnele s-au plăsmuit de Atoatecreatorul), în privinţa aceasta îi vom aduce în tăcere prin întrebări, zicând:  „Despre care întrebuinţare vorbeşti? Despre cea după Lege, pe care a îngăduit-o Dumnezeu zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul» (Fac. 1, 28), pe care Apos­tolul o scoate la iveală zicând: «Cinstită este nunta şi patul nespurcat» (Evr. 13, 4), sau despre cea obişnuită, dar care se săvârşeşte pe ascuns şi cu desfrânare?” Fiindcă şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă. Deci aceeaşi concluzie are valoare şi în privinţa împreunării. Fericit este cel ce în tinereţe, având jug liber, a întrebuinţat firea spre naştere de copii (Ieremia 3, 27), iar dacă a întrebuinţat-o spre destrăbălări, desfrâ-nări şi adulter, va primi pedeapsa cea arătată de Apostol. Căci, două fiind căile în viaţă pentru aceştia, una mai moderată şi potrivită vieţii, vorbesc (adică) de a nunţii, iar cealaltă cea îngerească şi de neîntrecut, a fecioriei, dacă cineva ar alege pe cea lumească, adică nunta, nu se va învinui, dar nu va primi atâtea haruri; însă va primi, fiindcă şi el a rodit treizeci; iar dacă cineva ar îmbrăţişa pe cea curată şi mai presus de lume, deşi calea aceasta este mai aspră decât cea dintâi şi mai cu Anciravoie de îndeplinit, însă are haruri mai minunate, căci a odrăslit rodul cel desăvârşit însutit. Drept aceea, necuratele şi viclenele lor întrebări au avut dezlegări speci­fice şi au fost dezlegate din vechime de dumnezeieştile Scripturi. Deci, o părinte, sprijineşte turmele cele de sub tine, îndcmnându-le din cele apos-toleşti, mângâindu-Ie din cele evangheliceşti, sfătuindu-le din psalmi. Zicând: „viază-mă după cuvântul tău” (Ps. 118, 17); iar cuvântul lui este a-i sluji din inimă curată; căci, ştiind aceasta, însuşi proorocul, ca om pe sineşi tălmăcindu-se, zice: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, ca să nu mă tulbure gânduri spurcate” (Ps. 50, 11). Şi iarăşi David: „Şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte” (Ps. 50, 14), ca, dacă mă vor şi tulbura cândva gândurile, să mă întărească oarecare putere de la tine, fiindu-mi ca o temelie. Deci însuţi acestea şi cele ca acestea sfătuind, zic către cei ce târziu se pleacă adevărului: „învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Ps. 50, 14), şi nădăjduind în Domnul că îi vei convinge să se îndepărteze de o răutate ca aceasta, cântă: „Şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Ps. 50, 15). Fie deci ca cei ce întreabă cu răutate să înceteze de o zadar­nică osteneală ca aceasta; iar cei ce din cauza dreptei cinstiri sunt cu în­doială să se întărească cu Duh stăpânitor. Iar câţi cu încredinţare cu­noaşteţi adevărul, păstraţi-1 nevătămat şi neclătit, în Iisus Hristos Dom­nul nostru, cu carele Tatălui se cuvine slavă şi stăpânire, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.

(5, 51 ap.; 4, 13 TruL; 4 Dion. Alex.; 12 Tini. Alex.)  (Mat. 19, 29; Mc. 10, 20-30; I Cor. 7, 1, 32-36).

 

CANONUL 2 Atanasie cel Mare (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

(60, 85 ap.; 60 Laod.; 24 Cartag.; Grig. Teologul şi Amfilohie despre cărţile Sfintei Scripturi)

Dar fiindcă despre eretici am pomenit ca despre morţi, iar despre noi ca unii care avem spre mântuire dumnezeieştile Scripturi, şi mă tem ca nu cumva, precum a scris Pavel corintenilor (II Cor. 11,3), unii dintre cei curaţi, din simplitate şi din curăţenie, să fie seduşi de viclenia oamenilor, şi astfel să înceapă a se folosi de cărţi străine, ce se zic apocrife, amăgin-du-se prin identitatea de numire a cărţilor adevărate, — vă rog să aveţi răbdare, dacă vă scriu şi eu pomenind despre cele ce le cunoaşteţi, pentru nevoia şi folosul Bisericii. Şi voind a pomeni despre acestea, mă voi folosi spre întărirea îndrăznelii mele de pilda evanghelistului Luca, zicând şi el: „De vreme ce unii s-au apucat să alcătuiască loruşi cele ce se zic apocrife şi a le amesteca cu Scriptura de Dumnezeu insuflată, despre care ne-am încredinţat deplin, precum au predanisit Părinţilor cei ce din început le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, mi s-a părut şi mie, îndemnat fiind de adevăraţii fraţi, şi învăţându-mă dintru început care să se soco¬tească cărţi canonice şi predanisite, şi a fi cărţi dumnezeieşti, ca fiecare, de s-a amăgit, să osândească pe cei ce l-au amăgit, iar de a rămas curat, să se bucure, iarăşi aducându-şi aminte. Deci toate cărţile Vechiului Testa¬ment sunt la număr 22. Căci atâtea s-au predanisit a fi, precum am auzit şi literele la evrei, iar pe rând şi după numire fiecare este astfel: întâi Facerea, apoi Ieşirea, apoi Leviticul, şi după aceea Numerii; şi apoi A Doua Lege; iar după acestea este Isus a lui Navi, şi Judecătorii; şi după aceasta Rut; şi iarăşi apoi patru cărţi ale împăraţilor; şi dintre acestea cea dintâi şi a doua se numără într-o carte; iar a treia şi a patra asemenea se numără într-una; iar după acestea, întâia şi a doua a Paralipomenelor, asemenea o carte se numără; apoi Ezdra întâi şi a doua, asemenea în¬tr-una; iar după acestea Cartea Psalmilor, şi apoi Pildele, apoi Eccle-siastul şi Cântarea Cântărilor; după acestea este şi Iov; şi apoi Proorocii, cei 12, într-o carte se numără; apoi Isaia, Ieremia, şi cu dânsul Baruh, Plângerile şi Epistola, şi cu dânşii Iezechiel şi Daniel. Până la acestea stau ale Testamentului Vechi. Şi pe ale celui Nou nu stăm la îndoială a le spu¬ne; şi acestea sunt următoarele: patru Evanghelii, a Iui Matei, a lui Mar-cu, a lui Luca şi a Iui Ioan; apoi, după acestea, Faptele Apostolilor şi şapte epistole ale Apostolilor numite catoliceşti; astfel, una a lui Iacob, două ale lui Petru, apoi trei ale lui Ioan, şi după acestea una a lui Iuda; după aces¬tea sunt patrusprezece ale Apostolului Pavel, care pe rând sunt scrise ast¬fel: întâi către romani, apoi două către corinteni, şi după acestea către galateni, şi apoi către efeseni, apoi către filipeni, şi către coloseni, şi două către tesaloniceni şi cea către evrei; si apoi două către Timotei, iar către Tit una şi cea din urmă către Filimon una; şi apoi Apocalipsa Iui Ioan. Acestea sunt izvoarele mântuirii, ca cel ce se însetează să se sature de cu¬vintele dintr-însele, în acestea singure se binevesteşte învăţătura dreptei cinstiri; la acestea nimeni să nu mai adauge, nici să scoată ceva dintru acestea, şi pentru acestea dojeneşte Domnul pe saduchei, zicând: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lor” (Mt. 22, 29); iar pe iudei îi sfătuia: „Cercetaţi Scripturile, că acestea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39); dar pentru mai deplină exactitate este necesar să adaug şi aceea cum că sunt şi alte cărţi afară de acestea, dar care nu sunt în ca¬non, rânduite fiind însă de Părinţi a se citi de către cei ce se convertesc de curând şi vor să înveţe cuvântul dreptei cinstiri: înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah şi Estera, şi Iudit, şi Tobit, şi învăţătura ce se zice a Apostolilor, şi Păstorul. Să ştiţi însă, iubiţilor, că nici între cele canonisite, şi nici între cele ce se citesc, nicăieri nu se aminteşte de cele apocrife; ci acestea sunt născociri ale ereticilor, care scriu că le voiesc pe ele, şi le acordă şi le adaugă lor vechime de ani, considerându-le a fi vechi, ca să aibă pretext a seduce prin aceasta pe cei nevinovaţi.

CANONUL 3 Atanasie cel Mare (PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)

Tu scrii precum se cuvine fiului iubitor către tatăl, deci şi eu, apropiin-du-te prin scrisoare, Rufiniene, te îmbrăţişez, ca pe cel ce-mi eşti mai pre­sus de toţi dorit. Dar şi eu, putând să-ţi scriu ca unui fiu şi la început şi la mijloc şi la sfârşit, am luat aminte ca nu din scrisori să se cunoască comu­niunea şi mărturia; căci tu-mi eşti epistolă după cea scrisă, cunoscută şi citită în inimă. Deci crede că aşa mă aflu, crede într-adevăr, te îndemn, şi te rog să-mi scrii; căci nu puţin, ci mult mă înveselesc făcând aceasta. Şi fiindcă cu iubire şi bisericeşte (căci aceasta iarăşi se cuvine cucerniciei tale) ai intrebat în privinţa celor ce cu forţa au fost târâţi, dar nu s-au stricat, în credinţa cea rea, şi ai voit ca să-ţi scriu cele hotărâte în privinţa lor în sinoade şi pretutindeni, să ştii, stăpâne al meu preadorit, că la început, după ce a încetat violenţa ce se făcea, s-a ţinut sinod, fiind de faţă episcopi din părţile dinafară; dar s-a ţinut sinod şi la împreună slujitorii cei ce locuiesc în Elada, tot aşa cu nimic mai puţin Ia cei din Spania şi Galia, şi s-a hotărât ceea ce aici şi pretutindeni s-a lucrat, ca celor ce au căzut şi au apărat nelegiuirea pocăindu-se să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler; iar celor ce nu şi-au însuşit nelegiuirea, ci s-au târât de silă şi prin forţă, s-a hotărât nu numai să li se dea iertare, ci să aibă şi loc în cler, mai ales că au adus apărare vrednică de crezământ, şi s-a pă­rut că aceasta s-a făcut cu oarecare iscusinţă; deci au dovedit că nu s-au convertit la nelegiuire. Dar, ca să nu se pună oarecare nelegiuit să strice bisericile, au preferat să accepte calea violenţei şi să poarte greutatea de­cât să se piardă popoarele. Şi zicând ei aceasta, ni s-a părut că ne spun în chip demn de crezut şi cu scopul ca să se şi dezvinovăţească că Aron, fratele lui Moise, în pustiu a acceptat păcătuirea poporului, şi astfel să se justifice, ca nu cumva întorcându-se poporul în Egipt, să rămână în idola­trie. Dar se si părea a fi probabil că, dacă ar fi rămas în pustie, puteau să se reţină de la nelegiuire, iar mergând în Egipt, s-ar fi înteţit nelegiuirea în ei; din cauza aceasta li s-a admis acestora să fie în cler; iar celor care au fost amăgiţi şi au suferit violenţe să Ii se dea iertare. Acestea le fac cu­noscut şi evlaviei tale, nădăjduind că şi cucernicia ta va primi cele hotă­râte şi nu va osândi slăbiciunea celor ce s-au învoit astfel. Binevoieşte dar a citi acestea preoţimii şi poporului supus ţie, ca, cunoscându-le şi ei, să nu te învinuiasca pentru această atitudine a ta faţă de unii ca aceştia; căci nu se cuvine să-ţi scriu, dacă şi cucernicia ta poate să le expună concepţia noastră în privinţa acestora, şi să plinească toate ce lipsesc. Laudă fie Domnului, care te-a desăvârşit în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa. Deci cei ce se căiesc cu adevărat să anatematiseasca în special credinţa cea de­şartă a lui Eudoxiu şi Euzoriu; deoarece ei, hulind pe Fiul lui Dumnezeu a fi creatură, s-au înscris drept apărători ai eresului arian; şi să mărturi­sească credinţa mărturisită de Părinţii de la Niceea, şi să nu prefere nici un alt sinod faţă de acesta. Salută frăţimea cea de pe lângă tine, iar cea de pe lângă mine te salută în Domnul.

(62 ap.; 10 sin.Iec; 1, 3, 5, 8 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 2 Tim. Alex.)

 

CANOANELE Sfântului Vasile cel Mare (†379)

 

CANONUL 1 Vasile cel Mare (TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ)

In privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte şi de care bine îţi aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor [montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am mirat cum de Dionisie cel Mare, canonist fiind, 1-a trecut cu vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez, neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele le-au numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe altele adunări nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi s-au înstrăinat chiar de Ia credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se de­osebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat; precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din slujbă, şi nu s-a supus cano Anciralor, ci singur şi-a atribuit sieşi întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au ple­cat şi alţii, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunare ilegală; şi schismă este când cineva în privinţa pocăinţei se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de pildă al mani-heilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi pepuzienilor acesto­ra, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa în Dumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, să se primească, iar cei ce sunt în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în ace­eaşi stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip nelegiuit şi ne­ruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care pe Duhul Sfânt l-au batjo­corit prin asemănarea cu oamenii, şi astfel sunt vinovaţi osândei celei veşnice, pentru că hula cea împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui Di-onisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să ne ferim de a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la sine însăşi şi lămu­rită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi, ca atare, încă sunt din­tre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Bi­serică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comuni­carea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau ha­rul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici pu­tere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei bo­tezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-1 conside­răm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi Bisericii a căutat să-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că nouă ni se cuvine să lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ei, acela, venind la Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedică ordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întru­cât hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuiesc prin asprimea orânduielii, iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm lor har, ci ne supunem preciziunii cano Anciralor. Dar negreşit să se dispună ca cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin, fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul epis-copilor; drept aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii.

(46, 47 ap.; 8 sin. I ec; 7 sin. II ec; 95 Trai; 7 Laod.; 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Vasile cel Mare (UCIDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI, AVORT)

Aceea care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi Ia noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se în­tindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei.

(65 ap.; 91 Trul; 21 Ancira; 8 Grig. Nyssa; 3, 8, 33, 52, 84 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 3 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR. OSÂNDA DIACONULUI PENTRU DESFRÂNARE)

Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconic va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împăr¬tăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se su¬pună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din ve-chime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală” (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mire-nească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fi¬indcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură osândă să consiste pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte, adevă¬rata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel ce pentru vo¬luptatea trupului a lepădat harul, acela prin sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după obicei; şi în privinţa celor ce nu primesc legea cea mai înaltă să se urmeze după chipul predanisit.

(25 ap.; 4, 21, 44 Trul; 15, 16 .sin. IV ec; 19  Ancira; 27 Cartag.; 6, 18, 32, 44, 51, 60, 69, 70, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA A TREIA)

în privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte; pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbaţi: „Pe care-1 ai acum nu-ţi este bărbat” (Ioan 4, 18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici să se nu­mească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa celor ce se că­sătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vre­un rod de pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii.

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul; 19 Ancira; 3, 7 Neocez..; 1 Laod.; 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Vasile cel Mare (PRIMIREA ERETICILOR. ERETICII CARE SE POCĂIESC PE PATUL DE MOARTE)

Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţă se pocăiesc trebuie să se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetân-du-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire.

(2, 14 sin. I ec; 7 sin. II ec; 78, 96 Trul.; 12 Neocez.; 19, 47 Laod.;

45 C

artag.)

CANONUL 6 Vasile cel Mare (CĂSĂTORII OPRITE. CĂSĂTORIA CELOR OPRIŢI DE CANO Ancira ESTE DESFRÂU)

Desfrâul perso Anciralor canonice să nu se socotească de nuntă şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi.

(25, 26 ap.; 14, 15, 16 sin. IV ec; 4, 6, 44 Trul.; 19  Ancira; 3, 18, 20, 32, 44, 60, 70 Vasile cel Mare)

CANONUL 7 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢII, A SODOMIEI ŞI A ALTOR PĂCATE ASEMENEA)

Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, si adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necuraţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-au dat Sat Ancirai, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare.

(61, 87 TruL; 16, 17, 20, 20, 22, 24 Ancira; 58, 62, 63, 65 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Vasile cel Mare (UCIDEREA DE VOIE ŞI CEA FARA DE VOIE)

Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş. Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voinţă şi cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie şi de­parte de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci impulsul i-a fost de a goni ani­malul, ori de a scutura fructul, dar s-a întâmplat de la sine că prin lovi­tură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Insă fără de voie este şi dacă cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-1 omorî. Ase­menea dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în încăier­are, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău, dar nu ca să-1 omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de patimă, nu a cruţat pe om. Ase­menea şi cel ce a întrebuinţat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta făcând; deoarece din mânie a dat acest fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-1 zdrobească, iar nu de a-1 omorî cu totul. însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu a lovit cu mâna, aşa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi ni­cidecum îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani omoară, fug­ind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri nu merg nici să înfricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi vederat să omoare pe cei ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva pentru altă pricină, din dorinţa de a şti ar pregăti doctorie, dar ar omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-Ie acelora doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea omo­rând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi cu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, şi cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. în privinţa aceasta am spus atât cât trebuie.

(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 9 Vasile cel Mare (DESPĂRŢIREA (DIVORŢUL))

Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor Dom­nului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a femeilor. Dar obi­ceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se lipeşte de o desfrânată un trup este (I Cor. 6, 16), iar Ieremia că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul orânduieşte ca atât bărbaţii adulteri, cât şi cei ce trăiesc în des-frâu să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreună cu un bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de căsătorie; căci sau bătută fiind şi nesuferind bătăile, trebuia să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în seamă; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în des-frâu, în privinţa aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă, ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar cel părăsit este de iertat, şi nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osân­deşte. Insă dacă bărbatul, despărţindu-se de soţie, ar merge la alta, atât el este adulter, fiindcă o face pe dânsa să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţu­ieşte împreună cu dânsul este adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 18, 21, 35, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 10 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL ŞI CĂLCAREA LUI)

Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a se cerceta şi felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care s-au jurat, şi fineţea adausurilor din cuvintele cu care s-a depus jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică presbiterul cel hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dez­vinovăţire de acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este supus Mistiei, la care a fost rânduit acel om, să se supună Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va călca jurământul, şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-1 va osândi prin neglijenţă; iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva cano Anciralor, părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de jură­mânt, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta, care de la început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsăm Domnului pedep­sirea, iar noi îl vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei omeneşti.

(25 ap.; 95 Trul.; 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 11 Vasile cel Mare (UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE)

Iar cel ce a comis uciderea fără de voie îndestul a împlinit osânda în cei 11 ani; căci este învederat ca în privinţa celor loviţi să observăm Legea lui Moise; şi pe cel ce a căzut de r Ancirale ce a primit, dar iarăşi a umblat pe toiagul său nu-I vom socoti că s-a omorât; iar dacă nu s-a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel ce 1-a omorât fără voie, ucigaş este; însă după in­tenţie involuntar.

(65 ap.; 23  Ancira; 9 sin. I-II; 2, 8, 13, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 12 Vasile cel Mare (CLERICII SE POT CĂSĂTORI O SINGURĂ DATĂ)

Canonul a oprit cu desăvârşire de la slujire pe cei ce s-au căsătorit de două ori.

(17 ap.; 3 Trul.; 7 Neocez.)

CANONUL 13 Vasile cel Mare (CEI CE UCID ÎN RĂZBOI)

Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile.

(22, 23  Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Vasile cel Mare (OSÂNDA CAMETEI)

Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani, el este primit la preoţie.

(44 ap.; 71 sin. I ec; 10 Trul.; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 6 Grig Nyssa)

 

CANONUL 15 Vasile cel Mare (TÂLCUIREA PSALMULUI 8, 8)

Mă mir că tu cauţi precizie gramaticală în Sfânta Scriptură şi socoti că este forţată expresiunea tâlcuirii, care se arată pe sine lămurită, dar nu traduce deplin înţelesul din limba evreiască. Dar fiindcă se cade a nu tre­ce fără observare întrebarea pusă de un bărbat scrutător, răspund: păsările cerului şi peştii mării, chiar la crearea lumii, au avut aceeaşi ori­gine, căci din ape au ieşit aceste amândouă speciile; aceasta este cauza că ambele au aceeaşi însuşire, că acestea înoată în apă, iar acelea zboară în aer; şi din cauza aceasta s-au pomenit ele la un loc. Iar forma cuvântului, care în privinţa peştilor cu nepotrivire s-a dat, iar în privinţa tuturor ce­lor ce vieţuiesc în ape, foarte potrivit; căci s-au supus omului şi păsările cerului, şi peştii mării; şi nu numai acestea, ci şi toate care străbat cărările mărilor. Că nu orice viază în apă este şi peşte, precum chiţii, balenele, şi cleanii, şi delfinii, şi focile, apoi încă şi caii şi câinii şi her-esteelc, şi paloşerii, şi boii de mare, iar de vrei, şi urzicile, şi peptenii, şi toate cele cu pielea ca de hârb, dintre care nici unul nu este peşte, şi toate cele ce străbat cărările mărilor, fiindcă sunt trei neamuri, păsările ceru­lui, peştii mării, şi câte vieţuiesc în ape, care se deosebesc de peşti, dar şi acestea străbat cărările mărilor.

 

CANONUL 16 Vasile cel Mare (TÂLCUIREA LA ÎMPĂRAŢI 5, 1)

Iar Neeman n-a fost mare în faţa Domnului, ci în faţa domnului său; adică era unul dintre cei puternici de lângă împăratul sirienilor; deci cercetează cu de-amănuntul Sfânta Scriptură şi de acolo vei găsi dezle­garea întrebării.

CANONUL 17 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL. CAZ DE JURĂMÂNT AL UNUI CLERIC)

Ne-ai întrebat în privinţa presbiterului Vianor, de este a se primi în cler în urma jurământului său; dar este ştiut că este aşezat un decret ob­ştesc pentru toţi clericii din Antiohia care au jurat împreună cu el: ca ei să se depărteze de la adunările publice, iar în particular să săvârşească cele ale presbiterilor slujbe; tot aceasta i se îngăduie şi Iui Vianor, în pri­vinţa slujbei sale; căci preoţia lui nu este în Antiohia, ci în Iconia, unde, precum însuţi ai scris nouă, s-a mutat spre locuinţă de la Antiohia. Deci să se primească acel bărbat, cerându-i-se de către cucernicia ta să se că­iască pentru uşurinţa jurământului, care 1-a jurat în faţa unui bărbat ne­credincios, neputând suporta neplăcerea acelei mici primejdii.

(25 ap.; 95 Trul.; 10, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 18 Vasile cel Mare (VÂRSTA CANONICĂ PENTRU VOTURILE CĂLUGĂRIŢELOR ŞI FECIOARELOR)

în privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de nepu­tinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare ca, de­oarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel Iui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fe­reşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi” (I Tim. 5, 11-12). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie stră­ină, neprimindu-I mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la păcat, tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu to­tul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetată fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvi­ne a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, şi a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şi unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndem­nate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lă­murit intenţia lor proprie.

(19 sin. I ec; 75, 16 sin.IVec; 40, 44 Trul; 19  Ancira; 6, 44, 126 Cartag.; 5 sin. I-II; 44, 60 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 19 Vasile cel Mare (FĂGĂDUINŢELE, VOTURILE CĂLUGĂRILOR)

Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oareca­re s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred că se cuvine a se pro­ceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de Ia ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, dacă s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor.

(26 ap.; 7, 16 sin. IVec; 44 Trul; 19  Ancira; 6, 18, 20, 60 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 20 Vasile cel Mare (VOTURILE ERETICILOR ŞI NECREŞTINILOR NU SUNT FĂGĂDUINŢE)

Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte (Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi iertate pentru că acestea o au din credinţa cea în Hristos. Şi îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun Ia răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez; drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii acesteia.

(14 sin. Iec; 7 sin. II ec; 5 Neocez.; 19 Laod.; 6 Tim. Alex.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 21 Vasile cel Mare (DESFRÂU, ADULTER ŞI DESPĂRŢENIE)

Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi ne-mulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, pe unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. însă nu avem canon de a-1 supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce Ia bărbatul său (Ier. 3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 22); dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreunăvieţuire cu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărba­tul său dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.

(9, 19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Gng. Nyssa)

CANONUL 22 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE)

Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte, până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor din­tâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se statornicească căsătoria; iar de nu vor voi, să nu se silească. Insă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doi­lea, a se primi la ascultare; iar în al treilea, spre pocăinţă; iar în al patru­lea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la jertfa adusă; nu­mai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul.; 11  Ancira; 25, 26, 30, 38, 40, 42, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 23 Vasile cel Mare (CASATORII OPRITE)

Pentru cei ce s-au căsătorit cu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se va primi înainte de a se despărţi de ea.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 68, 76, 78, 87 Vasile cel Mare; 5 Te of. Alex.; 11 Tini. Alex.)

CANONUL 24 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA VĂDUVELOR ÎNCHINATE BISERICII)

Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul vădu­velor, adică cea primită în slujbă de Biserică, se căsătoreşte, să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se căsătoresc de două ori. însă văduva care a ajuns şaizeci de ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de împărtăşirea celui Bun până ce nu va înce­ta de patima necurăţiei. Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a noastră, nu a femeii.

(3 sin. IV ec; 40 Trul; 38 Cartag.; 11 Teof. Alex.; 4, 41 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 25 Vasile cel Mare (NECINSTIRE, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE)

Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea) femeie.

(67 ap.; 22 Vasile cel Mare)

CANONUL 26 Vasile cel Mare (DESFRÂU, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE)

Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască lao­laltă, ca să nu se întâmple ceva mai rău.

(4, 21, 22, 59, 79, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 27 Vasile cel Mare (PREOTUL CĂSĂTORIT NECANONIC. OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT NEPRAVILNIC DIN GREŞEALĂ)

In privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns Ia nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină; căci destulă este unuia ca acesta iertarea. Iar cel ce este dator a purta grijă de r Ancirale sale e nepotri­vit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântarea este împărtăşire de sfinţe­nie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da al­tuia? Deci nici în public, nici îndeosebi să nu binecuvânteze şi nici să nu împărtăşească altora trupul lui Hristos, nici să nu slujească altceva, ci mulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii şi Dom­nului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă.

(19 ap.; 3, 26, 54 Trui; 9 Neocez.)

 

CANONUL 28 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNARE NESOCOTITĂ)

Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de cărnurile de porc. Drept aceea, binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; însă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferentă, căci nici o făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă, iar înfrânarea nu este necesară.

CANONUL 29 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL NEÎNGĂDUIT)

StăpânitoriJor care se jură să facă rău supuşilor Ii se cuvine tratament de­osebit. Şi tratamentul pentru aceştia este de două feluri: unul adică a-i învăţa să nu se jure lesne; iar celălalt este să nu stăruie în hotărârile cele rele. Drept aceea, fiind angajat cineva de mai înainte prin jurământ să facă rău altuia, acela să dovedească pocăinţă pentru pripirea jurământului, dar să nu susţină răutatea sa cu pretextul respectării jurământului. Căci nici lui Irod nu i-a fost de folos că a jurat, care, ca să nu calce jurământul, s-a făcut ucigaş al Proorocului. în general, jurământul este oprit; dar cu atât mai mult se cuvine a se osândi cel ce s-a făcut pentru o răutate. Drept aceea, cel ce s-a jurat trebuie să se căiască, iar nu să se sârguiască a-şi împlini nelegiuirea. Examinează adică mai pe larg absurditatea. De s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui, oare bine este a se înfăptui una ca aceasta? de s-ar jura cineva să ucidă? sau, în scurt, dacă va călca cineva o poruncă în urma jurământului. Că am jurat şi am ţinut nu păcatul, ci să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Ps. 118, 106). Şi precum porunca se cade a întări cu judecăţi nestrămutate, aşa se cade în tot chipul a se desfiinţa şi a se stârpi păcatul.

(25 ap.; 95 Trul.; 10, 17, 28, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 30 Vasile cel Mare (RĂPIREA. OSÂNDA PENTRU RĂPIRE)

 

în privinţa celor ce răpesc nu avem canon vechi, ci am exprimat so­cotinţa noastră proprie, ca trei ani să fie afară de rugăciune, atât dânşii, cât şi cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se face cu silă nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului; iar văduva este stăpână de sine şi stă în voia sa de a urma pe răpitor; drept aceea, noi nu avem să purtăm grijă de aparenţele exterioare.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul.; 11  Ancira; 4, 22, 25, 26, 38, 40, 41, 42, 53, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 31 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA CÂND DISPARE SOŢUL)

Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este adulteră.

(93 Trul.; 36, 46 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 32 Vasile cel Mare (A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. OSÂNDA CLERICILOR PENTRU PĂCATE DE MOARTE)

Clericii care au păcătuit păcat de moarte se vor scoate din treapta lor, dar nu se vor opri de la comuniunea laicilor; căci nu vei pedepsi de două ori pentru acelaşi păcat.

(25, 29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trul.; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 51, 70, 82 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 33 Vasile cel Mare (NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE)

Femeia care a născut în călătorie şi n-a purtat grijă de cel născut să se supună vinovăţiei ucigaşului.

(52 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 34 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PUBLICĂ ŞI POCĂINŢA ÎN TAINĂ)

Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 35 Vasile cel Mare (PĂRĂSIREA BĂRBATULUI)

Iar în privinţa bărbatului părăsit de soţie trebuie a se ţine seama de pricina părăsirii, şi de se va vădi că s-a dus fără de motiv, el adică este vrednic de iertare, iar ea de pedeapsă, şi lui i se va da iertare spre a se îm­părtăşi cu Biserica.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 36 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA SOŢIILOR OSTAŞILOR)

Femeile ostaşilor, care s-au măritat când lipseau bărbaţii lor, se supun aprecierii după aceeaşi eonsideraţie ca şi cel care în urma absenţei bărbaţilor nu au aşteptat înapoierea lor. Totuşi, în acest caz fapta are o oarecare iertare, deoarece există mai multă bănuială de moarte.

(93 Trul; 31, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 37 Vasile cel Mare (DESFRÂNARE ŞI CĂSĂTORIE)

Cel care s-a însurat după ce i s-a luat cea străină (cu care a vieţuit ile­gal), în privinţa celei dintâi se va învinovăţi de adulter, iar pentru cea a doua neînvinovăţit va fi.

(87 Trul.; 21, 34, 38, 48, 58, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 38 Vasile cel Mare (POCĂINŢĂ PENTRU) CĂSĂTORIE FĂRĂ ÎNGĂDUINŢA PĂRINŢILOR

Fecioarele care fără voia tatălui au urmat bărbaţilor desfrânează, dar împăcându-se cu părinţii, se pare că fapta ia vindecare, însă nu se vor pri­mi la împărtăşire îndată, ci vor face epitimie trei ani.

(22, 40, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 39 Vasile cel Mare (FEMEIA ADULTERĂ)

Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul adulteră este tot timpul cât vieţuieşte cu acela.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 21,34, 37, 58, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 40 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA ROABELOR (SCLAVELOR))

Ceea ce fără învoirea stăpânului (său) s-a dat pe sine unui bărbat a des­frânat; iar ceea ce în urmă încheie căsătorie pentru care i s-a dat voie, (aceasta) s-a măritat; deci cealaltă este desfrânare, iar aceasta nuntă; căci învoielile celor ce sunt sub stăpânire nu au nici o tărie.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 42, 53 Vasile cel Mare)

CANONUL 41 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA VĂDUVELOR)

Ceea ce în văduvie este stăpână pe sine (se poate) căsători fără (să fie) învinovăţită, dacă nu este nimeni care să rupă căsătoria, căci Apostolul zice: „Iar de va muri bărbatul, slobodă este să se mărite cu cine voieşte, numai că întru Domnul” (I Cor. 7, 39).

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul; 19  Ancira; 3, 7, Neocez.; 1 Laocl; 4, 12, 22, 30, 53, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 42 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA CELOR FĂRĂ DREPTURI (CARE SE AFLĂ SUB STĂPÂNIRE))

Căsătoriile cele fără de învoire a stăpânilor sunt desfrânări. Deci fiind încă în viaţă tatăl, sau stăpânul, cei ce vieţuiesc laolaltă sunt vinovaţi până când stăpânii lor nu vor aproba căsătoria, căci numai atunci pri­meşte întărirea cea de nuntă.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul.; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40 Vasile cel Mare)

CANONUL 43 Vasile cel Mare (LOVIREA (LOVITURA) UCIGĂTOARE)

Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte ucigaş este, ori de a început bătaia, ori de s-a apărat.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 13, 33, 52, 54, 57 Vasile cel Mare.; 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 44 Vasile cel Mare (OSÂNDA DIACONIŢEI PENTRU DESFRÂU)

Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân nu este primită în comu­niune, iar Ia Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul, apropiindu-se iar de sacrilegiu după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce la vomitătură. Aşadar, noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare trupească.

(25 ap.; 15 sin. IV ec; 4, 16, 21, 40 Trul; 27 Cartg; 32, 51, 70 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 45 Vasile cel Mare (CREŞTINI NEVREDNICI DE HRISTOS)

Dacă cineva luând numele de creştin huleşte pe Hristos, nu are nici un folos din numire.

CANONUL 46 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA NEPRAVILNICA DIN GREŞEALĂ)

Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care 1-a părăsit soţia pe un timp, apoi 1-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a des­frânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă; însă mai bine este dacă rămâne aşa.

(93 Trul; 9, 31, 36 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 47 Vasile cel Mare (BOTEZUL UNOR ERETICI)

Encratiţii, şi sacoforii, şi apotactiţii sunt supuşi aceleiaşi norme ca şi novaţienii; căci pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă cu un cuvânt îi rebotezăm pe aceştia; iar dacă la voi s-a oprit această rebotezare, precum şi la romani, pentru oarecare pricină, totuşi norma noastră să aibă tărie, fiindcă eresul lor este odraslă a marcioniţilor, celor ce se îngreţoşează de nuntă, şi se feresc de vin, şi despre creatura lui Dumnezeu zic că este spurcată. Nu-i primim pe ei Iâ Biserică, de nu se vor boteza cu botezul nostru. Ca să nu zică ei că „suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, ei, care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Mar-cion şi cu celelalte eresuri. Deci dacă se primeşte părerea aceasta, trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită canonul, pentru ca atât cel ce procedează astfel să fie fără primejdie, cât şi cel ce răspunde să fie vrednic de crezare în răspunsul său la întrebările despre ereticii aceştia.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20  Ancira: 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 48 Vasile cel Mare (SOŢIA PĂRĂSITĂ)

Iar cea lăsată de bărbatul său, după socotinţa mea, trebuie să rămână aşa. Căci a zis Domnul: „De va lăsa cineva pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să fie adulteră”. Apoi, prin numirea ei de adulteră a exclus-o pe dânsa de la împreunarea cu altul. Căci cum poate fi bărbatul vinovat, ca pricinuitor de adulter, iar femeia, care s-a numit adulteră de Domnul, să fie nevinovată pentru împreunarea cu alt bărbat.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira, 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare 

CANONUL 49 Vasile cel Mare (SILNICIA. CEA CĂREIA I SE FACE SILĂ NU ARE VINĂ)

Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite. Deci şi sclava, de se va silui de stăpânul ei, nu se învinovăţeşte.

(11  Ancira; 2 Grig. Neocez.; 30 Vasile cel Mare)

CANONUL 50 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA A TREIA)

Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe nişte întinăciuni ■ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.

(2 Neocez.; 4, 80 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 51 Vasile cel Mare (CLERICII NU SE CEARTĂ CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ)

Cano Ancirale s-au aşezat pentru clerici fără deosebire, poruncind să se hotărască o singură pedeapsă pentru cei căzuţi, anume căderea din sluj­be, ori de s-ar întâmpla să fie în vreo treaptă ierarhică, ori de s-ar găsi şi în vreo slujbă fără hirotonie.

(25, 30 ap.; 4 TruL; 27 Cartag.; 3, 32, 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 52 Vasile cel Mare (NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE)

Ceea ce n-a purtat grijă în călătorie de fătul său şi, deşi a avut putinţa să-1 salveze, a întrelăsat să facă acest lucru, ori socotind că astfel îşi va acoperi păcatul, ori având intenţia cu totul dobitocească şi neomenească, să se judece ca pentru ucidere; iar dacă nu a putut să poarte grijă de fătul său şi din cauza pustietăţii şi a lipsei celor necesare fătul a pierit, în acest caz mama să se ierte.

(33 Vasile cel Mare)

CANONUL 53 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE SE ÎNGĂDUIE ROABELOR VĂDUVE)

Văduva sclavă poate nu a greşit mult alegând nunta a doua în formă de răpire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se învinovăţi; căci nu se judecă formele, ci voinţa. Dar fireşte că o aşteaptă pe dânsa epitimia nunţii a doua.

(82 ap.; 14 sin. IVec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 54 Vasile cel Mare (UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE)

Despre deosebirile uciderilor fără de voie ştiu că am scris mai înainte cucerniciei tale, după cât mi-a fost cu putinţă, şi nu pot să spun nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuinţă ta ca, potrivit cu împre­jurările, epitimiile să se lungească sau să se scurteze.

(65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 56, 57 Vasile cel Mare)

CANONUL 55 Vasile cel Mare (CLERICII SĂ NU SCOATĂ SABIA)

Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică, se opreşte de la împărtăşania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treaptă, căci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri” (Mt. 26, 52).

(22, 23  Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43 Vasile eel Mare)

CANONUL 56 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA DE VOIE)

Cel ce cu voia a ucis şi după aceea s-a căit, douăzeci de ani va fi neîmpărtăşit de cele sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărţi lui ast­fel: paîru ani trebuie să se tânguiască, stând afară de uşile casei de rugă­ciune şi rugându-se credincioşilor care intră să facă rugăciune pentru dânsul, mărturisindu-şi fărădelegea sa; iar după patru ani se va primi în­tre cei ce ascultă; şi cinci ani va ieşi cu aceştia; apoi şapte ani va ieşi cu cei ce se roagă prosternându-se, patru ani va sta numai împreună cu credin­cioşii, dar din proaducere nu se va împărtăşi; iar împlinindu-se aceştia, se va împărtăşi de cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 57 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA FARA DE VOIE)

Cel ce a ucis fără de voie 10 ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; iar cei zece ani i se vor împărţi lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va pe­trece între cei ce ascultă, în patru ani se va smeri şi un an va sta numai împreună, şi după aceea se va primi la cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 58 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU ADULTER)

Adulterul în cincisprezece ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; şi cei cincisprezece ani i se vor împărţi lui astfel: în patru ani adică va fi tân-guindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în doi, împreună stând fără împărtăşire.

(87 Trui; 20  Ancira: 9, 21, 34, 37, 39, 77 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 59 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU DESFRAU)

Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împre­ună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.

(4, 21, 22, 26, 79, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 60 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIOAREI)

Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale. Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi cad.

(16 sin. IV ec; 44 Trui; 19  Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 61 Vasile cel Mare (FURTUL) (OSÂNDA PENTRU FURT)

Cel ce a furat, dacă pocăindu-se singur se va acuza pe sine, un an se va opri numai de la împărtăşirea celor sfinte; iar de se va vădi prin altul, atunci în doi ani; şi se va împărţi lui timpul în prosternare şi în starea împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.

(3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nys.sa)

 

CANONUL 62 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI)

Celui ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti i se va hotărî timpul de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter.

(7 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 63 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU SODOMIE)

Celui ce îşi arată păgânătatea sa întru cele necuvântătoare, mărtu-risindu-se, acelaşi timp de epitimie va observa.

(16, 17  Ancira; 6 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 64 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI. SPERJUR)

Călcătorul de jurământ în zece ani va fi neîmpărtăşit, doi ani tânguin-du-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an stând numai împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 82 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 65 Vasile cel Mare (VRĂJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fieştecare păcat.

(61,65 TruL; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare)

CANONUL 66 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR)

Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit; doi tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreună şi apoi se va primi la împărtăşanie.

(7 Grig. Nyssa)

CANONUL 67 Vasile cel Mare (ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI SE OSÂNDEŞTE CA UCIDERE)

Amestecarea frăţească se va canonisi cu timpul cuvenit ucigaşului.

(75 Vasile cel Mare)

CANONUL 68 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA OPRITA ÎNTRE RUDE SE OSÂNDEŞTE CA ADULTERUL)

Legătura de căsătorie a persoAnelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez.; 23, 27, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 15 Teofil Alex.)

 

CANONUL 69 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR.. OSÂNDA ÎMPREUNĂRII CITEŢULUI ŞI IPODIACONULUI CU LOGODNICA)

Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreu-nându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi sluji­torul bisericesc.

(26 ap.; 14 sin. IV ec; 6, 13, 30 Trui; 16 Cartag.; 3, 6, 32, 51, 70 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 70 Vasile cel Mare (DIACONII ŞI PRESBITERII CARE DESFRÂNEAZĂ)

Diaconul, spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi presbiterul, iar de va dovedi că a păcă­tuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă va fi, se va caterisi.

(25 ap.; 16 sin. IV ec; 4, 40, 44 Trul.; 19  Ancira; 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 71 Vasile cel Mare (DAREA LA IVEALĂ A PĂCATELOR)

Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu le mărturiseş­te, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele.

CANONUL 72 Vasile cel Mare (CEI CE SE DUC LA VRĂJITORI SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se va ca­nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.

(61, 65 Trul.; 24  Ancira; 36 LaocL; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 73 Vasile cel Mare (POCĂINŢA CELOR CE SE LEAPĂDĂ DE HRISTOS)

Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii trebuie să se tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 12  Ancira; 8, 10, 14 Petru Alex.)

CANONUL 74 Vasile cel Mare (PUTEREA DUHOVNICULUI. DUHOVNICUL POATE MICŞORA TIMPUL DE POCĂINŢĂ)

Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iu­birea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi a de­zlega, văzând covârşirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fi­indcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5  Ancira)

CANONUL 75 Vasile cel Mare (OSÂNDA INCESTULUI)

Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la fapta ne­legiuită şi neiertată. Iar după ce va ajunge să perceapă înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire să facă pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească numai la ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, să se demită şi să nu se învrednicească de rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită proşternarea; şi astfel, când va arăta roduri vrednice de pocăinţă, în anul al zecelea să se primească la rugăciunea credincioşilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de atunci să se învrednicească de împărtăşirea Bunului.

(67 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)

 

CANONUL 76 Vasile cel Mare (OSÂNDA CĂSĂTORIEI ÎNTRE CUMNAŢI)

Acelaşi fel de epitimie se aplică şi celor ce iau pe cumnatele lor.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 27, 67, 68, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex.)

CANONUL 77 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PENTRU ADULTER)

Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi adu­ce pe alta se supune, după hotărârea Domnului, pedepsei adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia un an să se tânguiască, doi să asculte, trei să se smerească, iar în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici de proaducere de se vor pocăi cu lacrimi.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 58 Vasile cel Mare; 15 Tim. Alex.)

CANONUL 78 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CĂSĂTORIT CU DOUĂ SURORI)

Felul acesta de epitimie să se ţină şi pentru cei ce iau două surori în căsătorie, deşi în timpuri deosebite.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 87 Vasile cel Mare; 5 Teof. Alex.)

 

CANONUL 79 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CE PĂCĂTUIEŞTE CU MAŞTERA SA)

Iar cei ce turbează spre maşterile lor se supun aceluiaşi canon ca şi cei ce turbează spre surorile lor.

(67, 75 Vasile cel Mare)

CANONUL 80 Vasile cel Mare (OSÂNDA POLIGAMIEI CELOR CU MULTE FEMEI)

Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, ca pe o faptă dobitocească şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună cano Anciralor; adică un an tânguindu-se şi trei ani pros-ternându-se, apoi să fie primiţi.

(48 ap.; 87 TruL; 3 Neocez.; 4, 9, 50, 77 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 81 Vasile cel Mare (RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CELOR CĂZUŢI, APOSTAŢI)

Fiindcă mulţi au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii bar­barilor, făcând jurăminte şi gustând din oarecare mâncări nepermise, aduse idolilor de înşişi vrăjitorii, aceştia să se trateze potrivit legilor şi ca­no Anciralor celor aşezate deja de Părinţi. Anume, cei ce au îndurat constrân­gere cumplită prin munci, şi nesuferind durerile şi fiind târâţi spre lepă­dare, să fie reprimiţi trei ani, şi doi să asculte, şi trei să se smerească, apoi să se reprimească la împărtăşire. Iar cei ce fără mare constrângere au vân­dut credinţa cea întru Dumnezeu, şi s-au atins de masa demonilor, şi s-au jurat cu jurăminte păgâneşti, să se scoată adică în trei ani, şi în doi să as­culte, şi în prosternare să se roage trei ani, şi în alţi trei să stea împreună cu credincioşii la rugăciune, aşa să se primească la împărtăşirea celui Bun.

(62 ap.; 10, 11, 12 sin. I ce; 1-9  Ancira; 73, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 82 Vasile cel Mare (POCĂINŢA CELOR CE-ŞI CALCĂ JURĂMÂNTUL)

Iar călcătorii de jurământ, dacă de nevoie şi prin constrângere au călcat jurămintele, se supun la epitimii mai uşoare, aşa că aceştia să se primească după şase ani. Iar cei ce fără de constrângere au vândut cre­dinţa lor, doi ani să se tânguiască, şi doi să asculte, şi în al cincilea pros­ternându-se să se roage, şi alţi doi fără de proaducere primindu-se la îm­părtăşirea rugăciunii, aşa în sfârşit, arătând fireşte pocăinţa corespunză­toare, se vor aşeza iarăşi la împărtăşirea trupului lui Hristos.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 83 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI)

Cei cărora Ii se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-se, un an ascultând, trei ani pros-ternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii, aşa se vor primi.

(61, 65 Trul.; 24  Ancira; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare)

CANONUL 84 Vasile cel Mare (MĂIESTRIA DUHOVNICULUI)

Toate acestea însă Ie scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci ne­greşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar dacă cu greu se vor despărţi de năravurile lor şi vor voi să slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză co­mună. Căci noi în privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul” (Fac. 19, 17).

(12 sin. I ec; 102 Trul; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 85 Vasile cel Mare (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNIC)

Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci, temându-ne de osânda cea grea şi având înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a răsplătirii Domnului, să nu voim a pieri cu păcatele străine. Că dacă nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale Domnului şi nici bătăile atât de mari nu ne-au adus întru simţire, că pentru fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat în mâinile barbarilor şi s-a dus robit la vrăjmaşi poporul şi s-a dat risipirii, pentru că acestea le îndrăzneau cei ce purtau numele lui Hristos, deoarece nu au cunoscut, nici au priceput că din cauza acestora a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt co­mun este deci vouă către aceştia? Ci suntem datori a fi lui mărturie şi noaptea, şi ziua, în public şi îndeosebi; dar să nu primim a fi duşi împre­ună cu răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea să facem aceasta, să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de veşnica osândă.

(12 sin. I ec; 102 Trul.; 3, 84 Vasile cel Mare)

CANONUL 86 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNAREA NESOCOTITĂ)

Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verde­ţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între căr­nuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili ne­voie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.

(51, 53, ap.; 14  Ancira; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 87 Vasile cel Mare (OPRIREA CĂSĂTORIEI CU DOUĂ SURORI. AMESTECUL DE NUME)

Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinţa acestor fel de lucruri, avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile. Iar (obiceiul) acesta este acest fel. Dacă cineva, stăpânit fiind cândva de patima ne-curăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două surori, nici nuntă să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar fiindcă cel ce a scris epistola cu apucătură vicleană a încercat să in­troducă în viaţă răul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă” (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La aceasta dar, mai întâi zic că toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le grăieşte (Rom. 3, 19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împre­jur, cât şi sâmbetei, şi feririi de mâncări. Fireşte că nu, căci dacă am găsi ceva să se potrivească plăcerilor noastre, ne-am supune pe noi înşine ju­gului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeia peste sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adausul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe sora ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se po­triveşte şi la aceea. Dar este scris, zice, „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă”, aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este liberă de gelozie. însă cel ce apără patima presupune că firea surorilor este liberă de gelozie. Deci înlăturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreună-însoţirea amându­rora, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducţie dă libertate, la fel, pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie, revenind puţin la cele în urmă legiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiui­torul nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, şi pe cele ale can Ancirailor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: „După obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului Canaan, întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi” (Lev. 18, 3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetă­ţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necu­noscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase. Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindcă i s-a părut că mulţi dintre cei iubitori de trup în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele retăcute a le iscodi? în acele legi nu este scris că nu se cade ca tatăl şi fiul de­odată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar proorocul a socotit că acest lu­cru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: „Fiul şi tatăl intră Ia aceeaşi slujnică” (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de necurate patimi a născocit învăţătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a re­tăcut, nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice şi Apostolul Pa-vel: „Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi, pre­cum se cuvine sfinţilor” (Ef. 5, 3), înţelegându-se sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor; astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a retăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie: „Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi ruşinea lor” (Lev. 18, 6) cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi, ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe pe mama sa, nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci mărturis­esc fiecăruia care mă consultă asupra căsătoriei că „va trece chipul lumii acesteia, şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: „Creşteţi şi vă în­mulţiţi” (Fac. 1, 18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încura­jare pentru necumpătare. „Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se” (I Cor. 7, 9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? – căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este da­toare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci nu­mai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte; chiar şi duşmanii se împacă cu cei morţi, maşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că, dacă cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă, iar dacă năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească, „pentru ca să înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie şi cinste, iar nu întru patima poftei” (I Tes. 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se împământenească în ţinutul nostru, ci să rămână în acele locuri unde a odrăslit.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez,.; 23, 68, 76, 78 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.)

 

CANONUL 88 Vasile cel Mare (CLERICII SĂ NU AIBĂ TIITOARE)

Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu lungi cuvinte te apuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu vieţuiască cu bărbaţii împre­ună; citeşte însă canonul cel aşezat de Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea femei introduse pe furiş. Căci necăsă-toria este vrednică de cinstire prin vieţuirea separată de femei; căci făgă­duind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vie­ţuiesc cu femeile, este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos tre­buia să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care cauză am poruncit, urmând rânduielii Sfinţilor Părinţi, să te desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi po­meneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire. Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu pentru voi” (Rom. 2, 24). Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor fo­losi nenumăratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei în­drăzni să rămâi în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă.

(3 sin. I ec; 5, 12, 13 TruL; 18 sin. VII ec; 3, 28, 70 Cartag.)

 

CANONUL 89 Vasile cel Mare (ISPITIREA VREDNICIEI CELOR CE INTRĂ ÎN CLER. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)

Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă cano Ancirale Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumne­zeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de Ia cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi îngăduit presbiterilor şi diaconilor să introducă în biserică pe nevrednici, pe oricare ar voi, fără a Ii se cerceta viaţa, cu pătimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşi­vă mărturisiţi, fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericească, din necesitate am ajuns să se înnoiască cano Ancirale Părinţilor, şi scriu vouă să-mi trimiteţi mie consemnarea slujitorilor bisericeşti din fiecare sat, şi fiecare de către cine s-a introdus în slujbă, şi care este modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voi consemnarea, încât cele scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în privinţa lor; şi de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci şi în viitor să-i cercetaţi pe cei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi – altcum să ştiţi că mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa noastră.

(8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 8, 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 7 Teof. Alex.)

CANONUL 90 Vasile cel Mare (FĂRĂDELEGEA SIMONIEI. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)

Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în gene­ral a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca nu mijloc profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţi aceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce pri­meşte argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire” (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul lui Dumne­zeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple aşa; şi, iată, spun care este şiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hiro­tonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-1 vândă. Căci noi şi bi­sericile lui Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda, vânzând pen­tru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă ţari­nile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 19 sin. VII ec; Scrisoarea lui Ghenadie, Scrisoarea lui Tarasie)

CANONUL 91 Vasile cel Mare (SFÂNTA SCRIPTURĂ. SFÂNTA TRADIŢIE ŞI OBICEIUL BISERICESC)

Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de căpetenie, păgu­bind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hris­tos. Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în scris cuvin­tele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei şi a Potirului binecuvântării?

Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghe­lie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă şi înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care scrisori binecu­vântăm apa botezului şi untdelemnul hrismei, şi chiar pe cel ce se botează? Au nu din predanisirea tacită şi tainică? Şi apoi, care cuvânt scris ne-a învăţat ungerea cu untdelemn? Dar de unde a se afunda de trei omul la botez? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrat-o într-o tăcere ferită de indis­creţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a păstra în tăcere pe cele sfinte ale tainelor? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a le privi nu le este îngăduit?…

Şi după altele: temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seamă de cunoaş­terea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiu­lui. Dar altceva este dogma şi altceva propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Insă un fel de tăcere este şi neclaritatea de care se foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele, spre folosul celor ce Ie cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către ră­sărit Ia rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu 1-a sădit în Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-1 ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci şi fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor, „nu s-a numit de Moise întâia, ci una: „Şi s-a făcut”, zice, „seară, şi s-a fă­cut dimineaţă, zi una” (Fac. 1, 5), ca una ce aceeaşi se repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea într-adevăr una şi adevărată a opta, de care pomeneşte şi psalmistul în oarecare suprascri­eri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia alta nu-i va urma, veac­ul acesta nesfârşit şi neîmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi, după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca, prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptă­mâni ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele din mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se.. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pă­mânt, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate nouă dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celor­lalte pe care le-am înşirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresie ajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele neco­rupte din obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce pu­ţină desăvârşire la puterea tainei.

(19 sin. I ec; 102 TruL; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 92 Vasile cel Mare (OBICEIUL ŞI PREDANIA BISERICEASCĂ)

Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul” nu este mărturisită, nici scrisă, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi în chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise.” Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am pre­dat vouă” (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare” (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de Ia voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul” (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oare­cum având veneraţie” în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă.

(19 sin. I ec; 102 Trui; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)

 

 

CANOANELE lui Timotei al Alexandriei (†385) 

CANONUL 1 Timotei al Alex. (BOTEZUL UNOR CATEHUMENI)

Întrebare: Dacă un copil catehumen ca de şapte ani, sau un om matur (catehumen), s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi neştiind, s-ar împărtăşi, ce trebuie să se facă în privinţa acestuia?

Răspuns: Trebuie a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat.

(2, 14 sin. I ec; 78, 96 TruL; 19, 46 Laod.)

CANONUL 2 Timotei al Alex. (CEL ÎNDRĂCIT SE BOTEAZĂ NUMAI PE PATUL DE MOARTE)

Întrebare: Dacă catehumenul ar fi demonizat, şi însuşi el sau rudele lui ar dori ca el să primească sfântul Botez, dacă trebuie să-1 ia sau nu, şi mai ales când este spre moarte?

Răspuns: Dacă cel îndrăcit nu se va curaţi de necuratul duh, nu va pu­tea primi Sfântul Botez; dar la sfârşitul vieţii se botează.

(79 ap.; 7 TruL; 3, 4, 15 Tim. Alex.)

CANONUL 3 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELUI ÎNDRĂCIT)

Întrebare: Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împăr­tăşi cu Sfintele Taine, ori nu?

Răspuns: Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica.

(79 ap.; 7 TruL; 3, 4, 15 Tim. Alex.)

CANONUL 4 Timotei al Alex. (CATEHUMENUL IEŞIT DIN MINTE SE POATE BOTEZA)

Întrebare: Dacă oarecare catehumen, fiind bolnav, îşi iese din minte şi nu poate însuşi mărturisi credinţa, şi rudele lui se roagă să primească Sfântul Botez până este viu, se cuvine a i-1 da sau nu?

Răspuns: Se cuvine a-1 lua, dacă nu se bântuieşte de duh necurat.

(79 ap.; 60 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; 45 Cartag.; 5 Vasile cel Mare; 2, 3, 14, 15 Tini, Alex.; 5 Chirii Alex.)

 

CANONUL 5 Timotei al Alex. (ÎNFRÂNAREA PENTRU CUMINECARE)

Întrebare: Dacă femeia s-ar împreuna noaptea cu bărbatul său, sau bărbatul cu femeia, şi s-ar face liturghie, se cuvine a se împărtăşi sau nu?

Răspuns: Nu se cuvine, căci Apostolul spune lămurit: „Să nu vă lipsiţi unul de altul fără numai prin înţelegere întreolaltă, la timpul potrivit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi (apoi) iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5).

(3 Dion. Alex.; 13 Tim. Alex.)

CANONUL 6 Timotei al Alex. (CATEHUMENA AFLATĂ ÎN STARE DE CURĂŢIRE LUNARĂ NU SE BOTEAZĂ)

Întrebare: Dacă o femeie catehumenă şi-a dat numele său ca să se lu­mineze, iar în ziua botezării sale i s-au întâmplat cele după obiceiul feme­iesc, se cuvine ei a se lumina întru acea zi? ori să amâne? şi cât să amâne?

Răspuns: Se cuvine să amâne până ce se va curaţi.

(2 Dion. Alex.; 6 Tim. Alex.)

CANONUL 7 Timotei al Alex. (FEMEIA ÎN STARE DE CURĂŢIRE LUNARĂ NU SE CUMINECĂ)

Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns: Nu se cuvine până ce nu se va curaţi.

(2 Dion. Alex.; 6 Tim. Alex.)

CANONUL 8 Timotei al Alex. (POSTUL LEHUZELOR. FEMEIA CARE NAŞTE ÎN POST POATE SĂ NU POSTEASCĂ)

Întrebare: Femeia de va naşte la Paşti, se cuvine a ajuna şi a nu bea vin, sau să se dispenseze de ajunare şi de a nu bea vin pentru că a născut?

Răspuns: Ajunarea s-a rânduit în scopul rânduirii trupului. Deci de este trupul întru smerenie şi slăbiciune, se cuvine să primească hrană şi băutură după cum voieşte şi poate să suporte.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 50 Laod.; 1 Dion. Alex.; 10 Tim. Alex.)

CANONUL 9 Timotei al Alex. (ERETICII CARE SE POCĂIESC POT FI DE FAŢĂ LA LITURGHIE)

Întrebare: Oare se cuvine clericului a se ruga fiind de faţă arieni sau alţi eretici şi nu-i va strica în cazul când se va ruga sau va aduce jertfa în prezenţa lor?

Răspuns: La dumnezeiasca aducere, diaconul strigă mai înainte de să­rutare: „Cei neîmpărtăşiţi (chemaţi) ieşiţi”; deci nu li se cuvine a fi de faţă, fără numai de făgăduiesc a se pocăi şi a fugi de eres.

(45, 65 ap.; 6, 9, 32, 33, 34 Laod.)

CANONUL 10 Timotei al Alex. (BOLNAVII SE DEZLEAGĂ DE POST)

Întrebare: Dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelun­gată, şi vor veni sfintele Paşti, se cuvine negreşit a ajuna, sau clericul poa­te să-1 absolve pe el să primească ce poate, sau şi untdelemn şi vin, din cauza multei lui neputinţe?

Răspuns: Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav şi hrană şi băutura cât poate suporta; căci este cu dreptate ca mai cu seamă cel slăbit să se împărtăşească de untdelemn.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 50 Laod.; 1 Dion. Alex.; 8 Tim. Alex.)

 

CANONUL 11 Timotei al Alex. (CĂSĂTORIA NELEGIUITĂ NU SE BINECUVÂNTEAZĂ)

De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se în­soţi ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvârşească proaducerea (Sf. Jertfă)?

Răspuns: Am zis o dată: dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine.

(53, 54 Trul.)

 

CANONUL 12 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELOR CE SE ISPITESC ÎN VIS)

Întrebare: Dacă mireanul care a visat va întreba pe clerici, se cuvine a-i da voie lui să se împărtăşească sau nu?

Răspuns: De este supus poftei de femeie, nu se cuvine; iar dacă satana îl ispiteşte pe dânsul, ca sub motivul acesta să-1 înstrăineze de la împărtă­şirea cu dumnezeieştile Taine, se cuvine a-1 împărtăşi, fiindcă ispititorul nu va înceta în timpul acela, când se cuvine a-1 împărtăşi, de a năvăli asu­pra lui.

(1 Atanasie; 4 Dion. Alex.)

CANONUL 13 Timotei al Alex. (ÎNFRÂNAREA SOŢILOR, SÂMBĂTA ŞI DUMINICA)

Întrebare: Celor însoţiţi cu împreunarea nunţii, în care zile ale săptă­mânii trebuie a li se propune să se ferească de împreunare unul cu altul, şi în care au voie?

Răspuns: Cele ce le-am spus mai înainte le spun şi acum. Apostolul zice: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere la timp numit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă is­pitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5). De nevoie însă trebuie a se feri sâmbăta şi duminica, pentru că în acestea se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească.

(3 Dion. Alex.; 5 Tim. Alex.)

CANONUL 14 Timotei al Alex. (SINUCIGAŞUL)

Întrebare: Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el proaducere sau nu?

Răspuns: în privinţa acestuia, clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau oarecum din scârbă, şi pen­tru acesta nu trebuie să se aducă jertfa, că s-a făcut sieşi ucigaş. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă sub osândă.

(5 ap.; 23 Ancira; 8, 11 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 15 Timotei al Alex. (ÎNDRĂCIREA NU-I PRICINĂ DE DIVORŢ)

Întrebare: Dacă vreo femeie are duh necurat, încât să poarte şi fiare, iar bărbatul zice că nu se poate înfrâna şi vrea să ia alta, cuvine-se a lua alta ori nu?

Răspuns: In această pricină intervine adulter, şi în privinţa aceasta nu am şi nu găsesc ce răspunde; dar după hotărârea duhovnicească nu se cuvine.

(87 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 39, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 16 Timotei al Alex. (AJUNAREA PENTRU CUMINECARE)

Întrebare: Dacă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau în baie a înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?

Răspuns: Da; căci satana aflând prilej de a-1 opri de la împărtăşire, mai des va face aceasta.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 50 Laod.; 41 Cartag.)

CANONUL 17 Timotei al Alex. (MUSTRAREA DE SINE)

Întrebare: Auzind deseori cuvântul Iui Dumnezeu şi nefăcându-1, oare suntem sub osândă?

Răspuns: Deşi nu-1 facem, totuşi nu se poate a nu ne mustra pe noi înşine că auzindu-1 nu-1 ascultăm. Că o parte din mântuire este şi a se mustra cineva pe sine însuşi.

(12 sin. I ec; 2 Laod.; 43, 45 Cartag.; 84 Vasile cel Mare; 4, 5, Grig. Nyssa)

CANONUL 18 Timotei al Alex. (VÂRSTA DE LA CARE SE OSÂNDESC PĂCATELE)

Întrebare: De la ce vârstă se osândesc de Dumnezeu păcatele?

Răspuns: După cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia. Unii de la vârsta de zece ani, iar alţii şi de la mai mare vârstă.

(52 ap.; 110 Cartag.)

 

 

 

CANONUL Sfântului Grigorie Teologul (†390)

 CANONUL 1 Grigorie Teol. (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Pentru ca să nu fie mintea ta înşelată de cărţi străine, fiindcă sunt multe scripturi mincinoase şi fals intitulate, primeşte, iubite, această dreaptă numărare a mea. Cărţi istorice ale înţelepciunii celei vechi evre­ieşti sunt douăsprezece. Cea mai dintâi Facerea, apoi Ieşirea, şi Leviticul, după aceea Numerii, apoi A Doua Lege; apoi Isus şi Judecătorii; a opta Rut; a noua şi a zecea Faptele împăraţilor şi Paralipomena; şi cea de pe urmă Ezdra. Iar cele alcătuite în versul cinci, cea dintâi, a lui Iov, după aceea a lui David; apoi trei ale lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea şi Pildele. Şi aşijderea cinci ale Duhului profetic. într-o carte sunt două­sprezece: Oseea şi Amos, şi Miheia a treia, după aceea Ioil, apoi Iona, Avdie, şi Naum, şi Avacum, şi Sofonie, Agheu, apoi Zaharia, şi Maleahi. Acestea sunt deci una; iar a doua a lui Isaia, după aceea a lui Ieremia cel chemat din pruncie, apoi a lui Iezechiel, şi harul Iui Daniel. Iată că am nu­mărat douăzeci şi două de cărţi ale Legii Vechi, care corespund literelor evreilor. Iar după acestea, numără şi pe ale Tainei noi. Matei a scris Mi­nunile lui Hristos pentru evrei; Marcu pentru Italia, Luca pentru Ahaia, iar Ioan, marele propovăduitor, cel ce se înalţă spre cer, pentru toţi. După aceea Faptele înţelepţilor Apostoli. Şi patrusprezece epistole ale lui Pavel. Şi şapte soborniceşti: dintre care una a lui Iacob, două ale lui Petru, şi trei iarăşi ale lui Ioan; şi a şaptea a Iui Iuda; astfel le ai pe toate. Iar de mai este careva afară de acestea, nu e dintre cele autentice.

(85 ap.; 60 Laod.; 24 Cartag.; 2 Atanasie)

 

 

CANONUL Sfântului Amfilohie de Iconiu (†395)

 CANONUL 1 Amfilohie (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Ţi se cuvine a şti mai ales şi aceasta. Nu fiecare carte care a primit nu­mire vrednică de cinstire a Scripturii este adevărată, fiindcă sunt uneori cărţi cu nume mincinoase, iar altele de mijloc sau mai aproape, cum ar zice cineva, de cuvintele adevărului. Iar altele sunt falsificate şi greşite, precum de pildă şi monedele cele fals bătute şi falsificate, deşi au in­scripţia împăratului, dar după materie sunt netrebnice, falsificate. Din cauza aceasta îţi voi arăta ţie fiecare carte dintre cele de Dumnezeu insu­flate. Şi pentru ca să cunoşti bine deosebirea între ele, întâi îţi voi arăta pe cele ale Vechiului Testament. Pentateuhul are Facerea, apoi Ieşirea, şi cartea de mijloc – Levitic, după aceasta Numerii, apoi A Doua Lege. Adaugă la aceasta pe Isus şi Judecătorii. După aceea Rut şi patru cărţi ale împăraţilor, şi două cărţi Paralipomena. După acestea, a lui Ezdra întâi, apoi a doua. Mai departe voi numi ţie cinci cărţi în versuri: a lui Iov, cel încununat cu nevoinţele feluritelor patimi, şi cartea Psalmilor, leac po­trivit pentru suflete. Trei cărţi ale înţeleptului Solomon: Pildele, Eccle­siastul şi Cântarea Cântărilor. Să se mai adauge la acestea şi cei doispre­zece prooroci: cel dintâi Oseea, apoi al doilea Amos, Miheia, Ioil, Avdie, şi Iona, chipul patimilor celor de trei zile. După dânşii, Naum, Avacum, ■apoi al nouălea, Sofonie, Agheu şi Zaharia, şi celebrul vestitor Maleahi. în urma lor cunoaşte pe cei patru prooroci, pe marele Isaia, cel ce a proorocit cu sinceritate, şi pe Ieremia de aceeaşi simţire, pe Iezechiel tainicul şi în sfârşit, pe Daniel cel preaînţelept în fapte şi cuvinte. La aceştia, unii socotesc şi pe Estera. Acum să numesc cărţile Noului Tes­tament. Să primeşti numai patru evanghelişti, pe Matei, apoi pe Marcu, cărora adaugă pe al treilea, pe Luca şi numără pe Ioan, al patrulea după vârstă, dar întâiul după înălţimea dogmelor. Deci după cuviinţă îl numesc pe dânsul fiul tunetului, care cu mare glas a făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi primeşte şi a doua carte a lui Luca, pe cea a Faptelor ge­nerale ale Apostolilor. Apoi adaugă pe vasul alegerii, pe Apostolul Pavel, propovăduitorul neamurilor, care cu înţelepcine a scris cele patruspre­zece epistole către biserici; una către romani, la care se cuvine a adăuga două către corinteni, pe cea către galateni, şi pe cea către efeseni, după aceasta pe cea către cei din Filipi, apoi pe cea scrisă către coloseni, două către tesaloniceni, două către Timotei, către Tit, şi către Filimon, fiecă­ruia câte una, şi una către evrei. Dar nu zic bine unii, care spun că cea către evrei nu este adevărată; căci întru dânsa este harul cel adevărat. Apoi mai departe unii zic că trebuie să se primească şapte epistole sobor­niceşti; iar alţii că numai trei, una a lui Iacob, una a lui Petru, şi una a lui Ioan; dar unii primesc trei ale lui Ioan, şi pe lângă acestea pe cele două ale lui Petru şi pe cea a şaptea a lui luda. Şi iarăşi unii judecă între ele şi Apo-calipsa lui Ioan, iar mai mulţi zic că nu este adevărată. Deci acest preAne-mincinos canon să fie al Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate.

(85 ap.; 60 Laod ; 24 Cartag.; 2 Atanasie; Grigorie Teologul)

CANOANELE Sfântului Grigorie de Nyssa (†394/395)

 

CANONUL 1 Grigorie de Nyssa (FELURILE PĂCATELOR ŞI TĂMĂDUIREA LOR)

Dintre cele ce contribuie la sfânta serbare a Paştilor, una este şi aceea ca să înţelegem orânduirea cea legiuită şi canonică în privinţa celor ce au păcătuit, cum să se vindece toată boala cea sufletească, ceea ce s-ar fi făcut prin vreun păcat. Fiindcă sărbătoarea aceasta universală a creaturii care, după rotaţia rânduită a ciclului anual, se săvârşeşte în fiecare an în lumea întreagă spre învierea celui căzut (iar căderea este păcatul şi în­vierea îndreptarea cea din căderea în păcat), bine ar fi ca în ziua aceasta să aducem la Dumnezeu prin harul băii nu numai pe cei transformaţi prin a doua naştere, ci şi pe cei ce vin iarăşi la calea cea vie prin pocăinţă şi prin întoarcere de la faptele cele moarte, şi pe aceştia să-i aducem de mână la nădejdea cea mântuitoare, de care s-au înstrăinat din cauza pă­catului (Evr. 9, 14). Şi nu este lucru mic a chibzui cu judecată dreaptă şi încercată motivele în privinţa acestora, după învăţătura proorocului, care porunceşte că trebuie să se cumpănească motivele la judecată aşa: „Ca”, precum zice, „să nu se clătească în veac, şi întru pomenire veşnică va fi dreptul” (Ps. 111, 5, 6). Căci precum la vindecarea cea trupească scopul meşteşugului celui doctoricesc este de a face sănătos pe cel bolnav, şi felul tratamentului este deosebit deoarece şi metoda cea vindecătoare se între­buinţează la fiecare boală potrivit felurimii bolilor, astfel fiind de multe feluri şi pătimirile în boala sufletească, este nevoie ca şi tratamentul să fie de multe feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinţei. Astfel vom lămuri chestiunea cum să fie metoda de procedat în privinţa proble­mei ce este pusă înainte. Trei sunt elementele cele ce sunt a se lua în con­siderare în privinţa sufletului nostru după cea dintâi împărţire: raţiunea, concupiscenţa şi irascibilitatea. întru acestea sunt şi faptele cele bune ale celor ce vieţuiesc potrivit virtuţii, şi prăbuşirile celor ce merg spre răuta­te. Pentru aceea se cuvine ca cel ce voieşte să aducă vindecare potrivită părţii celei bolnave a sufletului mai întâi adică să cerceteze în care parte s-a aşezat patima; şi apoi astfel cu potrivire să aducă vindecare celui ce a pătimit, ca nu cumva, din cauza nepotrivirii metodei doctoriceşti, alta să fie partea ce boleşte şi alta ce primeşte vindecare; precum cu adevărat ve­dem că unii dintre doctori, în necunoştinţa părţii celei te suferă întâi, mai adaugă la boală, prin cele ce îi lecuiesc. Căci boala fiind de multe ori după tăria fierbinţelii, deoarece celor ce se osâdesc de răceală prea multă este de folos doctoria cea înfierbântătoare şi încălzitoare, astfel ceea ce se dă acestora cu chibzuială, aceeaşi aplicând-o fără de socotinţă celor ce ard în fierbinţeală peste măsură, au făcut suferinţa cu Anciravoie de vindecat. Deci precum la doctor prea necesară s-a socotit a fi cunoaşterea însuşirii ele­mentelor corpului, pentru ca fiecăruia din cele ce află bine sau rău să se facă îndreptarea celui ce este pus în afară de fire. Astfel şi noi, năzuind a cunoaşte deosebirea celor privitoare la suflet, drept început şi fundament la vindecarea diferitelor suferinţe vom pune cunoaşterea originii bolii. Deci dar în trei părţi, precum am zis, deosebindu-se însuşirea motivaţilor sufletului, în partea raţională şi cea concupiscentă şi cea irascibilă, faptele cele bune ale părţii raţionale ale sufletului sunt: părerea cea bine cinsti­toare de Dumnezeu, şi cunoaşterea distinctă a binelui şi a răului, şi noţiu­nea clară şi neconfuză în privinţa firii hotărârilor, ce este adică de ales dintre cele ce sunt, şi care trebuie să fie de urât şi de ferit. Şi iarăşi dimpo­trivă se va observa răutatea, ceea ce este în partea aceasta, când va fi adi­că necinstire de Dumnezeu, şi lipsa de apreciere în privinţa binelui adevă­rat, părerea sucită şi defectuoasă asupra firii lucrurilor, încât se pune lu­mina în loc de întuneric, şi întunericul în loc de lumină, precum zice Scriptura (îs. 5, 20). Iar a părţii celei concupiscente este îndemnul virtuos a se îndruma pofta spre ceea ce este într-adevăr de dorit şi cu adevărat bine, şi orice putere de iubire şi dispoziţie este întru noi să se îndrepteze întreagă într-acolo, spre a se convinge că nimic altceva nu este pentru firea sa de iubit decât virtutea şi firea care izvorăşte virtutea. Iar rătă­cirea şi păcatul acestei părţi este când cineva va deplasa pofta spre slava deşartă, cea fără de fiinţă, ori către floarea cea vopsită pe trupuri, de unde derivă iubirea de bani şi iubirea de mărire, şi iubirea de desfătări, şi toate cele de acest fel, care depind de soiul acesta de răutate. Şi iarăşi fap­ta bună a dispoziţiei irascibile este ura răutăţii şi lupta împotriva patim­ilor, şi a se întări sufletul spre bărbăţie, ca să nu se înspăimânte de cele de mulţi socotite ca înfricoşate, şi până la sânge să stea împotriva păcatului şi să dispreţuiască îngrozirea de moarte şi durerile uneltelor de tortură şi despărţirea de cele mai plăcute, şi în general a deveni mai buni faţă de toate cele ce pe mulţi, din oarecare obişnuinţă sau părere preconcepută, îi ţine în voluptate, luptându-se pentru credinţă şi virtute. Iar căderile aces­tei fel de părţi a sufletului tuturor sunt evidente: pizma, ura, mânia, bâr-firea, năzuinţele şi dispoziţiile spre ceartă şi răzbunare, care prelungesc mânia multă vreme şi pentru mulţi se termină prin ucideri şi sângerări; căci raţiunea neînvăţată, neaflând unde să-şi întrebuinţeze arma cu folos, întoarce asupra sa ascuţişul fierului, şi arma de apărare dată nouă de Dumnezeii se preface în pierzătoare pentru cel ce o întrebuinţează rău.

(52 ap.; 102 Trul.)

 

CANONUL 2 Grigorie de Nyssa (CERTAREA CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ, APOSTAŢII)

Deci acestea deosebindu-se în felul menţionat, Părinţii adică au judecat că toate acele păcate, care ating partea raţională a sufletului, sunt mai stricăcioase şi vrednice de căinţă mai mare şi mai completă şi mai osteni­toare. Astfel, dacă cineva s-a lepădat de credinţa în Hristos, şi s-a văzut că a trecut la iudaism sau la maniheism, sau la altă oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce cu precugetare a alergat spre o răutate ca aceasta, os-ândindu-se însuşi pe sine, are viaţa sa întreagă drept timp de pocăinţă, căci niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu po­porul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin; dar în ceasul ieşirii lui din viaţă, atunci se va învrednici de împărtăşirea celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nădejde să trăiască, iarăşi întru aceeaşi osândă îşi va petrece viaţa, fiind neîmpărtăşit de tainele sfinţeniei până la ieşirea din viaţă. Iar cei ce s-au chinuit cu necazuri şi cu munci cumplite, aceştia au fost prin aceasta supuşi epitimiilor în cursul timpului hotărât; astfel, în privinţa acestora Sfinţii Părinţi au aplicat blândeţe, fiindcă su­fletul nu a căzut, ci slăbiciunea trupească nu a suportat chinurile; din care cauză şi infracţiunea comisă prin constrângere şi chinuri cu măsura celor ce au păcătuit întru desfrânare li s-a măsurat în cazul întoarcerii lor de la păcat.

(62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. 1 ec; 102 Trul; 1-9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez,.; 3, 73, 74, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru Alex.; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Grigorie de Nyssa (VRĂJITORIA. CERTAREA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI)

Iar cei ce se duc Ia descântători, sau vrăjitori, sau Ia cei ce făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi apărări de rău, aceştia se vor întreba cu deamănuntul si se vor cerceta, ori de fiind statornici în credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere au fost atraşi la păcat, pro-ducându-se în ei acest impuls spre păcat în urma vreunui tratament rău, sau vreunei pagube de nesuferit, ori că dispreţuind cu totul mărturia cea încredinţată de noi, au alergat la ajutorul demonilor. întrucât, dacă au comis acel păcat spre surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dum­nezeu, cel adorat de creştini, fireşte că se vor supune pedepsei celor ce au călcat credinţa; iar dacă oarecare constrângere insuportabilă, covârşind lipsa lor de curaj, i-a sedus spre acest păcat, fiind împinşi de vreo nădejde amăgitoare, aşijderea şi lor li se va aplica blândeţea, după asemănarea ce­lor ce n-au fost în stare să reziste chinurilor în vremea mărturisirilor.

(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 2 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 4 Grigorie de Nyssa (DESFRÂUL ŞI ADULTERUL. OSÂNDA LOR)

Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi din voluptate este aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora din­tre cei scrupuloşi însă le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul, cât şi a bărbatului cu femeia. Deci orice nu este după lege afară de lege este; şi cel ce nu are pe ale sale fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i s-a dat de la Dumnezeu şi fe­meii un singur cap i s-a impus. Drept aceea, „Dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu”, precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar străin este fiecăruia tot ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are mărturisit pe cel ce-1 stăpâneşte. Deci, dar, celor ce cercetează chestiunea mai exact şi desfrâul ii se arată a nu fi departe de păcatul adul­terului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „nu fi mult cu cea străină” (Pilde 5, 20). Dar, fiindcă pentru cei mai neputincioşi s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta s-a dovedit prin împărţi­rea generală ca desfrânare să se numească împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţirea altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobi­toacelor şi pederastia; căci şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel a păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul să devină curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi. Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare nu au amestecat oarecare ne­dreptate faţă de un străin cu păcatul acesta, din cauza aceasta îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în adulter şi în cele­lalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt, care provine din nedreptăţi­rea celui străin. Şi se face oarecare deosebire în privinţa motivului pocă­inţei şi la acest fel de păcate ale lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel că numai curăţindu-se el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte. Aşadar, canonul este acela că cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani să fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar trei ani să participe numai la ascultarea rugăciunilor, şi alţi trei ani să se roage întru pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de cele sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare şi prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericeşti, să scurteze timpul as­cultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă o dată a scurta şi acest timp, şi mai curând a-i primi în comuniune, îndată ce ar judeca prin însăşi cercetarea sa situaţia celui ce se vindecă. Căci precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6), astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necurăţie, precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu aceeaşi pedeapsă ca şi păcatul greu al desfrânării; numai că se va dubla timpul. Dar şi în aceasta privinţă se va ţine seama de dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, la fel ca şi la cei ce s-au dedat spurcăciu­nii desfrânării, astfel ca, ori mai curând, ori mai târziu, să se facă părtaş de cel Bun.

(48, 61 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 1, 8 Neocez.; 102 Cartag.; 3, 7, 9, 18, 21, 31, 37, 38, 39, 58, 59, 60, 62, 63, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Grigorie de Nyssa (UCIDEREA CU VOIE ŞI FĂRĂ DE VOIE. OSÂNDA LOR)

Rămâne ca pe lângă acestea să supunem cercetării partea cea irasci­bilă a sufletului când, rătăcind de la buna întrebuinţare a irascibilităţii, va cădea în păcat. Şi fiind răutăţile multe şi de tot felul ce se comit spre păcat din irascibilitate, Ie-a plăcut oarecum Părinţilor noştri, între altele, să nu dezbată prea exact, nici să socotească vindecarea tuturor greşelilor celor din irascibilitate vrednică de prea mare silinţă, deşi Scriptura opreşte nu numai lovitura singură, ci şi toată ocara sau hula şi orice altce­va de acest fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Părinţii au stabilit epitimii numai spre ferirea de păcatul greu al uciderii. Şi acest păcat se împarte, deosebindu-se în cel voluntar şi cel involuntar; şi între cele voluntare se socoteşte uciderea, întâi când cineva se hotărăşte prin pregătire cum să săvârşească păcatul pe care este gata de a-1 comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit şi acela când cineva în învălmăşeală şi gâlceava, lovind şi fiind lovit, ar aplica cuiva cu mâna lovitură de moarte. Căci cel ce este stăpânit deja de mânie şi s-a lăsat în voia pornirii de mâ­nie nu ţine seama în timpul patimii de nimic care ar putea împiedica răul; încât făptuirea omorului din gâleavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întâmplare. Iar uciderile cele fără de voie au semnele distinctive evi­dente, adică atunci când cineva, îndreptându-şi năzuinţa spre altceva, din întâmplare săvârşeşte ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri, pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară în caz de pocăinţă se întinde la întreit timp de penitenţă. Căci de trei ori câte nouă sunt anii, pentru fiecare treaptă fiind hotărâţi nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisire deplină să fie de nouă ani; apoi aşijderea alţi nouă ani să petreacă în ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învăţă­turilor şi a Scripturilor; iar în a treia noime să se roage cu pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi astfel să vină la împărtăşirea color sfinte; fireşte, cel ce chiverniseşte Biserica va fi cu aceeaşi băgare de seamă şi în privinţa unuia ca acesta, şi după motivul de pocăinţă va scur­ta lui şi întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în fiecare treaptă, să fie opt sau şapte, sau şase, sau numai cinci, dacă mărimea căinţei ar învinge timpul şi prin zelul de îndreptare ar întrece pe cei ce se curăţesc pe sine mai cu lenevire de întinăciune în termenul îndelungat. Iar ucide­rea cea fără de voie se consideră că merită iertare, dar nu şi laudă; iar aceasta am spus ca să fie evident că dacă cineva, chiar involuntar, s-ar păta de ucidere, canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a întinat de un păcat greu. Şi s-a hotărât că se cuvine ca timpul de curăţire să fie acelaşi şi pentru cei ce au ucis fără de voie, ca şi cel pen­tru simpla desfrânare; fireşte că şi în privinţa aceasta se va cerceta intenţia celor ce se pocăiesc, astfel că, dacă pocăinţa ar fi vrednică de încredere, să nu se observe strict numărul anilor, ci prin prescurtarea timpului de peni­tenţă să se integreze acela în Biserică şi în comuniunea Bunului.

Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de Canoane, ar ieşi din viaţă, blândeţea Părinţilor porunceşte ca împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşindu-se de cele sfinte iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în care era înainte de împărtăşirea cea dată lui de nevoie.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 8, 11, 56, 57 Vasile cel Mare)

CANONUL 6 Grigorie de Nyssa (LĂCOMIA ŞI FURTUL. OSÂNDA LOR)

Iar celălalt fel al idolatriei (căci astfel numeşte dumnezeiescul Apostol lăcomia) nu ştiu cum de Părinţii noştri au trecut cu vederea în ce fel este a se vindeca; măcar că acest rău se pare a fi patima stării a treia din suflet. Fiindcă şi raţiunea greşind în aprecierea binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplicată spre cele inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit; şi dispoziţia sufletului cea violentă şi pătimaşă multe prilejuri ia din acest fel de păcat şi în general vorbind, această boală corespunde definiţiei apostolice despre lăcomie. Că dumnezeiescul Apostol s-a pronunţat că aceasta este nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10); şi cu toate acestea, acest fel de boală s-a trecut cu vederea necercetat şi nebăgat în seamă; din cauza aceasta se înmulţeşte acest fel de boală în Biserică; şi nimeni nu se interesează dacă cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al idolatriei. Dar în privinţa acestora, din cau­ză că s-au trecut cu vederea de Părinţii noştri, socotind că este suficient să-i vindecăm, pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învăţăturii, cură-ţind prin cuvânt bolile lăcomiei, întocmai ca pe nişte patimi care derivă din nesaţ. Şi numai furtişagul şi jefuirea de morminte şi sacrilegiul le soco­tim patimi, din cauză că aşa ni s-a transmis nouă în privinţa acestora prin predania moştenită de la Părinţi. Cu toate că atât darea unor lucruri pe dobândă, cât şi camătă, precum şi a lua cele străine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce sunt oprite de Sfânta Scriptură, măcar deşi poate una ca aceasta s-ar face sub pretext de comerţ. Deci fi­indcă părerea noastră nu este vrednică să atingă puterea Canoanelor, vom adăuga la cele spuse deja dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim. Deci furtul s-a împărţit în tâlhărie şi spargere; şi scopul am­belor unul este, luarea celor străine. Dar, după sensul lor, deosebirea între ele este multă. Căci tâlharul ia întru ajutor şi vărsarea de sânge spre ceea ce se sileşte, pregătindu-se la aceasta şi cu arme şi cu multe ajutoare şi cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta să se supună osândei uci­gaşilor de oameni, dacă prin căinţă s-ar întoarce la Biserica lui Dumnezeu. Iar cel ce-şi însuşeşte cele străine prin răpire în ascuns, apoi prin mărturi­sirea păcatului se arată pe sine preotului, cu sârguinţa sa împotriva pa-timei va vindeca boala; înţelegând adică prin a da pe ale sale săracilor, pentru ca dând ceea ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea nimic, şi ar avea numai trupul, Apostolul porunceşte ca prin osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă; iar expresia este aceasta: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui care are trebuinţă” (Ef. 4, 28).

(25, 72 ap.; 5 Cartag.; 2, 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 61 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 7 Grigorie de Nyssa (PRĂDAREA MORMINTELOR)

Şi jefuirea de morminte se împarte şi aceasta în păcat de iertat şi de neiertat. Că dacă cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii morţilor şi lăsând nejefuit trupul îngropat, încât să nu se arate la lumina soarelui ruşinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în mormânt la facerea vre­unui lucru, apoi nici aceasta nu este de lăudat, dar obiceiul a făcut din ea faptă de iertat, când transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat şi mai folositor pentru obşte. Iar dacă va răscoli praful de pe trupul dat pământului, şi va scormoni oasele, cu nădejdea de a câştiga vreo bijuterie dintre cele îngropate împreună, fapta aceasta s-a osândit cu aceeaşi pedeapsă cu care şi desfrânarea simplă, precum s-a menţionat în cuvântul de mai înainte, cumpănind fireşte cel ce chiverniseşte taina pocăinţei din însăşi viaţa păcătosului, vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta termenul epitimiei rânduit de Canoane.

(66 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Grigorie de Nyssa (SPURCAREA CELOR SFINTE. SACRILEGIUL. IEROSILIA)

Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura cea Veche decât osânda uciderii; căci atât cel ce se prindea în ucidere, cât şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau supuşi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu ştiu cum s-a făcut oarecare îngă-duire şi blândeţe încât mai uşoară să se socotească ispăşirea acestui fel de boală; căci predania Părinţilor a rânduit epitimisirea unora ca aceştia în timp mai scurt decât pentru adulter. Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei su­fleteşti a celui ce se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vindecare se face din timp?), ci de intenţia celui ce se vindecă pe sine prin credinţă.

Acestea dar, o, bărbat al lui Dumnezeu, alcătuindu-le ţie cu multă râvnă din cele de la îndemână, pentru că se cuvine a asculta de poruncile fraţilor, cu sârguinţa le-am trimis. Iar tu să nu întrelaşi de a aduce pentru noi obişnuitele rugăciuni; fiindcă eşti dator, ca un fiu înţelept, celui ce după Dumnezeu te-a născut cu purtarea de grijă cea prin rugăciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteşte pe Părinţi ca să-ţi fie ţie bine şi să ai viaţă îndelungată pe pământ” (leş. 20, 12). Şi fireşte că vei primi scri­soarea ca pe un simbol sfinţit şi nu vei dispretui darul prietenesc chiar de ar fi ceva mai mic decât marele tău talent.

(72, 73 ap.; 23 Antioh.; 10 sin. I-II)

 

 

CANOANELE lui Teofil al Alexandriei (†412)

 CANONUL 1 Teofil Alex. (POSTUL DIN ZIUA BOBOTEZEI. EPIFANIA, ARĂTAREA DOMNULUI)

Atât obiceiul, cât şi cuviinţa cer de la noi să cinstim toată duminica şi să o serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos învierea cea din morţi; din care cauză în Sfintele Scripturi s-a şi numit întâia, ca una ce este începătura vieţii noastre, şi a opta, ca ceea ce întrece sărbătoarea sabatului iudeilor. Deci fiindcă s-a întâmplat ca dum­nezeiasca arătare să fie zi de ajunare, să o ţinem cuviincios şi să procedăm înţelepţeşte faţă de amândouă; pentru ca gustând puţine măsline, să ne ferim totodată şi de învăţăturile care nu cinstesc ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi să dăm zilei de ajunare ceea ce se cuvine, aştep­tând slujba dumnezeiască cea de seară, care cu voia lui Dumnezeu se săvârşeşte atunci. Deci să ne adunăm atunci de la ceasul al nouălea.

(66 ap.; 56 Trul.; 18 Gang.)

CANONUL 2 Teofil Alex. (PRIMIREA CLERICILOR ARIENI)

În privinţa celor care au intrat în comuniune cu arienii şi deţin până acum bisericile, să se facă precum este obiceiul. Astfel însă ca să se aşeze în locul lor alţii, care sunt devotaţi (statornici) în ortodoxie, iar aceia să rămână (în cler); procedându-se şi în privinţa acestora aşa cum şi în alte cetăţi au făcut episcopii ortodocşi din Tebaida, iar cei ce au fost aşezaţi de episcopul Apolo şi au intrat în comuniune cu arienii care deţin bisericile să se pedepsească, de au făcut acestea după socotinţa lor. Iar dacă au as­cultat de episcopul lor, să rămână în cler, ca unii care n-au înţeles ceea ce este raţional. Şi dacă toate popoarele i-ar înlătura împreună cu ceilalţi, să se hirotonească alţii; iar dacă îi păstrează pe ei împreună cu cei care au fost în comuniune, aceştia să se trateze după acelaşi obicei pe care l-au întrebuinţat toţi episcopii ortodocşi din Tebaida.

(92 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 9, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 3 Atanasie cel Mare)

CANONUL 3 Teofil Alex. (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU ADULTER)

se cerceteze în privinţa lui Vist, care a fost aşezat presbiter în Ereve, şi dacă a siluit pe vreo femeie despărţită, fiind viu bărbatul ei, să nu-i fie iertat a fi presbiter, încât nici ca mirean nu se cuvine a fi împreună în adu­nare, căci Biserica pe unii ca aceştia obişnuieşte a-i despărţi. Insă aceasta nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el, poruncind Sfântul Sinod să se scoată din cler cei ce după hirotonie se dovedesc nevrednici din cauza vinovăţiei lor.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. I-Il; 89 Vasile cel Mare; 5, 6, Teof. Alex.)

 

CANONUL 4 Teofil Alex. (JUDECATA EPISCOPULUI. INSTANŢA EPISCOPULUI)

În privinţa lui Sur, fiindcă episcopul Apolo a adeverit că 1-a şi îndepăr­tat şi 1-a făcut străin de biserică, să fie aşa precum a hotărât episcopul, folosindu-se acela, dacă vrea, de apărarea drepturilor sale şi să atace ho­tărârea episcopului.

(28 ap.; 5 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 4, 12, 20 Antioh.; 3, 4, 14, 15 Sard.; 29, 65 Carţag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Teofil Alex. (OSÂNDA CĂSĂTORIEI NELEGIUITE A CLERULUI)

Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Lico, trebuie să se cer­ceteze; şi de s-ar întâmpla să se afle că, fiind catehumen, a primit în co­muniune de nuntă pe nepoata sa de frate, iar după botezare a fost înaintat în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea şi dacă după botez nu s-a împre­unat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el.

(19, 25, 61 ap.; 2, 9 sin. I ec; 12 Ancira; 3, 6 Teof.)

 

CANONUL 6 Teofil Alex. (PÂRA TREBUIE CERCETATĂ BINE)

În privinţa lui Iacob trebuie să se cerceteze dacă, citeţ fiind, s-a arătat vinovat de vinovăţia desfrânării şi a fost apărat de către presbiter, apoi s-a hirotonit, acesta să se scoată după ce se va face cercetare amănunţită, iar nu numai făcându-se bănuială asupra Iui din denunţări şi defăimări. Iar de nu se va afla vinovat, va rămâne în cler. Că nu se cuvine să se ţină seama de clevetirile deşarte.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. 1-11, 69, 70, 89 Vasile cel Mare; 3, 5 Tim. Alex.)

CANONUL 7 Teofil Alex. (ALEGEREA ŞI ISPITIREA CLERULUI)

În privinţa celor care vor să se hirotonească, rânduiala să fie aceasta: ca preoţimea întreagă să consimţească şi să-i aleagă, şi apoi episcopul să-i examineze şi, consimţind cu preoţimea, în mijlocul bisericii să-1 hiro­tonească, fiind de faţă poporul, iar episcopul se adresează poporului dacă poate şi poporul să mărturisească pentru dânsul. Iar hirotonie clandes­tină să nu se facă; căci dacă biserica este în pace, se cuvine ca hirotoniile să se facă în biserică, sfinţii fiind de faţă. Iar în enorie, dacă vor fi unii care au fost părtaşi cu părerile celor ce au fost în comuniune cu ereticii, într-alt chip să nu se hirotonească, decât dacă clericii cu adevărat orto­docşi îi vor cerceta, iarăşi fiind de faţă episcopul, şi acesta adresându-se poporului celui de faţă, numai ca să nu se întâmple vreo abatere.

(2 ap.; 9 sin. I ec; 89 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Teofil Alex. (ÎMPĂRŢIREA OFRANDELOR)

Cele ce se aduc sub cuvânt de jertfă, după ce se folosesc câte sunt nece­sare pentru taine, să le împărţească clericii, dar catehumenul nici să nu mănânce, nici să nu bea din acestea, ci numai clericii şi fraţii credincioşi cei ce sunt împreună cu dânşii.

(3, 4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.)

 

CANONUL 9 Teofil Alex. (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU DESFRÂU)

Fiindcă Ierax zice că cineva, care a fost pârât pentru desfrânare, nu se cuvine a fi în cler, dar episcopul a afirmat că atunci nici un acuzator nu a intervenit împotriva lui, să se cerceteze şi aceasta; şi de se va ivi vreun acuzator vrednic de credinţă şi se va dovedi vinovăţia, aducându-se mar­tori vrednici de credinţă, să se scoată din biserică; iar de este vrednic de cler şi se va dovedi a fi în curăţenie, să rămână în acel cler.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 21 sin. IV ec; 8, 128, 129, 130, 131 Cartag.)

 

CANONUL 10 Teofil Alex. (ALEGEREA ECONOMULUI)

Astfel, prin hotărârea preoţimii întregi să se aşeze alt econom, pentru care să consimtă şi episcopul Apolo, pentru ca să cheltuiască cele ale bise­ricii cu folos.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 11 Teofil Alex.)

CANONUL 11 Teofil Alex. (AJUTORAREA CELOR ÎN NEVOI)

Văduvele, săracii şi străinii călători să se bucure de toată odihna; şi să nu-şi însuşească cineva cele ale bisericii.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 10 Teofil Alex.)

CANONUL 12 Teofil Alex. (PRIMIREA UNOR CLERICI ERETICI)

Cucernicia ta ne-a făcut cunoscut că oarecare dintre cei ce se numesc pe sine catari voiesc să vină la Biserică. Deci, deoarece marele sinod ţinut în Niceea de către fericiţii noştri Părinţi a hotărât ca să se hirotonească cei ce vin de la catari, voiesc ca potrivit acestei norme să-i hirotoneşti pe cei ce voiesc să vină la Biserică, dacă viaţa lor este dreaptă şi nimic nu li se opune.

(8 sin. 1 ec; 7 sin. II ec; 95 Trul.; 7 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 13 Teofil Alex. (CĂSĂTORIA NELEGIUITĂ SE DESPARTE)

Maxim a afirmat că necunoscând legile Bisericii s-a împreunat cu însoţire nelegiuită. Şi fiindcă îl tulbură pe el situaţia de a nu fi în relaţie cu Biserica, a dat asigurarea că, deoarece din neştiinţă a comis nelegiuirea, se va desface, prin învoială, de însoţirea cea nelegiuită, căci şi acea femeie doreşte aceasta. Deci de vei considera dovedit că dânşii fac aceasta prin învoială şi nu amăgesc, căci timpul este de 10 ani, dacă socoteşti ca dânşii un timp oarecare să se întrunească cu catehumenii, dispune în felul aces­ta. Iar dacă vei observa că voiesc să amăgească şi că în privinţa lor este nevoie încă de asprime, fă ceea ce îţi va arăta Dumnezeu, condus fiind în­totdeauna de precauţie; căci aflându-te în acele locuri, mai bine poţi cu­noaşte gândurile lor.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 77, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 14 Teofil Alex. (CĂMĂTĂRIA. OSÂNDA CĂMĂTĂRIEI)

Legal lucru au făcut presbiterii din satul Gemin, dacă grăieşte adevărul Eustatia, care a adus scrisoarea; căci ea zice că au exclus din adunarea bisericii pe acea Kiradia, care a comis nedreptate şi nu vrea să împiedice nedreptatea. Deci fiindcă am aflat că dânsa, vindecându-şi răul, vrea să intre în comuniunea bisericească, să o pregăteşti ca mai întâi să lepede de la sine nedreptatea şi să o îndupleci a se pocăi, ca astfel, dacă vei cunoaşte că se apropie de legea lui Dumnezeu, dorind comuniunea bi­sericească, să-i dai voie să fie în comuniune cu poporul.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)

 

 

CANOANELE Sfântului Chiril al Alexandriei (†444)

 CANONUL 1 Chiril Alex. (JUDECATA CANONICĂ. RÂNDUIALA PENTRU JUDECATA CANONICĂ ŞI PENTRU ACUZARE)

Orice acţiune a noastră, când se procedează potrivit unei rânduieli canonice, nu ne produce nici o tulburare, ci ne scapă atât de clevetiri din partea unora, cât şi mai vârtos ne procură reputaţie bună în faţa celor care cugetă bine. Căci cine n-ar primi o hotărâre imparţială care s-ar aduce de cineva? Şi cum nu va fi fără de reproş, ba chiar plină de toată lauda, judecata cea dreaptă şi legală? Şi acestea le scriu acum cucerniciei tale, fiindcă în scrisorile tale, ce mi le-ai trimis atât mie, cât şi preasfinţi-tului şi de Dumnezeu iubitorului fratelui nostru şi împreună episcopul Proclu, numind tu episcop pe preaevlaviosul şi pe preacucernicul Petru, care s-a plâns şi a zis că ilegal a fost înlăturat din biserica păstorită de el. Logic era ca dânsul să aibă numele demnităţii preoţeşti împreună cu pre­rogativele cuvenite acelei demnităţi, ori, dacă nu mai era vrednic să stea la dumnezeiescul altar, să nu se mai fi învrednicit de însăşi numirea dem­nităţii episcopesti. Dar poate s-ar părea cucerniciei tale că cuvântul meu este oarecum aspru şi lipsit de iubire reciprocă; dar aceasta nu este adevărat. Căci poate s-ar părea cucerniciei tale că noi îl compătimim pe dânsul din cauză că este bătrân, admiţându-i numirea singură. Mult mai bine ar fi însă a se ţine seama şi de celelalte; căci el zice că şi-ar fi putut do­vedi răspunsul său, dar nu a avut timp pentru apărare şi nici nu i s-a oferit lui ascultare canonică. Şi de s-ar fi făcut ceva de acest fel, însăşi situaţia actelor l-ar fi dovedit, ori, fiind prins în acuze, ar fi fost osândit ca vinovat, şi atunci nici n-ar mai fi avut a zice de aici înainte că este nedreptăţit, ori, declarat fiind liberat de acuze, iarăşi i s-ar fi dat să stea în fruntea bisericii pe care a avut-o sub conducerea sa. Dar deoarece nu s-a făcut nimic de acest fel, el strigă împotriva procedurii şi zice că ar fi suferit nedreptate in­suportabilă şi că a fost scos din demnitate în chip ilegal, adăugând şi că i s-au răpit toţi banii care i se cuveneau. Deci sfinţia ta, cumpănind ceea ce se dispune prin dumnezeiestile Canoane, cât şi ceea ce se cuvine bisericii si celor rânduiţi la sfânta slujbă, iar pe lângă acestea rugat fiind şi prin scrisorile noastre, opreşte lacrimile bătrânului. Iar de ar dori să se judece cu cei ce i-au adus lui acuzele, să se judece, potrivit obiceiului, înaintea cucerniciei tale, fireşte fiind de faţă şi preacucernicii episcopi subordonaţi ţie, afară de cei pe care i-ar recuza ca suspecţi. Dar nu credem că vreunul dintre preacucernicii episcopi este cu gând vrăjmaş împotriva fratelui, însă pentru ca să nu ne prezinte acest pretext, care să slăbească judecata ce se va face în privinţa lui, spre a nu i se părea că s-a făcut nedreptate, nu are nici o importanţă absenţa din adunare a unora care sunt sub bănuială.

(28, 74 ap.; 5 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 9, 17 sin. IV ec; 4, 12, 14, 15 Antioh.; 3, 4, 5 Sard.; 19 Carîag.)

CANONUL 2 Chiril Alex. (CHIVERNISIREA AVERII BISERICEŞTI)

Iar banii, care cu nedreptate s-au luat de la el, este cu dreptate a i se da lapoi din două motive. întâi, fiindcă nicidecum nu trebuia să se facă una j aceasta, şi că este preaîntristător şi la extremă mâhnire duce pe ;-Dumnezeu-cinstitorii episcopi din toate părţile pământului a li se cere r seama pentru chivernisirea cheltuielilor survenite, ori din veniturile bisericeşti, ori şi din oarecare alte produse. Căci fiecare dintre noi la tim­pul său va da seama în faţa judecătorului tuturor. Că odoarele şi averile nemişcătoare trebuie să se păstreze neînstrăinate bisericilor; iar chiverni­sirea cheltuielilor ce survin să se încredinţeze celor ce după vremi ocâr-muiesc dumnezeiasca preoţie.

(38, 41 ap.; 26 sin. IV ec; 12 sin. VII ec; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.)

CANONUL 3 Chiril Alex. (RETRAGEREA DIN SCAUN. DEMISIA DIN IERARHIE)

Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din con­strângere şi de frică, şi în urma ameninţării unora; dar şi, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericeşti ca unii dintre preoţi să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fi­ind osândiţi pentru fapte în privinţa cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraţilor de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul.

(9 sin. III ec; 16 sin. l-II; 10 Petru Alex.)

CANONUL 4 Chiril Alex. (ISPITIREA CU SÂRG A CELOR CE INTRĂ ÎN CLER)

Trebuie să avem grijă de totul ce este de trebuinţă şi de nevoie pentru zidirea popoarelor şi ceea ce contribuie spre slava sfintei Biserici. Căci scris este: „Faceţi evlavioşi pe fiii lui Israel” (Lev. 15, 31). Deci Părinţii mănăstirilor din eparhia Tebaida, bărbaţi evlavioşi şi având vieţuire vrednică de admirat, venind în Alexandria şi întrebaţi fiind de către mine în privinţa stării mănăstirilor de acolo, mi-au spus că mulţi se smintesc din carUza următoare. Unii care de curând s-au însurat şi, întocmai ca şi :um ar fi venit din camerele nupţiale, amăgesc pe unii dintre episcopii Iui Dumnezeu iubitori, şi poate că nimeni nu s-a pronunţat pentru dânşii, se îirotonesc clerici, adică presbiteri. Iar alţii oarecare, scoşi fiind chiar din nănăstiri ca dezordonaţi, iarăşi aleargă spre hirotonie şi, făcându-se cle-ici, intră în aceleaşi mănăstiri de unde au fost scoşi; şi voiesc să aducă ertfa şi să săvârşească toate care sunt obişnuite clericilor şi acestea cau-:ează că şi unii dintre cei ce-i cunosc pe dânşii nu evită numai adunările >isericeşti, ci se reţin de a se împărtăşi când liturghisesc aceia. Deci fiind-ă precum am zis, totul trebuie să se facă de către noi spre zidirea popoa-elor, cucernicia voastră să bage de seamă la acestea. Şi dacă cineva ar rea să se hirotonească cleric, să se cerceteze viaţa lui: şi ori de are soţie, au nu; şi cum şi când a luat-o; şi dacă s-a despărţit de ea; şi de este el vre-nul dintre cei lepădaţi, sau de către alt episcop de Dumnezeu cinstitor, au din mănăstire; şi atunci să se hirotonească, dacă se va găsi neprihănit. ;ă aşa vom păzi atât conştiinţa noastră curată, cât şi sfânta şi cinstita lujbă neprihănită.

(80 ap.; 2 sin. I ec; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 n. 1-11)

CANONUL 5 Chiril Alex. (BOTEZUL UNOR CATEHUMENI OSÂNDIŢI)

Iar dacă oarecari sunt supuşi excluderii, epitimisându-se pentru greşeli, apoi, fiind catehumeni, ar fi să se sfârşească, să se boteze şi să nu plece din cele omeneşti neîmpărtăşiţi de har, adică nefiind în comuniune; fiindcă se vede că şi aceasta trebuie să fie după legiuirile bisericeşti. Salutaţi comuni­tatea fraţilor de la voi. Cea de pe lângă noi vă salută întru Domnul.

(13, 14 sin.lec; 47 Laod.; 45 Cartag.)

 

ENCICLICA (458-459) lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (†471), şi a sinodului cel dimpreună cu el, către toţi preacuvioşii Mitropoliţi şi către Papa Romei

 

(OSÂNDA SIMONIEI)

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a încredinţat sfinţilor săi ucenici propovăduirea Evangheliei şi i-a trimis pe ei învăţători oamenilor în toată lumea, le-a poruncit în chip hotărât ca darul ce l-au primit de la El, şi ei în dar să-1 dea oamenilor, necâştigând pentru el aramă, sau argint, sau aur, sau în general o altă avere materială sau pământească. Fiindcă răsplata harurilor cereşti şi duhovniceşti nu sunt cele pământeşti şi pieritoare. Porunca aceasta a dat-o nu numai acelora, ci, prin ei, şi nouă, pe care ne-a învrednicit a intra în treapta şi locul lor. Şi trebuie ca, precum atunci aceia, aşa şi noi acum să o păstrăm şi să o observăm riguros şi să nu născocim prin sofisme nebunii, nici să ne aruncăm în hazard primejdios, „In dar”, zice, „aţi luat, în dar daţi. Să nu câştigaţi nici argint la cingătorile voastre” (Mt. 10, 8). Simplu şi lămurit este cuvântul acestei porunci, neavând nimic îndoielnic, nici imposibil de îndeplinit, nici având trebuinţă de tălmăcire sofisticească. De la mine aţi primit demnitatea preoţiei, zice; dacă Mi-aţi dat pentru aceasta ceva, ori mic, ori mare, şi dacă aceasta s-a vândut din partea mea, vindeţi-o şi voi altora, iar dacă aţi primit-o în dar, daţi-o şi voi în dar. Ce este mai lămu­rit decât porunca aceasta? Şi ce este mai de folos celor ce i se supun? Cu adevărat vai celor ce înţeleg să câştige darul lui Dumnezeu ori să-1 dea pentru bani; căci, după cele spuse de Sf. Petru, unii ca aceştia dau prilej pentru venin de amărăciune şi pentru împreunare cu nedreptatea, cuprinşi fiind de lăcomia lor de argint; drept aceea, de acord cu această lege a Domnului, şi canonul dat în această privinţă al cuvioşilor şi ferici­ţilor Părinţi de la Sfântul şi marele Sinod ecumenic adunat la Calcedon, ne spune nouă lămurit astfel prin aceste cuvinte: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeşte că a făcut aceasta, să se pri­mejduiască pentru treapta sa; şi cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea aceea din negoţ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţia pe care a dobândit-o pentru bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze”.

Preabune şi foarte drept cinstitoare sunt poruncile canonului Sfinţilor Părinţi, care resping şi anulează tot atacul satanic şi toată apucătura dia­bolică îndreptată împotriva darului duhovnicesc; căci cu nici un chip nu admite ca promovarea hirotoniei să se facă sau să se primească pentru bani, nici de cel ce o săvârşeşte, nici de cel ce primeşte promovarea hiro­toniei. Dar nu permite a se da bani pentru hirotonie, nici mai înainte de timpul hirotoniei, nici după timpul hirotoniei, nici în însuşi timpul hirotoniei; deoarece cu desăvârşire a oprit mituirea pentru acest lucru. Totuşi, fiindcă acum, deşi acestea sunt oprite lămurit, s-au vădit unii din Biserica galatenilor care dispreţuiesc şi calcă din cauza lăcomiei ruşinoase şi a iubirii de argint aceste porunci mântuitoare şi umAne, am socotit şi noi că este bine a le reînnoi iarăşi pe acestea împreună cu Sfân­tul Sinod ce se ţine întru această cetate împărătească, pentru ca fără de nici o născocire şi fără de nici un pretext, şi fără de nici un sofism, să tăiem cu desăvârşire acest obicei nelegiuit şi urât care nu ştiu cum a in­trat în preasfintele biserici, pentru ca într-adevăr fără de cârciumărire şi curată făcând u-se glăsuirea de către arhiereii cei ce hirotonesc, să vină de sus harul Duhului Sfânt; deoarece acum, făcând ei pentru bani pro­movarea şi lucrând fără curăţenie cu mâna, nu ştiu dacă vine asupra celui ce se prohiriseşte potrivit glasului Evangheliei, ci mai vârtos de nu se re­strânge harul Duhului Sfânt. Deci să ştii, din toate părţile, preacinstito-rule de Dumnezeu, că oricine va fi vădit de una ca aceasta, ori episcop, ori horepiscop, ori periodeuţ, ori presbiter, ori diacon, ori altul oricare din canon, ori laic, prin hotărârea comună a arhiereilor şi cu vot obştesc se va osândi, după cum şi canonul Sfinţilor Părinţi de mai înainte zice: că tre­buie ca harul să fie har şi cu nici un chip să nu mijlocească argintul în pri­vinţa lui. Aşadar, să fie şi lepădat şi străin de orice demnitate ieraticească şi slujbă şi supus blestemului anatemei atât cel ce crede că-1 va câştiga pe acesta cu bani, cât şi cel ce făgăduieşte a-I da acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceas­ta; căci nu se pot cândva împăca întreolaltă cele incompatibile, nici ma-mona să consimtă cu Dumnezeu sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; şi aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mat. 6, 24). Punându-ne cu tărie încrederea în aceasta şi supunându-ne acestora, împreună cu cel ce le-a spus acestea, am hotărât împotriva celor ce comit astfel de nelegiuiri. Deci şi sfinţia ta să se îngrijească, procedându-se cu toată prevederea ca acestea prin scrisori să se dispună lămurit, atât de Dumnezeu preaiubito-rilor episcopi şi periodeuţilor celor supuşi ţie, cât şi tuturor celorlalţi; pentru ca toţi creştinii, într-un duh şi într-un suflet adunându-ne strâns laolaltă împotriva vrăjmaşului comun, să putem tăia cu ajutorul lui Dum­nezeu rădăcina lăcomiei de bani sădită de acela între noi, împreună cu toate ramurile răutăţilor ei. Salutăm întreaga comunitate de fraţi întru Hristos de la tine. Fiind sănătos întru Domnul, roagă-te pentru noi, de Dumnezeu preaiubitorule frate.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trul; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epist. lui Tarasie)

 

   ENCICLICA  lui Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (†806), Roma cea nouă, către Adrian, Papa Romei celei vechi

 

(OSÂNDA SIMONIEI. HIROTONIILE SĂ NU SE FACĂ PE BANI)

Tarasie, din mila lui Dumnezeu episcopul Constantinopolului, Roma cea nouă, către preasfinţitul şi preafericitul frate şi împreună slujitor, domnul Adrian, papa Romei celei vechi, salutări întru Domnul.

în multe feluri şi în multe chipuri, din Evanghelii, de la Apostoli şi de la Părinţi ne învăţăm ca la ceremonialul de sfinţire a preoţiei să nu avem datina lăcomiei de bani, şi să nu luăm aur şi argint, şi să nu ne însuşim ceva străin Ia hirotonia vreunei persoAne ieraticeşti, precum vom arăta prin dovezile citate în cele următoare, atât din Scripturile de Dumnezeu inspirate, cât şi din învăţăturile patristice. Căci cei ce-şi pun mâinile sunt slujitori ai Duhului Sfânt, iar nu vânzători ai Duhului Sfânt; deoarece cei ;e au primit autorizaţia aceasta prin cuvântul Domnului au vestit ca cei ce în dar au primit harul Duhului Sfânt, în dar să-1 dea celor care îl pri¬mesc de la dânşii. Iar dacă cineva se va dovedi că pe aur l-a cumpărat pe îcesta, pe unul ca acesta îl declară lepădat de tagma ieraticească. Căci Ieşi cu numele a fost primit între clerici, în realitate prin faptă cuvântul ninţeşte; căci „nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”, pre-:um ne-am învăţat din Evanghelie (Mat. 6, 24). Şi deoarece am auzit pe Dumnezeu grăind prin prooroci: „Preoţi, grăiţi în inima Ierusalimului” Isaia 40, 2), şi iarăşi ameninţând şi grăind: „paznicul de va vedea sabia menind şi nu va semnala cu trâmbiţa, şi poporul nu se va păzi, şi venind iabia va lua dintre ei suflet, sângele îl voi cere din mâna paznicului” (Iez. 53, 6), temându-ne să nu fim dojeniţi şi osândiţi din cauza tăcerii, vestim tuturor întâişezătorilor bisericilor noastre ca cu îndrăzneală să zicem cu dumnezeiescul apostol: „Curaţi suntem de sângele” (F. Ap. 20, 26) celor ce calcă orânduirile canonice, şi mult mai vârtos de ale acelora care au hi¬rotonit sau s-au hirotonit pentru bani, pe care dumnezeiescul apostol Petru, al cărui scaun l-a moştenit chiar sfinţia ta frăţească, i-a osândit ca pe Simon vrăjitorul; din cauza aceasta, nu ne sfiim să vestim adevărul, păstrând şi ţinând dispoziţiile cele transmise nouă prin Canoane de Sfinţii Apostoli şi de slăviţii noştri Părinţi, şi ne scârbim dacă s-a călcat de cine¬va ceva din acestea. Deci frăţeasca voastră arhierie venerabilă, care legal şi după voia lui Dumnezeu administrează sfânta slujbă ierarhică, are pen¬tru aceasta vestită slavă. Că marele şi întâiul Arhiereu Hristos Dumne¬zeul nostru a zis prin proorocul: „Viu sunt Eu şi voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” (l împ. 2, 30). Căci ştii, bărbate al doririlor duhului, că aproape mai de suportat este eresul nelegiuit al lui Macedonie şi al celor împreună cu dânsul luptători împotriva Duhului Sfânt; că aceia bârfind că Duhul Sfânt este creatură şi rob al lui Dumnezeu şi al Tatălui, tot astfel acestea, precum se vede, îl fac lor rob. Căci oricare stăpân vinde ceea ce ar vrea, dacă vrea, sau pe rob, sau altceva din ce are; aşijderea şi cel ce cumpără, vrând să fie stăpân peste cele ce le cumpără, prin preţ de argint le câştigă. Astfel, cei ce fac acest comerţ înjosesc pe Duhul Sfânt, păcătuind la fel cu cei ce huleau că Hristos prin Belzebul scoate dracii, sau, ca să spun mai exact, se aseamănă cu Iuda vânzătorul, care a vândut pe Hristos pe preţ de argint de Dumnezeu ucigaşilor iudei. Deci, precum într-adevăr Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Hristos Dumnezeul nostru, este deplin lămurit că cei ce vând pe Duhul Sfânt vor fi de aceeaşi parte din care s-a vândut Hristos, precum s-a dovedit. Iar dacă nu se vinde (dar clar este că cu nici un chip nu se poate face aceasta), e fără îndoială că harul Duhului Sfânt, adică sfinţenia preoţiei, nu este întru dânşii; şi nici nu au primit-o şi nici nu au. Căci, să-şi aducă aminte de Sf. Petru, care către cel ce s-a ispitit spre aceasta a zis: „Tu nu ai nici parte, nici soarte întru acest cuvânt” (F. Ap. 8, 21). Căci dacă demnitatea preoţiei se vinde, apoi de prisos este lor atât petrecerea vieţii întru cinste, cât şi conduita întru curăţenie şi virtute. Apoi, după dânşii, de prisos este şi Pavel, dumnezeiescul Apostol, care învaţă: „Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, întreg la minte, cu¬viincios, învăţător, înfrânat, treaz” (I Tim. 3, 2), ţinându-se de cuvântul credincios al învăţăturii, ca să poată şi a mângâia prin învăţătura cea să¬nătoasă, şi a mustra pe cei ce se împotrivesc. Deci toate acestea sunt de¬parte de cel ce vinde şi cumpără preoţia. Prin urmare, dovezile următoa¬re alese din cărţile sfinte declară că cu totul străin de preoţie este oricine care dă sau primeşte mită, în oricare timp, ori înainte de hirotonie, ori după hirotonie; căci a lua este luare oricând. Dar şi toate promovările eclesiastice se opresc a se da pentru bani.

Canonul al 29-lea al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun episcop prin bani a ajuns Ia demnitatea aceasta mare, ori presbiter, ori diacon, să se ca­terisească atât dânsul, cât şi cel ce I-a hirotonit şi să se taie dosăvârşit şi de la împărtăşire, ca Simon Magul prin mine, Petru”.

Din Faptele Apostolilor: „Şi văzând Simon că Duhul Sfânt se dă prin punerea mâinilor Apostolilor, le-a adus lor bani, zicând: «Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca pe oricine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt». Dar Petru a zis către el: «Argintul tău să fie cu tine întru pieire, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se câştigă pe bani. Tu n-ai parte nici de soartă întru cuvântul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înain­tea lui Dumnezeu. Drept aceea, pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă Iui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii tale; căci amă­răciunea fierei şi întru legăturile nedreptăţii văd că eşti»” (8, 18-23).

Din Cartea a Hl-a a împăraţilor: „Şi după întâmplarea aceasta nu s-a întors Ieroboam de la răutatea sa şi iarăşi a făcut din poporul de rând preoţi înălţimilor; cel ce vrea umplea mâna Iui şi se făcea preot înălţimi­lor. Şi s-a socotit acesta spre păcat casei lui Ieroboam şi spre pieire şi stin­gere de pe faţa pământului” (13, 33-34).

Din Cartea a IV-a a împăraţilor: „Şi s-a întors Neeman la Elisei şi toată tabăra lui şi a venit şi a stătut înaintea lui şi a zis: «Iată, am cunos­cut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israel, şi acum ia mulţumită de la robul tău». Şi a zis Elisei: «Viu este Domnul înaintea că­ruia stau de voi lua», şi 1-a silit să ia şi n-a voit. […] Şi a zis Ghiezi, sluga Iui Elisei: «Iată, a lăsat domnul meu pe Neeman sirianul acesta de s-a dus, şi n-a luat din mâna Iui nimic din cele ce a adus; viu este Domnul, voi aler­ga după el şi voi lua de la el ceva». Şi a alergat Ghiezi după Neeman. […] Şi a zis Neeman: «Ia doi talanţi de argint». Şi a luat doi talanţi de argint în doi saci şi două rânduri de haine. Şi după alte cuvinte, a zis către el Elisei: «De unde vii, Ghiezi?» Şi a zis Ghiezi: «N-a fost sluga ta nicăieri». Şi a zis către el Elisei: «Au n-a mers inima mea cu tine când a întors omul din carul său dinaintea ta, şi acum ai luat argintul şi hainele? Să cumperi cu ele grădini şi măslinişuri, şi vii, şi oi, şi boi, şi slugi, şi slujnice. Şi lepra Iui Neeman se va lipi de tine şi de seminţia ta în veac». Şi a ieşit de la faţa lui alb de lepră ca zăpada” (5, 12-27).

Din comentariul Sf. Vasile la Isaia: „Legea a dat-o spre ajutor, ca să zică că nu este cuvânt ca acesta pentru care nu se poate da dar şi aceasta nu este lege ca acel cuvânt al ventrilocului, căci nu s-a născocit spre amă­gire ca acela, ci este învăţătoarea adevărului; iar aceea vrăjesc pentru argint; dar aceasta este ridicol, fiindcă cei ce sunt amăgiţi Ie dau lor şi ar­gint drept plată a minciunii, iar glasul acesta al legii nu este de acest fel, ca să se dea bani pentru el, căci nimeni nu înapoiază harul: „în dar, zice, aţi luat, în dar daţi” (Mt. 10, 8). Vezi cum s-a mâniat Petru asupra lui Simon, cel ce aduce argint pentru harul Duhului Sfânt: „Argintul rău, zice, fie cu tine spre pieire, căci ai socotit a câştiga darul lui Dumnezeu pe bani” (F. Ap. 8, 20). Deci cuvântul Evangheliei nu este ca graiurilc ven­trilocilor, cele ce se vând. Căci ce preţ de răscumpărare ar da cineva vrednic de acela? Ascultă pe David, care se îndoieşte şi zice: „Ce voi răs­plăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Ps. 115, 3). Deci nu este cu putinţă a da daruri pentru aceasta, vrednice de harul cel de la dânsul; un singur dar este vrednic de acesta, păstrarea lucrului dăruit; cel ce-ţi dă ţie comoară nu cere de la tine preţul celor date, ci păstrarea vrednică a lucrului dat”.

Din scrisoarea aceluiaşi, către episcopii cei de sub el, ca să nu se hiro­tonească pentru bani: „Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată, ci iau după hirotonie, dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau mai bine zis această introducere spre gheena, să o lepădaţi şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri” (can. 90).

Din viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur: „A venit la noi Eusebiu, care ne-a pricinuit nouă vorbă multă în privinţa tuturor episcopilor, acuza­torul celorlalţi şase episcopi, rugându-se a fi primiţi în comuniune. Unii dintre episcopi se împotrivesc, zicând că nu trebuie să se primească, fiind el un clevetitor. Din cauza aceasta se ruga zicând: Deoarece procesul în cea mai mare parte s-a dezbătut în curs de doi ani şi prin martori s-a făcut amânarea, mă rog iubirii voastre de Dumnezeu, ca încă astăzi să produc eu martori; căci deşi episcopul Antonin, care a primit aurul şi a hirotonit, s-a săvârşit, totuşi au rămas în viaţă cei ce au dat şi s-au hiro­tonit. Sinodul prezent a hotărât să se cerceteze chestiunea; şi să înceapă dezbaterea din citirea actelor făcute mai înainte. Au intrat martorii; au intrat şi cei şase dintre cei ce au dat şi s-au hirotonit; stăruind însă mar­torii în depoziţiile lor, atât cei mireni, cât şi cei dintre presbiteri, pe care socoteau a se bizui, la început tăgăduiau; iar când martorii au dovedit, aducându-le aminte de locuri şi de timpuri, arătând atât felurile, cât şi cantităţile de bani ce au dat, nici conştiinţa lor fiind preacurată, au mărturisit de sine fără de multă constrângere: am dat şi ni s-a întâmplat să facă acest lucru, socotind că aceasta este rânduiala şi cu scopul ca să scăpăm de serviciul public; şi acum ne rugăm, dacă nu ne este îngăduit să fim în slujba bisericii, să primim înapoi măcar aurul ce l-am dat; findcă am dat unele giuvaeruri de-ale femeilor noastre. Ioan în privinţa aceasta a făgăduit sinodului zicând că eu îi voi libera pe ei de autoritatea de stat, rugând pe împăratul; voi însă dispuneţi ca dânşii să primească înapoi de la moştenitorii lui Antonin ceea ce au dat. Deci sinodul a hotărât ca ei să primească aurul de la moştenitorii lui Antonin şi să se împărtăşească în-lăuntrul altarului, dar să fie scoşi dintre preoţi, ca nu cumva, iertându-le aceasta, să se formeze obiceiul iudaic sau egiptean de a vinde şi a cumpă­ra preoţia. Fiindcă se zice că depravatul şi fals numitul patriarh al iudei­lor în fiecare an, sau an de an, schimbă pe mai-marii sinagogilor prin adunare de argint; asemenea şi imitatorul acestuia, patriarhul egipteni­lor, ca să se împlinească proorocia: «Preoţii lui pentru daruri răspun­deau, şi proorocii lui pentru argint preziceau» (Miheia 3, 11)”.

Din Canoanele celor şase sute treizeci Sfinţi Părinţi întruniţi la Calce-don: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau para-monar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeş­te că a făcut aceasta, să se primejduiască pentru treapta sa; şi cel hiroto­nit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea cea din negoţ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţia pe care a dobândit-o pe bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, acela, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze (can. 2).

Din enciclica preasfinţitului arhiepiscop al Constantinopolului Ghena-die şi a sinodului ţinut împreună cu dânsul: „Aşadar, să fie lepădat şi străin de orice demnitate ieraticească şi slujbă, şi supus blestemului ana­temei, atât cel ce crede că-1 va câştiga pe acesta cu bani, cât şi cel ce făgă­duieşte a-1 da pe acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceasta; căci nu se pot cândva îm­păca întreolaltă cele incompatibile, nici mamona să consimţească cu Dumnezeu, sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; şi aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: «Nu puteţi sluji lui Dum­nezeu şi lui mamona» (Mt. 6, 24)”.

Din Canoanele Sfântului Sinod al şaselea: „Cei ce pe bani se hirotonesc, sau episcopi, sau oricare clerici, iar nu după cercetarea şi alegerea vieţii, poruncim să se caterisească; dar şi cei ce i-au hirotonit” (can. 22).

Toţi să auzim aceasta şi în urechi să le luăm, nu numai arhiereii, ci şi cei ce sunt număraţi în cler şi toţi cei ce locuiesc în lume. Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu prisosinţă la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături (Evr. 2, 1); căci nu cu argint, sau cu aur, care se stri­că, am fost răscumpăraţi din vieţuirea decăzută lăsată ca moştenire de strămoşi, ci prin cinstit Sângele lui Hristos, celui nevinovat şi neîntinat ca un miel (I Petru 1, 18-19). Astfel învaţă-ne şi pe noi, bărbate preasfinţite, să urmăm poruncilor din Scripturi, şi celor evanghelice şi apostolice, ca­nonice şi părinteşti, ca să ne supunem cuvintelor gurii voastre. Ridică-te Ia înălţimi, înalţă glasul tău întru tărie, mergi întru desfătare, vesteşte cu în­drăzneală, pentru ca să se desfiinţeze şi întru nimicire să se ducă punerea mâinilor pentru bani şi orice dacă urmează acesteia pentru iubire de argint, nedreptate şi neguţătorie, pentru câştig mârşav. Căci aceasta împreună cu cele de acest fel se vor nimici din poporul ales, prin chemarea numelui lui Hristos, primind darul mântuirii, şi toate spurcăciunile ce urmează răutatea din rădăcină împreună se vor tăia. Şi preoţii ca finicii vor înflori, insuflând celor ce se mântuiesc buna mireasmă a lui Hristos, cântând Bisericii cu biruinţă: Domnul a înlăturat de Ia tine nedreptăţile tale; încă şi îndulcind pe cei ce culeg rodurile, ajungând ei la bătrâneţe unse şi arătându-i pe ei moştenitorii fericirii aceleia şi vieţii nestricate.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie)

  

 

  1. CANOANELE ÎNTREGITOARE

CANOANELE Sfântului Ioan Ajunătorul (Postitorul) (†619)

CANONUL 1 Ioan Ajunătorul (CEI CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ. POCĂINŢA CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ, APOSTAŢI)

Dacă cineva de bunăvoie în chip nesocotit a tăgăduit pe Hristos, potri­vit canonului 73 al lui Vasile cel Mare, se va învrednici de împărtăşanie numai la sfârşitul vieţii; şi nimeni nu-1 poate scăpa de o astfel de epitimie, nici să îndrăznească a arăta vreo blândeţe faţă de acesta. Iar Sfântul Grigorie determină exact toate chestiunile privitoare la aceştia, supunând aceloraşi pedepse pe cei ce de bunăvoie dezertează la rătăcire, hotărând măsura acestor pedepse după durata vieţii fiecăruia; iar cei ce prin con­strângere au comis acest păcat se vor supune pedepsei pentru desfrânare, prelungindu-se lui pedeapsa la al nouălea an. Aceeaşi deosebire între cei păcătoşi o face şi sinodul de Ia Ancira, cât şi Sfântul martir Petru al Ale­xandriei, precum şi Vasile cel Mare în canonul său al 81-lea.

Dar astăzi Biserica urmează potrivit celor normate şi potrivite de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului Metodiu, tratând în general pe cei ce au fost copleşiţi în chipuri diferite de acea greşeală.

Iar acesta zice că dacă cineva a fost prins de nelegiuiţi pe când era copil şi, de frică sau din neştiinţă sau din prostie fiind sedus, a tăgăduit credinţa, dar ajungând la vârsta bărbăţiei revine la moravurile creşti­nilor şi intrând în catoliceasca Biserică se pocăieşte şi se mărturiseşte, să asculte zilnic de l preot, până la ziua a şaptea cele patru rugăciuni rân­duite şi în a opta să se boteze; apoi, dezbrăcându-se şi îmbrăcând Ientio-nul, să se ungă cu Sfântul Mir, întocmai ca şi cei ce se botează, şi astfel să se învrednicească de dumnezeiasca împărtăşanie; iar în alte opt zile nici­decum să nu lipsească de la sfintele slujbe din biserică, întocmai ca şi cei ce se botează.

Iar dacă cineva a fost cuprins de cei nelegiuiţi fiind în deplina vârstă a bărbăţiei şi prin chinuri a fost silit să se lepede de credinţa sa, acestuia încă să i se acorde milostivire. Totuşi întâi va posti de două ori 40 de zile, reţinându-se de la carne, brânză şi ouă, şi în trei zile din săptămână să se abţină de la vin; şi nici untdelemn să nu dorească; şi să facă rugăciuni îmbelşugate şi cât se poate mai multe metanii. După aceea, împlinindu-se cele două de ori 40 de zile, să asculte timp de şapte zile zilnic rugăciuni de pocăinţă, iar în ziua a opta să se spele întocmai ca cei mai sus menţionaţi şi să fie uns şi să se învrednicească de împărtăşirea Sfintelor Taine, iar după alte opt zile să participe la slujbele bisericeşti, iar pe cel ce intenţio­nat a dezertat la tăgăduirea credinţei, îl aşteaptă pedeapsă grozavă, dar prin nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, aceasta încă se va lecui cu milostivire. Deci doi ani să postească, reţinându-se de la carne, brânză şi ouă; iar în trei zile din săptămână lipsindu-se de untdelemn şi de vin, făcând în fiecare zi metanii potrivit puterii sale, una sută sau două sute. Iar împlinindu-se cei doi ani, să asculte şi acesta şapte zile rugăciuni de pocăinţă, iar apoi să se procedeze şi în privinţa lui precum s-a mai spus mai înainte.

(62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. I ec; 102 TruL; 1-9, 12, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez.; 3, 73, 81, 84 Vasile cel Mare; 1-14 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 2 Ioan Ajunătorul (VRĂJITORIA. OSÂNDA VRĂJITORILOR ŞI A CELOR CE ALEARGĂ LA EI)

Pe cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitorie şi farmece, dumnezeiescul Va­sile, în canonul al 65-lea, îi supune pedepsei ucigaşilor, care durează timp de douăzeci de ani; iar pe cei ce se dedau ghicitorilor de noroc sau numai înclină să creadă ca aceştia, în al şaptezeci şi doilea canon. Grigorie de Nyssa însă, în canonul al doilea făcând iarăşi împărţirea păcatelor, po­runceşte ca celor ce trec de partea acelor vrăjitori întru lepădarea cre­dinţei noastre să li se dea şi lor răstimpul de pedeapsă al apostaţilor; iar în privinţa celor care din constrângere şi din micime de suflet au trecut la aceştia, porunceşte să se observe măsura pedepsei celor care păcătuiesc în desfrânare.

Iar canonul şasezeci şi unu al sinodului al şaptelea îi osândeşte pe cei din urmă la pedeapsă de şase ani. Apoi canonul al douăzeci şi patrulea de la Ancira îi supune pe aceştia unei epitimii nu mai lungi de cinci ani. Să se citească şi canonul al treizeci şi şaselea al sinodului de la Laodiceea, care face deosebire exactă în privinţa acestora.

Iar Ioan Ajunătorul, în privinţa celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitorie sau farmece, scurtează la trei ani timpul lor de penitenţă, dacă se strădu­iesc a posti zilnic, cât mai mult timp, şi dacă după ceasul al nouălea gustă mâncare uscată şi seacă, şi să trăiască cât mai desăvârşit; dar să facă şi 250 de metanii, atingând cu evlavie pământul cu fruntea.

Cu aceleaşi pedepse pedepseşte şi pe femeile care confecţionează amulete şi se îndeletnicesc cu ghicire de noroc.

(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa).

CANONUL 3 Ioan Ajunătorul (DUHOVNICUL ESTE CHIVERNISITORUL POCĂINŢEI DUPĂ CHIBZUINŢĂ SA)

(12 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)

Ioan Ajunătorul zice: Eu socotesc că celor care judecă drept nu li se pare că scurtarea de către noi a timpului de pocăinţă nu este o părere salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel Mare şi nici cei ce mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei ce păcătuiesc vreo ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, fără numai îndepărtarea de la Sfânta împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă. De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca să-1 ier¬tăm şi noi un an din epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui. Aşijderea, dacă ar făgădui reţinerea de la carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de la brânză şi de la ouă, sau peşte, sau de la unt¬delemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest fel să-i iertăm un an. Tot astfel să procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu prin îmbelşugatele plecări de genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată pentru milostenie. Iar dacă cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi singuratice, am socotit că este bine să dobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii.

CANONUL 4 Ioan Ajunătorul (BÂNTUIREA DE ISPITE)

Năvălirea poftei prin gânduri în inimă este cu totul de nepedepsit, fiind un păcat încă nesăvârşit.

 

CANONUL 5 Ioan Ajunătorul (ÎNVOIREA LA ISPITĂ)

Învoirea sufletului de a primi pofta se spală cu 12 metanii.

CANONUL 6 Ioan Ajunătorul (LUPTA CU ISPITELE)

Lupta este vrednică ori de cununi, ori de pedeapsă.

 

CANONUL 7 Ioan Ajunătorul (PRIMIREA ISPITEI)

Consimţământul este cauza şi începutul epitimiilor.

CANONUL 8 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU SCURGEREA SĂMÂNŢEI ÎN SOMN)

Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, o zi se scoate de la îm­părtăşanie, şi se crede că se curaţeşte de întinăciune astfel că va cânta psalmul 50 şi va face 49 de metanii.

(4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 Tim. Alex.)

 

CANONUL 9 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU SCURGEREA SĂMÂNŢEI ÎN TREZVIE)

Iar cel ce s-a întinat deştept fiind cu trupul, şapte zile se opreşte de la împărtăşanie, cântând în fiecare zi Psalmul al 50-lea şi făcând 49 de metanii.

(4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 Tim. Alex.)

CANONUL 10 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU MALAHIE)

Cel ce a făcut malahie 40 de zile se pedepseşte, cu mâncare uscată hrănindu-se în fiecare zi şi făcând 100 de metanii.

CANONUL 11 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU MALAHIA ÎN DOI)

Iar amestecarea cu alţii, ca una ce face malahia îndoită, primeşte epitimia arătată până la 80 de zile.

CANONUL 12 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CLERICILOR PENTRU MALAHIE)

Iar dacă vreunul dintre cei din cler mai înainte de consacrare a căzut în patima malahiei, nefiind poate îngrijat că numai pentru aceasta se va opri de la preoţie, întâi, primind epitimie suficientă, aşa să vie la preoţie. Iar dacă s-a aprins cu acest păcat după ce va fi primit demnitatea preo­ţească, pe un an încetând de la aceasta şi pedepsindu-se cu epitimiile obiş­nuite, să se întoarcă la preoţie. Dar dacă, după cunoaşterea păcatului, a doua oară sau a treia oară ar face aceasta, încetând de la preoţie, să trea­că în treapta citeţilor.

CANONUL 13 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU FAPTE ASEMENEA MALAHIEI)

Va primi epitimia însă pentru malahie şi între femei aceea care s-a sărutat şi pipăit cu un bărbat, dar nu a fost stricată.

 

CANONUL 14 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU DESFRÂUL CELUI NEÎNSURAT)

Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrâ­nat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani.

(4, 21, 22, 26, 59, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 15 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU DESFRÂUL CELUI ÎNSURAT)

Iar Vasile cel Mare în canonul 21 spune că cel ce este însurat cu femeie şi cade în desfrâu merită să se pedepsească mai mult decât cel ce nu trăieşte cu o femeie şi este cuprins de această patimă.

(9, 19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 16 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIORIEI)

în canonul 60 Vasile cel Mare, pe monahiile sau pe femeile canonice care desfrânează Ie supune epitimiei pentru adulter, căci acelea sfărâmă legătura cu mirele lor spiritual, Hristos, iar canonul al 44-lea al sinodului al Vl-lea porunceşte ca monahul care desfrânează cu nimic mai mult să nu se pedepsească decât laicii. Iar noi, zice Ioan Ajunătorul, rânduim ca cel ce desfrânează să nu se împărtăşească doi ani, dacă-şi va da silinţa să mănânce mâncăruri uscate zilnic, după ceasul al nouălea, şi va face două sute cincizeci de metanii. Iar dacă va neglija să facă acestea, va îndeplini timpul epitimiei hotărât de Părinţi.

(16 sin. IV ec; 44 Trul.; 19 Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 17 Ioan Ajunătorul (SILNICIA. (CEI CĂRORA LI SE FACE SILĂ NU SE OSÂNDESC))

Părinţii, şi mai ales canonul al 49-lea al Iui Vasile cel Mare, au hotărât să nu se supună pedepselor cei pângăriţi de oameni silnici sau de stăpâni.

(11 Ancira; 2 Grig. Neocez..; 30, 49 Vasile cel Mare)

CANONUL 18 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU DESFRÂU)

Canonul 32 al lui Vasile cel Mare hotărăşte ca clericul care des­frânează să se caterisească, dar să nu se şi afurisească.

CANONUL 19 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢĂ PENTRU CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA)

În privinţa celor care se căsătoresc a doua oară, canonul 4 al lui Vasile cel Mare zice că unii au stabilit un an; iar alţii doi ani de epitimie; iar cei ce se căsătoresc a treia oară se vor afurisi pe trei şi pe patru ani. Dar noi zicem că am primit obiceiul afurisirii de cinci ani pentru cei ce se căsă­toresc a treia oară, fireşte nedesfăcându-se căsătoria dacă au ei copii din căsătoriile anterioare.

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 TruL; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 4, 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 20 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU ADULTER)

Canonul al patrulea al Iui Grigorie de Nyssa izgoneşte pe adulter pe optsprezece ani de la dumnezeiasca împărtăşanie, iar canonul 58 al lui Vasile cel Mare îi îngăduie ca după cincisprezece ani să se împărtăşească cu Sfintele Taine; iar canonul 20 al sinodului de la Ancira dispune ca epitimia să se poată termina după anul al şaptelea. Iar noi credem ca acela după trei ani să se învrednicească de împărtăşanie, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea se va mulţumi cu mâncăruri uscate şi va face şi două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar de va neglija să facă aceas­ta, va aştepta sfârşitul timpului hotărât de Părinţi.

(48 ap.; 87, 93, 98 TruL; 20 Ancira; 102 Cartag.; 19, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 21 Ioan Ajunătorul (DESPĂRŢENIA CANONICĂ A CLERULUI PENTRU ADULTERUL SOŢIEI)

Nu poate intra în preoţie acela a cărui soţie este adulteră, precum spune canonul al 8-lea de la Neocezareea. Se dispune ca femeia care s-a făcut adulteră după hirotonia soţului să se demită, sau dânsul să înceteze de la preoţie.

(18 ap.; 3, 6, 12, 26 TruL; 8 Neocez.; 27 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 22 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU LOGODNICA ALTUIA ESTE ADULTER)

Canonul al 98-lea al sinodului al şaselea osândeşte ca pe adulter pe cel ce ia în căsătorie pe cea logodită legal cu altul.

(98 TruL; 11 Ancira; 22, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 23 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU ERETICII ESTE OPRITĂ)

Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se îm­preună cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească.

(14 sin. IV ec; 72 TruL; 10, 31 Laod.; 21 Cartag.)

CANONUL 24 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA ÎMPREUNĂRII ÎNTRE FRAŢI (INCESTULUI))

Acela dintre cei ce au căzut în incest, care a comis necuviinţa cu sora sa proprie, după Vasile cel Mare, se exclude pe cincisprezece ani de la îm­părtăşanie. Iar noi rânduim ca acesta să se învrednicească de împăr­tăşanie după trei ani, dacă în fiecare zi va posti până seara şi va mânca mâncare uscată şi va face în fiecare zi 500 de metanii.

(67, 68, 75 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)

CANONUL 25 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA DESFRÂNĂRII CU LOGODNICA)

Cel ce desfrânează cu logodnica, după Vasile cel Mare, se exclude de la împărtăşanie pe 11 ani; noi zicem că pe doi ani, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea mănâncă mâncare uscată şi face în fiecare zi 300 de me­tanii. Dar neglijând să facă aceasta, va îndeplini anii hotărâţi de Părinţi.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez..; 23, 27, 67, 68, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teof. Alex.)

CANONUL 26 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU DESFRÂNARE CU SOACRA)

Aceloraşi epitimii se va supune şi cel ce iubeşte nebuneşte pe soacra sa, nefiind despărţit de soţia sa, potrivit legii, care zice că „Cele întărite din­tru început să rămână neschimbate sub toate împrejurările”. Dar Sfântul şi dumnezeiescul Sinod de acum hotărăşte ca cei ce săvârşesc un astfel de păcat să rămână neîmpărtăşiţi şase ani, supunându-se canonului ur­mător: sase luni să se abţină cu totul de mâncare de cărnuri, asistând totdeauna la sfintele slujbe ale bisericii, dacă nu li se întâmplă vreo boală sau altă nevoie inevitabilă, când vor sta afară de biserică, plângând şi rugând pe Dumnezeu să le ierte nelegiuirea; nici să nu primească anaforă, nici să nu bea apă sfinţită, dacă nu cumva se apropie timpul sfânt al lu­minării; şi ridicând numai pâinea întru numele Sfintei Treimi, să o mă­nânce cu evlavie, drept arvună a iubirii de oameni a lui Dumnezeu; dar să nu sărute cu îndrăzneală cu buzele sfintele icoAne, decât numai pedes-tralele lor cu toată frica. Dar în întreg timpul celor şase ani să facă zilnic 100 de metanii, afară de sâmbătă şi duminică; iar în fiecare miercuri şi vineri să se bucure de mâncări uscate, abţinându-se de la peşte, şi de la vin, şi de la untdelemn, şi în curs de doi ani să stea în biserică după cântăreţ şi să asculte dumnezeiestile cântări, iar ceilalţi trei ani şi jumăta­te să stea laolaltă cu credincioşii şi împreună să se roage; şi astfel după sfârşitul celor şase ani să se învrednicească de împărtăşanie. însă trebuie să observe şi acestea: să facă milostenie după putinţă, mai ales în menţio­natele zile de post, adică miercurea şi vinerea. Apoi să dăruiască săracilor toate câte le-a fost îngăduit să mănânce mai înainte de a se fi supus canonului, adresându-se lor cu rugămintea ca să se roage pentru dânşii; şi să trimită la biserică în fiecare săptămână o liturghie, dacă au mijloace; şi să se abţină de la minciuni şi jurăminte cu care de multe ori este îm­preunată călcarea de jurământ. Căzând însă ei în boală de moarte, să se învrednicească de dumnezeiasca împărtăşanie; dar întremându-se să re­vină iarăşi în acea treaptă a pedepsei în care s-au găsit înainte de împăr­tăşania dată lor din necesitate; şi să-şi zdrobească inima, cu lacrimi calde să-şi curăţească după putinţă cât mai mare păcatul greu al sufletului.

(86 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 27 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA VRĂJITORILOR, ADULTERILOR ŞI UCIGAŞILOR)

Acelaşi canon se potriveşte şi pentru vrăjitori, şi pentru adulteri, şi pentru ucigaşi, şi pentru toţi care cad în vinovăţii grele, dar prin dis­poziţia sufletească a persoAnelor respective spre pocăinţă, sau se reduce pedeapsa, sau se înmulţeşte.

(26 Ioan Ajun.)

CANONUL 28 Ioan Ajunătorul (OPRIRI ŞI ÎNFRÂNĂRI PENTRU FEMEIA AFLATA ÎN CURĂŢENIE LUNARĂ)

Canonul al 2-lea al Sfântului Dionisie, dar şi al 7-lea al lui Timotei, porunceşte ca femeile care sunt în curăţirea lunară să nu se atingă de nimic dintre cele sfinte, până la a şaptea zi. Şi în legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă, ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeieştile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită.

nimic dintre cele sfinte până la a şaptea zi. Şi legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeiestile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită.

(44 Laod.; 2 Dion. Alex.; 6, 7 Tim. Alex.)

CANONUL 29 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI)

Canonul al 4-lea al lui Grigorie de Nyssa exclude de la împărtăşanie pentru optsprezece ani pe cel ce comite necuviinţă cu bărbaţii; iar cano­nul al 62-lea al lui Vasile cel Mare, pentru cincisprezece. Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plân­gând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de meta­nii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească cinci­sprezece ani.

(7, 62 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 30 Ioan Ajunătorul (COPIII PÂNGĂRIŢI. CEI PÂNGĂRIŢI NU POT FI CLERICI)

Copilul, de se va pângări de cineva, să nu intre în preoţie. Căci deşi acela din cauza nevârstniciei nu a păcătuit, dar vasul s-a sfărâmat şi ne­trebnic s-a făcut pentru sfânta slujbă. Iar dacă pe coapse a primit scurge­rea, canonisindu-se potrivit, nu se va opri să se aducă la preoţie.

(4 Grig. Nyssa)

CANONUL 31 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA UCIDERII DE VOIE ŞI FĂRĂ DE VOIE)

Legea Veche porunceşte ca ucigaşul să se pedepsească cu moartea; iar Vasile cel Mare, în canonul 56, exclude pe ucigaşul cu premeditare pentru douăzeci de ani de la împărtăşanie, iar pe cel fără de voie pentru zece. Iar noi excludem de la împărtăşanie pentru cinci ani pe ucigaşul cu premedi­tare, iar pe cel fără de voie, pentru trei ani, dacă însă, după ajunarea cea până seara, ucigaşul cel cu mâna sa va mânca mâncare foarte uscată şi se va sili să facă în fiecare zi câte 300 de metanii, iar găsindu-se întru lene­vie, să îndeplinească hotărârea Părinţilor.

(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 32 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE UCID ÎN RĂZBOI ŞI ÎN LUPTA CU TÂLHARII)

Vasile cel Mare, în canonul 13, exclude de la împărtăşanie pentru trei ani pe cei ce ucid în război. Aşijderea în canonul 55 şi pe cei ce luptă împotriva tâlharilor; iar clericii se caterisesc.

(22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 33 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE PRICINUIESC PIERDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI)

Vasile cel Mare, în Canoanele sale al 2-lea şi al 8-lea, spune că femeile care strică cu meşteşugiri pe feţi în pântece şi cele ce dau şi iau doctorii, pentru ca să-i piardă şi ca feţii înainte de vreme să cadă afară, să fie ex­cluse de la împărtăşanie pentru 10 ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau şi trei ani.

(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 34 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU PIERDEREA FĂRĂ DE VOIE A FĂTULUI)

Iar femeia care fără de voie a pierdut fătul primeşte epitimie de un an.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 35 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU NĂDUŞIREA CU VOIE SAU FĂRĂ DE VOIE  A PRUNCULUI)

Femeia care adoarme asupra pruncului şi-l îneacă, după trei ani se învredniceşte de împărtăşire, îndepărtându-se în zile rânduite de cărnuri, şi de brânză, şi celelalte săvârşindu-le cu osteneală. Iar dacă din lenevire şi din neînfrânarea părinţilor s-a întâmplat aceasta, se aseamănă cu uci­derea intenţionată. Dacă însă din viclenia vrăjmaşului, atunci fapta este vrednică de iertare. Totuşi, si aceasta are trebuinţă de epitimii potrivite; căci din cauza altor greşeli s-a întâmplat această părăsire.

CANONUL 36 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU PIERDEREA CU VOIE A FĂTULUI)

Femeii care nu se îngrijeşte de fătul său, ci din cauza neglijenţei dânsei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată.

(2, 32, 52 Vasile cel Mare)

CANONUL 37 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PĂRINŢILOR CARE ÎŞI LASĂ COPIII SĂ MOARĂ NEBOTEZAŢI)

Murind copilul nebotezat din cauza neglijenţei părinţilor săi, părinţii se exclud pe trei ani de Ia împărtăşire, mâncând ei în aceşti ani mâncăruri uscate şi îmblânzind pe Dumnezeu cu plecări de genunchi cu plângere şi cu putere să se roage de Dumnezeu cu milostivire. Iar fiind copilul de şapte zile şi moare nebotezat, părinţii se înlătură pe şapte ani din comuni­une şi se condamnă ca în aceşti ani să mănânce mâncări uscate şi să facă în fiecare zi 40 de metanii.

(72, 110 Cartag.)

CANONUL 38 Ioan Ajunătorul (CĂLUGĂRIŢA SĂ DEA LA IVEALĂ PĂCATELE DE CARE ŞTIE)

Călugăriţa care a auzit de la alţii despre un adulter sau despre pângărire de prunci, şi nu descoperă aceasta superioarei se supune aceleiaşi epitimii ca aceea ce a săvârşit păcatul, potrivit canonului 71 al lui Vasile cel Mare.

(71 Vasile cel Mare)

CANONUL 39 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE-ŞI LEAPĂDĂ COPIII ESTE CU UCIGAŞII)

Legea pedepseşte ca pe ucigaşe pe cele ce-şi aruncă copiii lor la intrările bisericilor, chiar dacă cineva i-ar scăpa luându-i.

(33, 52 Vasile cel Mare)

CANONUL 40 Ioan Ajunătorul (TÂLHARII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Tâlharii se supun pedepsei ucigaşilor de oameni, deoarece ei se servesc şi de ucidere spre promovarea întreprinderii lor.

(22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43, 55 Vasile cel Mare)

CANONUL 41 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU FURT)

Hoţul, dacă de bunăvoie mărturiseşte fapta sa, să se afurisească pe un an, după canonul 61 al lui Vasile cel Mare; iar dacă a fost dovedit, să se afurisească pe doi ani. Dar noi vom lipsi pentru 40 de zile din comuniune pe hoţul care de bunăvoie se căieşte, iar pe cel ce se dovedeşte, pentru şase luni, mâncând după al nouălea ceas din zi mâncare uscată şi făcând în fiecare zi o sută de metanii.

(61 Vasile cel Mare; 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 42 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU FURTUL AVERII OBŞTEŞTI)

Cel ce a fost prins în furtul averii obşteşti, ceea ce se numeşte furt prin­cipal, să nu intre în preoţie. Iar dacă va cădea în această patimă după ce a intrat în preoţie, se va despuia de preoţie, după canonul 25 al Sfinţilor Apostoli.

(25, 72 ap.; 10 sin. 1-11; 6, 8 Grig. Nyssa)

 

CANONUL 43 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR)

Canonul 66 al lui Vasile cel Mare hotărăşte că cel ce jefuieşte mormin­tele trebuie să fie neîmpărtăşit pe zece ani. Iar noi pe un an, mâncând după al noulea ceas din zi şi făcând în Fiecare zi 200 de metanii.

(66 Vasile cel Mare; 7 Grig. Nyssa)

CANONUL 44 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU SPURCAREA CELOR SFINTE)

După Sfântul Grigorie de Nyssa, sacrilegiul se pedepseşte cu timp mai scurt decât adulterul; dar se dă până la trei ani.

(25, 38, 72, 73 ap.; 25 Antioh.; 10 sin. I-II; 8 Grig. Nyssa; 2 Chiril Alex.)

CANONUL 45 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA CELOR CARE JURĂ STRÂMB))

Canonul 82 al lui Vasile cel Mare hotărăşte ca cei ce prin constrângere jură strâmb să se înlăture din comuniune pe trei ani; iar cei ce fără de constrângere, să fie înlăturaţi de Ia aceasta pe zece ani. Iar noi credem de cuviinţă ca aceştia să se scoată din comuniune pe un an, mâncând după al noulea ceas din zi mâncări uscate şi făcând zilnic 250 de metanii.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 46 Ioan Ajunătorul (NU ESTE CU DREPTATE A CERTA CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ)

Nici femeia laică, nici călugăriţa să nu se despartă de biserică pentru orice fel de păcat, ci numai de la împărtăşanie. Canonul zice să facem aşa din cauză că multe femei s-au sinucis de ruşine; precum nici presbiterul, nici diaconul, potrivit acestei norme: „Nu vei pedepsi de două ori pentru aceeaşi” (Naum 1,9).

(25 ap.; 34 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 47 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU BĂUTURI NECURATE)

Căzând ceva necurat în fântână, sau în untdelemn, sau în vin, cel ce bea acele băuturi trei zile să nu se atingă de carne şi de brânză; şi şapte zile să nu se cuminece.

(63 ap.; 67 TruL; 2 Gang.)

 

CANONUL 48 Ioan Ajunătorul (VOMAREA. POCĂINŢA CELOR CE VOMEAZĂ DUPĂ CUMINECARE)

Cel ce a vomitat după dumnezeiasca împărtăşanie să se înlăture pe 40 de zile de la dumnezeiasca cuminecătură, rostind cincizeci de psalmi în fiecare zi şi făcând cincizeci de metanii, orişicum s-ar fi întâmplat aceasta. Căci chiar dacă ar şti el că nu s-a întâmplat din cauza sa, totuşi să se supună la orice caz pentru alte oarecare păcate ale sale.

CANONUL 49 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU MAŞTERA)

De va păcătui cineva cu maştera sa, se pedepseşte cu trei ani, fireşte aju­nând până seara, şi mâncând uscat, şi în fiecare zi făcând cinci sute de metanii.

(79 Vasile cel Mare)

 

CANONUL 50 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU MAMA ŞI CU FIICA)

De va păcătui cineva cu mama şi cu fiica, se pedepseşte cu patru ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

 

CANONUL 51 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ CU DOI FRAŢI)

De va face cineva sodomie cu doi fraţi, asemenea se pedepseşte.

CANONUL 52 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ CU GINERELE)

De va face cineva sodomie cu ginerele său, se pedepseşte cu patru ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

CANONUL 53 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ ÎNTRE FRAŢI)

De va face cineva sodomie cu fratele său, se pedepseşte cu opt ani, mân­când uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 400 de metanii.

CANONUL 54 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ CU FRATELE MAI MIC)

Dacă vreun frate mai mic ar suferi sodomie de la cel mai mare, fără să facă el sodomie, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând 100 de metanii.

CANONUL 55 Ioan Ajunătorul (CĂDEDEA CU FIICA SA)

De va păcătui cineva cu fiica sa o dată, se pedepseşte cu cinci ani. Iar dacă de mai multe ori, cu 12 ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi si făcând în fiecare zi 500 de metanii.

CANONUL 56 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU MAMA SA)

De va păcătui cineva cu mamă-sa o dată, se pedepseşte cu şapte ani, iar dacă de mai multe ori, cu 12 ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi si făcând cinci sute de metanii.

 

CANONUL 57 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU FINA)

De va păcătui cineva cu fiica sa cea din Sfântul Botez o dată, se pedepseşte cu opt ani, iar dacă de mai multe ori cu 10 ani, mâncând după al nouălea ceas din zi si făcând cinci sute de metanii.

CANONUL 58 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU CUMĂTRĂ)

De va păcătui cineva cu cumătră sa, se pedepseşte cu opt ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

CANONUL 59 Ioan Ajunătorul (SODOMIA)

De va păcătui cineva de mai multe ori cu dobitoc, având soţie, se pedepseşte cu opt ani, iar de nu are femeie şi a păcătuit o dată sau de două ori, sau de mai mult de trei ori a păcătuit, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând 300 de metanii. Aceste epitimii le va primi şi femeia care a păcătuit cu dobitoc.

CANONUL 60 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU VERIŞOARA PRIMARĂ)

De va păcătui cineva cu vara sa primară, se pedepseşte doi ani, mâncând iscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 500 de metanii.

CANONUL 61 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU NECREŞTINI ŞI ERETICI)

De va păcătui cineva cu o păgână, sau şi cu o evreică, sau cu turcoaică, au cu eretică, neavând soţie legiuită, se pedepseşte trei ani, mâncând us-at după al nouălea ceas din zi, făcând în fiecare zi 200 de metanii. Asemenea se pedepseşte şi femeia care, neavând soţ legiuit, va păcătui cu vreu, sau cu turc, sau cu eretic, sau cu armean. Iar dacă bărbatul, care re soţie, şi femeia, care are soţ legiuit, ar păcătui cu astfel de persoAne lăgâne sau eretice, se pedepsesc pe patru sau cinci ani, mâncând uscat lupă al nouălea ceas din zi si făcând în fiecare zi 250 de metanii.

CANONUL 62 Ioan Ajunătorul (ADULTERUL SOŢIILOR DE CLERICI. DESPĂRŢENIA CANONICĂ A CLERICILOR)

Iar dacă soţia presbiterului sau diaconului ar comite adulter, se edepseşte cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi icând în fiecare zi 300 de metanii. Fireşte că acestea se pedepsesc mai greu decât alte adultere, pentru că ucid pe bărbaţii lor, făcându-se ele prin acest fel de adulter cauza caterisirii din preoţie. Şi soţii lor, dacă voiesc să le mai aibă pe ele soţii, se caterisesc din preoţie. Iar dacă voiesc să aibă preoţia, se despart de dânsele mai înainte de a se împreuna cu ele după adulter, potrivit canonului al 8-lea al sinodului de la Neocezareea.

CANONUL 63 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA FEMEII CU DOI FRAŢI)

Iar dacă o femeie ar păcătui cu doi fraţi, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

CANONUL 64 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA FEMEII CU FAMEN)

Dacă o femeie ar păcătui cu un famen, se pedepseşte cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

CANONUL 65 Ioan Ajunătorul (ÎMPREUNAREA NEFIREASCĂ CU SOŢIA)

De va face cineva sodomie cu soţia sa, se pedepseşte pe opt ani, mân­când uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

CANOANELE lui Nichifor Mărturisitorul (†818)

CANONUL 1 Nichifor Marturisitorul (ANTIMISUL)

Dacă din neştiinţă se va spăla antimisul, acela nu-şi pierde sfinţenia, nici nu se face necurat.

(73 ap.; 7 sin. VII ec.)

CANONUL 2 Nichifor Marturisitorul (CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA)

Cel ce se căsătoreşte a doua oară nu se cunună, ci i se dă chiar epitimia de a nu se împărtăşi doi ani cu preacuratele taine; iar cel ce se căsătoreşte a treia oară, cinci ani.

(7 ap.; 3 Trul.; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 4, 12 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Nichifor Marturisitorul (PRIDVORUL BISERICII. ÎN PRIDVORUL BISERICII NU SE ZĂBOVEŞTE)

Cel ce petrece de nevoie timp scurt în pridvorul bisericii nu se osân­deşte. Iar dacă zăboveşte acolo timp îndelungat, acela să se alunge cu certări, iar biserica să-şi primească ale sale drepturi.

(73 ap.; 74, 76, 97 Trul.)

CANONUL 4 Nichifor Marturisitorul (DANIILE Şl NUMELE CELOR RĂPOSAŢI. BISERICA PRIMEŞTE DANII ŞI FĂRĂ TESTAMENT)

Se cuvine a se primi milosteniile ce se fac pentru cei ce s-au săvârşit fără testament; anume dacă dânşii fiind vii aveau intenţia să facă aceste milostenii.

CANONUL 5 Nichifor Marturisitorul (LA BUNAVESTIRE ESTE DEZLEGARE DE VIN ŞI DE PEŞTE)

De s-ar întâmpla Bunavestire în Joia cea Mare sau Vinerea cea Mare, nu păcătuim dacă gustăm vin şi peşte.

(66ap.;52Trul.)

CANONUL 6 Nichifor Marturisitorul (EGUMENUL POATE HIROTESI CITEŢ ŞI IPODIACON)

Cel ce are rugăciunea (hirotesia) de egumen, presbiter fiind, poate să sfinţească citeţ şi ipodiacon în mănăstirea sa.

(33Trul.; 14sinF/ec.)

CANONUL 7 Nichifor Marturisitorul (DESFRÂUL OPREŞTE DE LA HIROTONIE)

Dacă cineva a vieţuit 20 de ani sau şi mai mulţi în desfrâu, apoi se va arăta că face fapte virtuoase, acela nu se cuvine a se hirotoni; fiindcă cel sfinţit trebuie să fie imaculat.

(80 ap.; 2 sin. Iec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. 1-11; 4 Chirii al Alex.)

CANONUL 8 Nichifor Marturisitorul (COPIII DIN FLORI ŞI CEI DIN CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA SE POT HIROTONI)

Copiii născuţi din ţiitoare sau din cei ce s-au căsătorit a doua oară sau a :reia oară şi care dovedesc că au viaţă vrednică de preoţie se hirotonesc.

(76 ap.; 33 Trai; 14 sin. Vil ec; 15 Laod.)

CANONUL 9 Nichifor Marturisitorul (CUMINECAREA CELOR ÎN PRIMEJDIE DE MOARTE)

Se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtăşanie celui bolnav în prime­jdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare.

(29 Trul.; 41 Cartag.)

CANONUL 10 Nichifor Marturisitorul (ÎNCHINAREA DUMINICA ŞI ÎN CINCIZECIME)

Duminica şi în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoAnelor, dar să nu se facă obişnuitele metanii mari.

(20 sin. I ec; 90 Trul; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 11 Nichifor Marturisitorul (PROSCOM1DIA. RÂNDUIALĂ PENTRU PROSCOMIDIE)

Nu păcătuieşte cel ce proscomideşte dintr-o prescură pentru trei oa­meni, sau aprinde o lumânare.

CANONUL 12 Nichifor Marturisitorul (POTIRUL NU SE BINECUVÂNTEAZĂ LA PROSCOMIDIE)

Sfântul Potir nu trebuie să se binecuvânteze la rugăciunea proscomidiei.

 

CANONUL 13 Nichifor Marturisitorul (LA LITURGHIE SE FOLOSEŞTE APĂ CALDĂ)

Nu se cuvine ca presbiterul să liturghisească fără apă caldă, decât nu­mai de mare nevoie; şi dacă nicidecum nu se află apă caldă.

(32Trul.;37Cartag.)

CANONUL 14 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU CĂLUGĂRUL REVENIT ÎN MĂNĂSTIRE)

Se cuvine ca monahul care a lepădat schima, şi iarăşi a revenit, să îmbrace iarăşi îmbrăcămintea monahală ce a dezbrăcat, dar fără să se citească rugăciunile orânduite.

(81, 83 ap.; 3, 4, 6, 7 sin. IVec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 15 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRIŢELE POT INTRA ÎN ALTAR)

Se cuvine călugăriţelor a intra în sfântul altar şi să aprindă lumânări şi candele, să-l cureţe şi să-l măture.

(69 Trul.; 19,44 Laod.)

 

CANONUL 16 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRII SĂ POSTEASCĂ ÎNTREG POSTUL MARE)

Nu se cuvine ca monahii, în Vinerea Mare, să îndeplinească lucrări agricole şi, sub pretextul acestora, să se dezlege la vin şi untdelemn, fi­indcă acestea sunt obiceiuri ale necumpătării.

CANONUL 17 Nichifor Marturisitorul (PRICINI CARE IARTĂ PLECAREA CĂLUGĂRULUI DIN MĂNĂSTIRE)

Pentru trei cauze se iartă monahului să plece din mănăstirea sa: dacă egumenul este eretic; dacă intrarea femeilor în mănăstire devine liberă; dacă în cenovie învaţă copii mireneşti.

CANONUL 18 Nichifor Marturisitorul (SĂ NU SE VESTEASCĂ ÎN LUME CELE CE SE FAC ÎN MĂNĂSTIRE)

Fiindcă nu este permis ca prin copiii aceştia să se divulge poporului cele ce se fac în mănăstire.

(4 sin. IV ec; 21 sin. Vil ec; 80 Cartag.; 4 sin 1-11)

 

CANONUL 19 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU CĂLUGĂRII PUŞI LA POCĂINŢĂ)

Se cuvine călugărilor supuşi epitimiilor să mănânce cu ceilalţi şi să se roage laolaltă; precum şi să primească pâine binecuvântată, adică anafo-ră, deodată cu mărturisirea lor.

 

CANONUL 20 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU POSTIREA CĂLUGĂRILOR ÎN POSTUL CRĂCIUNULUI)

în Postul Sfinţilor Apostoli şi în Postul Sfântului Filip se cuvine călugă­rilor care şed în mănăstire să mănânce o dată pe zi spre seară, miercurea şi vinerea; iar cei ce lucrează, să guste după ceasul al şaselea, iar seara să mănânce.

CANONUL 21 Nichifor Marturisitorul (POCĂINŢA CĂLUGĂRIŢEI CĂREIA I S-A FĂCUT SILĂ)

Călugăriţei care se va necinsti de oameni barbari şi necumpătaţi, iar viaţa ei anterioară a fost curată, să i se dea epitimie de 40 de zile; dar dacă viaţa ei anterioară a fost întinată, să se îndeplinească epitimia prescrisă pentru desfrâu.

(49 Vasile cel Mare; 2 Grig. Neocez.)

CANONUL 22 Nichifor Marturisitorul (POCĂINŢA CELUI CE S-A CĂLUGĂRIT CU GÂND VICLEAN)

Cel ce de frica de oaste sau din oarecare viclenie a îmbrăcat schima monahicească, fireşte ca unul ce-şi bate joc de dânsa, şi după această nevoie neapărată şi prefăcătorie a dezbrăcat-o, să se epitimeasca pe de trei ori 40 de zile şi apoi să se apropie de Sfânta împărtăşanie.

CANONUL 23 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRIŢELE NU SE CUMINECA DE CĂLUGĂRI PRESBITERI TINERI)

Nu se cuvine călugăriţelor să se împărtăşească de la călugărul pres-biter tânăr, când acesta slujeşte şi împărtăşeşte.

(47 TruL; 18, 20, 22 sin. VII ec.)

 

CANONUL 24 Nichifor Marturisitorul (EGUMENUL SĂ NU-I GONEASCĂ PE CĂLUGĂRI DIN MĂNĂSTIRE)

Nu se cuvine ca egumenul să scoată culionul ucenicului şi să-1 alunge pe acesta din mănăstire.

CANONUL 25 Nichifor Marturisitorul (CEI CE LEAPĂDĂ CĂLUGĂRIA SUNT CA CEI DAŢI ANATEMEI)

Pe cel ce a lepădat sfânta schimă călugărească şi nu se îndreaptă nu se cuvine a-1 băga în casă, ci să se părăsească.

(81, 83 ap.; 3, 6, 7, 16 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. l-Il)

CANONUL 26 Nichifor Marturisitorul (BOTEZUL ŞI CĂLUGĂRIA PE PATUL DE MOARTE)

De va fi cineva bolnav şi ar cere Sfântul Botez, sau sfânta schimă călu­gărească, trebuie să i se dea fără întârziere şi să nu i se denege harul.

(4 Tim. Alex.)

CANONUL 27 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRUL PRESBITER SĂ SLUJEASCĂ CU MANTIE)

Nu se cuvine monahului presbiter a sluji fără mantie.

CANONUL 28 Nichifor Marturisitorul (PĂCATELE NU SE DESCOPERĂ. SECRETUL SPOVEDANIEI)

Duhovnicul, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate as-jnse, trebuie să-i oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce le ştie de­spre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să stăruiască ei întru pocăinţă şi rugăciune, şi să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dis­poziţiei sufleteşti a fiecăruia.

(132 Cartag.; 34 Vasile cel Mare)

CANONUL 29 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA ADULTERILOR, SODOMIŢILOR, UCIGAŞILOR ŞI A ALTOR RĂUFĂCĂTORI)

Adulterii, şi cei ce păcătuiesc cu dobitoace, şi ucigaşii, şi alţii de acest fel, dacă vor mărturisi din îndemn propriu nelegiuirea lor care nu este cunoscută de către cei mulţi, se opresc de la împărtăşanie şi primesc epi-timii, dar intrând în biserică, să stea numai până la rugăciunea catehu-menilor. Iar dacă păcatele lor sunt vădite, atunci vor îndeplini epitimiile potrivit legiuirilor bisericeşti.

(34, 56, 58, 63, 74 Vasile cel Mare)

CANONUL 30 Nichifor Marturisitorul (DUHOVNICUL CHIVERNISEŞTE POCĂINŢA DUPĂ CHIBZUINŢĂ SA)

Dacă un laic cu voia sa îşi va mărturisi păcatele, duhovnicul poate să procedeze după chibzuinţă sa.

(12 sin. I ec; 74 Vasile cel Mare)

CANONUL 31 Nichifor Marturisitorul (PRESBITERUL POATE SFINŢI TEMELIA BISERICII)

Cu voia episcopului şi presbiterul poate să facă înfigerea crucii.

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 31 Trul.)

 

CANONUL 32 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA CAMETEI)

Cei ce iau camătă nu se cuvine să se împărtăşească sau să mănânce împreună dacă stăruiesc în nelegiuire.

(44 ap.; 17 sin. I ec; 10 Trul.; 5, 16 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 33 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU POSTIREA CĂLUGĂRILOR)

Se cuvine ca monahii să ajuneze miercurea şi vinerea din săptămâna brânzei şi după apolisul liturghiei darurilor celor mai înainte sfinţite să mănânce brânză, oriunde ar petrece, spre surparea învăţăturii lui Iacob şi a eresului tetradiţilor.

CANONUL 34 Nichifor Marturisitorul (OPRELIŞTI PENTRU CEI NECUNUNAŢI. CONCUBINAJUL)

Dacă cel ce are ţiitoare nu voieşte să o lase, nici să se binecuvânteze însoţirea lor, şi să o aibă după binecuvântare, de la acela nu se cuvine a se primi cele ce le dăruieşte bisericii, deoarece prin fapte huleşte legile ei dumnezeieşti dispreţuindu-le.

(17 ap.; 3 Trul.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 35 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA CĂLUGĂRULUI CARE SE CĂSĂTOREŞTE)

Dacă un monah, lepădând sfânta schimă, va mânca carne şi va lua fe­meie, acela trebuie să se supună anatemei dacă nu se întoarce şi cu sila să se îmbrace în haine monahale, şi să se închidă în mănăstire.

(81, 83 ap.; 6, 16 sin. IV ec; 10 sin. Vil ec; 10 Cartag.; 11 sin. 1-11)

CANONUL 36 Nichifor Marturisitorul (DESFRÂUL OPREŞTE DE LA PREOŢIE)

Cel ce a desfrânat măcar o dată nu se cuvine a se hirotoni, chiar dacă s-a lăsat de acea patimă; căci Vasile cel Mare zice: „Unul ca acesta, chiar şi morţi de ar învia, nu se face preot”.

(18 ap.; 3, 26 Trul.; 3, 12 Vasile cel Mare)

CANONUL 37 Nichifor Marturisitorul (DESFRÂNAŢII N-AU PARTAŞANIE CU CREDINCIOŞII)

Când Apostolul zice: „Dacă vreun frate va fi numit desfrânat, cu unul ca acesta nici să nu mănânce” (I Cor. 5, 11), se vede că nu zice: cu acela pe care îl ştie unul sau doi că este desfrânat, ci cu acela pe care toţi îl numesc desfrânat şi îl cunosc. Fiindcă păcatele comise în chip neruşinat atrag mare pedeapsă.

(25 ap.; 1 Neocez.; 3, 32, 51, 59, 70 Vasile cel Mare.; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 38 Nichifor Marturisitorul (BOTEZUL PRUNCILOR ÎN PRIMEJDIE DE MOARTE)

De va naşte femeia şi pruncul este în primejdie de moarte, după trei sau cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi cu­rată să-1 alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul şi în general nici să nu se atingă de el, până ce nu se va curaţi deplin după 40 de zile şi nu va primi de la preot rugăciunea.

(2 Dion. Alex.; 7 Tim. Alex.)

 

CANONUL 39 Nichifor Marturisitorul (CĂLĂTORIA DUMINICA)

Duminica nu se cuvine a călători fără nevoie şi fără constrângere.

 

CANONUL 40 Nichifor Marturisitorul (CĂRŢILE NECANONICE ŞI CELE CU SEMNELE VREMII SĂ NU SE PRIMEASCĂ)

Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Pavel şi cele ce se numesc Brontologia şi Selinodromia şi Calendologia, fiindcă toate sunt necurate.

(60 ap.; 63 Trul; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)

 

CANONUL 41 Nichifor Marturisitorul (CĂRŢILE NECANONICE ŞI SCRISORILE NĂSCOCITE SĂ NU SE PRIMEASCĂ)

Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Ezdra şi Zosima şi cele două martirologii ale sfântului Gheorghe şi ale sfinţilor martiri Kiric şi Iulia, nici cartea lui Marcu şi a lui Diadoh; fiindcă sunt lepădate şi neprimite.

(60 ap.; 63 Trul; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)

CANONUL 42 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ. JOILE SĂ NU SE ŢINĂ)

Nu se cuvine a lucra în săptămâna luminată, nici în sâmbăta săptămâ­nii celei libere a se cânta „fericiţi cei fără de prihană”, nici a ţine joile.

(66 Trul.; 29 Laod.; 1 Teof. Alex.)

 

CANONUL 43 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA CELUI CE UCIDE PE TATĂL SĂU (PATRICIDUL))

Cel ce bate pe tatăl său şi dinadins îl omoară să îndeplinească 35 de ani în epitimia uciderii.

(65 ap.; 91 Trul.; 22 Ancira; 43, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 44 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRUL FARA HIROTONIE ŞI DIACONUL POT BOTEZA DE NECESITATE)

La nevoie, şi monahul simplu să boteze. Asemenea, şi diaconul să bo­teze la nevoie.

(49, 50 ap.)

CANONUL 45 Nichifor Marturisitorul (LA NEVOIE, ORICE CREŞTIN POATE BOTEZA)

Dacă nu este de faţă preot, se cuvine ca pe pruncii cei nebotezaţi să-i boteze oricine s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar şi însuşi tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat.

CANONUL 46 Nichifor Marturisitorul (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI)

sfătuim ca în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca în­tr-o casă simplă şi să se cânte numai din nevoie, aşezându-se cruce la mij­loc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvâr­şească rugăciune, nici să nu se aprindă candele şi lumânare.

(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 18 sin. I ec; 7 sin. II ec; 2, 4 sin. III ec; 11, 15 Trul.; 6, 7, 8, 10, 14, 31, 32, 33, 37 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 47 Nichifor Marturisitorul (POSTUL DE MIERCUREA ŞI VINEREA. (PREOŢII CARE NU POSTESC MIERCUREA ŞI VINEREA SĂ NU CUMINECE))

Nu se cuvine a se împărtăşi de Ia preotul care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu este lucru sfânt a fî în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe a fi necurat.

(69 ap.; 29, 56, 86 TruL; 19 Gang.; 49, 50, 51, 52 Laod.; 1 Dion. Alex.; 15 Petru Alex.; 8, 10 Tim. Alex.)

CANONUL 48 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU POSTIREA CĂLUGĂRILOR ÎN POSTUL MARE)

Călugării care muncesc în sfânta Patruzecime se cuvine ca în ceasul al nouălea să mănânce puţină pâine, iar seara să cineze.

CANONUL 49 Nichifor Marturisitorul (CÂND ZICE CĂLUGĂRUL NEHIROTONIT RUGĂCIUNEA LA MASĂ?)

Dacă presbiterul, sau diaconul, sau citeţul a fost caterisit, şi se găseşte un monah, acela să binecuvânteze masa.

(28 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 14 Sard.; 4, 12, 15 Antioh.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

 

 

 

SCRISOAREA LUI TEODOR STUDITUL (†826)     CĂTRE CĂLUGĂRUL METODIU

Pe cât venerabilitatea ta are dorinţa să vadă pe smerenia noastră, tot atât să crezi că este şi dorinţa noastră după o întrevedere faţă în faţă. Dar după ce este scris că „Nu de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte ” (Rom. 9, 16), într-însul să se pună dorinţa şi Lui să i se lase grija, şi Dânsul când va vrea va îndeplini dorinţa celor ce se tem de Dânsul (Ps. 144, 19).

Dar acum trebuie a se răspunde cele cuvenite la întrebările care s-au pus de fraţii noştri duhovniceşti, Ilarie şi Eustatie, prin mijlocirea cucerniciei tale. Şi pentru ca să ne fie mai uşor de înţeles cele ce se vor spune, întâi se va pune fiecare întrebare şi apoi pe rând va urma răspunsul.

 

Întrebarea 1: Cuvine-se a primi pe presbiterii hirotoniţi în Roma, Neapoli şi Longobardia, fără să fi fost anunţaţi şi demişi, şi a fi în comuniune şi a mânca şi a cânta cu dânşii?

Răspuns: Pe vremea eresului, din cauza nevoilor constrângătoare, nu se pot îndeplini neîncetat numai decât cele stabilite în timp de pace; după cum se vede că a făcut atât preafericitul Atanasiu, cât şi preasfinţitul Eusebiu, care ambii au hirotonit şi străini. Şi se vede că acelaşi lucru se întâmplă şi acum pe vremea eresului de faţă; aşadar, cei despre care s-a vădit că au fost hirotoniţi în chipul acesta, dar nu au fost osândiţi în public, să nu se respingă, ci să se primească după patru prezentări (kata tas tessaras protasis).

 

Întrebarea 2: Cuvine-se a se primi presbiterii care au fost hirotoniţi în străinătate, în Sicilia?

Răspuns: Întrebarea aceasta este asemenea celei premergătoare, deose-bindu-se numai în privinţa localităţii; fireşte deci că i se cuvine şi răspuns la

 

Întrebarea 3: Cuvine-se a intra pentru rugăciune şi cântare în bisericile

pângărite şi deţinute de preoţii care au fost părtaşi eresului?

Răspuns: Nicidecum nu se cuvine a intra în astfel de biserici, din motivele menţionate; căci scris este: „Iată casa voastră rămâne pustie” (Mt. 23, 38); fiindcă îndată ce s-a introdus eresul, a dispărut superiorul celor de acolo, îngerul, după cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) şi acea biserică s-a prefăcut în casă comună; şi regele David zice: „Nu voi intra în biserica celor răi” (Ps. 25, 5), şi Apostolul întreabă: „Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? ” (11 Cor. 6, 16).

 

Întrebarea 4: Cuvine-se a cânta şi a se ruga în biserici pângărite de aceiaşi preoţi, dar care nu le-au deţinut?

Răspuns: Negreşit că se poate intra în astfel de biserici, spre a cânta şi a se ruga, anume dacă nu se mai pângăresc de acei eretici, ci se deţin de ortodocşi până acum. Şi în privinţa aceasta s-a hotărât ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinţa cea mântuitoare, să facă deschiderea bisericii prin rugăciunea cuvenită; astfel că, dacă s-a făcut aceasta, nimic nu se mai opune ca într-însa să se săvârşească chiar liturghie; drept pildă servească împre­jurarea că Sfântul Atanasie, fiind rugat de către împăratul Constantin să acorde o singură favoare, de a da arienilor în Alexandria o biserică în care să se adune pentru rugăciune, s-a învoit numai dacă şi lui i se va da în Constan-tinopol aceeaşi favoare, ca ortodocşii să se adune la rugăciune într-o biserică deţinută mai înainte de arieni.

 

Întrebarea 5: Cuvine-se a intra şi a se ruga şi a se închina în cimitirele care au fost deţinute de preoţi pătaţi, unde odihnesc trupurile sfinţilor?

Răspuns: Precum s-a spus mai înainte, canonul îngăduie intrarea în cimi­tirele lor, căci scris este: „Pentru ce să se osândească libertatea mea de către altă conştiinţă? (1 Cor. 10, 29), afară de cazul când din constrângere se intră, dar numai pentru cinstirea rămăşiţelor sfinţilor.

 

Întrebarea 6: În ce chip trebuie să se primească aceia care au primit schi-ma monahală de la preoţi pătaţi?

Răspuns: Se vor primi dacă mărturisesc că au păcătuit şi au fost supuşi epitimiilor un timp anumit, totuşi numai dacă se primesc în acest fel de către un preot care este de credinţa cea mântuitoare.

 

Întrebarea 7: Cum se cuvine a se primi monahii şi clericii care s-au iscălit în eres, fără epitimie, sau cu epitimie, dacă declară că nu vor mai îndeplini lu­crări în preoţie? şi dacă putem da epitimie unora ca aceştia?

Răspuns: Fireşte că dându-li-se epitimiile cuvenite; căci astfel arătând ro-durile pocăinţei, să poată fi vrednici de a se împreuna cu trupul ortodox; şi nu se poate denega să daţi epitimie acestora; căci scris este: „Purtaţi sarcinile unii altora” (Gal. 6, 2).

 

Întrebarea 8: Cuvine-se a se primi la masa comună şi la cântare monahii care comunică fără deosebire cu oricine şi se roagă şi mănâncă împreună cu aceştia?

Răspuns: Deoarece Apostolul zice: „Feriţi-vă de oricare frate care vie­ţuieşte necumpătat, iar nu potrivit predaniei primite de la noi” (II Tes. 3, 6); astfel, cum nu judecaţi înşivă ceea ce este bine? Deci dacă se vor despărţi de obiceiul păcătos, primind şi epitimia cuvenită, se vor primi. Dar trebuie să se bage de seamă cine sunt acei „oricare” despre care vorbiţi, ori de’ sunt ere­tici, sau osândiţi lămurit după viaţa lor? Despre aceştia zice Apostolul: „Dacă vreunul, numindu-se frate, desfrânat, sau lacom, sau idolatru, şi asa mai departe, cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi împreună” (I Cor. 5, 11).

 

Întrebarea 9: Ori de se cuvine a primi la masă împreună şi la cântare fără pecetluire pe presbiterii care au mâncat cu ereticii o dată sau de două ori, dar nu au stat în comuniune cu dânşii, nici n-au iscălit eresul?

Răspuns: In privinţa acestora să se bage de seamă dacă preoţii au mâncat cu preoţii sau cu laicii eretici, recunoscându-se ori de au mâncat cu cei cu cu­get drept, dar n-au stat în comuniune cu ereticii, dar mai mare este pedeapsa în privinţa preoţilor. însă fiecare trebuie să se primească cu epitimie potri­vită. Şi se cuvine a-i primi în comuniune atât la rugăciuni, cât şi la pecetluire.

 

Întrebarea 10: Ori de se cuvine ca acei laici care au iscălit pentru eres şi au stat în comuniune cu eretici, să mănânce împreună cu laicii ortodocşi?

Răspuns: Indiferenţa este cauza relelor; căci proorocul zice: „N-a făcut deosebire între cel curat şi cel pângărit” (Iez. 22, 26). Deci se cuvine ca orto­docşii, dacă sunt zeloşi, să nu admită pe unii ca aceştia la masa comună, dacă mai înainte au îndeplinit epitimia pentru iscălirea păcătoasă şi dacă nu s-au îndepărtat de comuniunea eretică. Dar, deoarece unii, din nevoie fugind de primejdii, s-au pângărit cu comuniunea eretică, se vor primi la masa comună după ce-şi vor mărturisi nechibzuinţa şi se vor pocăi; şi aceasta să nu se facă fără discernământ, ci potrivit împrejurărilor acelui caz, şi să producă folos amândurora din aceasta, iar nu pagubă sufletească.

 

Întrebarea 11: Cuvine-se ca cei ce doresc să se boteze, mai ales dacă-i ameninţă moartea, sa se boteze de către preoţi pătaţi sau necunoscuţi, dacă nu se găseşte vreun presbiter.ortodox sau neprihănit?

Răspuns: Aici, în privinţa acestora s-a pronunţat de către ierarhii mărturi­sitori şi superiori norma aceasta, se permite ca presbiterii menţionaţi, care sunt opriţi de la liturghisire din cauza comunicării cu ereticii, dacă nu se gă­seşte preot ortodox, atât să boteze, cât şi să dea Sfintele Taine, sfinţite mai înainte de către un preot necopleşit de erezie, şi să dea schima monahală, şi să săvârşească rugăciunea la înmormântare, şi să rostească Evanghelia la Utrenie, şi să binecuvânteze apa la Teofanie, dar, precum s-a spus, numai în caz de primejdie, pentru ca poporul să nu rămână cu totul fără de ascultarea Evangheliei şi neluminat prin botez. Şi de sunteţi şi voi de acord, aceeaşi normă să fie în vigoare şi acolo.

 

Întrebarea 12: Se poate da epitimie celor care s-au dezbinat, şi prin pocăin­ţă au revenit? sau a se primi aceştia?

Răspuns: Mai înainte s-a lămurit deja că trebuie să li se dea epitimie; şi este superfluu a repeta aceeaşi chestiune.

 

Întrebarea 13: Dacă un episcop căzând în vreo infracţiune a fost caterisit de către sinod, apoi totuşi ar sfinţi vreun presbiter, intrând în mănăstire, pri­meşte epitimie pentru un timp anumit de la părintele său, şi după aceea săvâr­şeşte lucrările din preoţie, rugăm să se lămurească, ori de se cuvine a primi pe acest presbiter, dacă este nepătat?

Răspuns: Deoarece incorectitudinea este clară, nici nu trebuie să ne între­baţi despre infracţiunea aceasta; căci Domnul a zis: „Pomul rău nu poate pro­duce fructe bune ” (Le. 6, 43); nu numai cel ce de la superiorul său propriu, dar nici chiar cel ce de la vreun sfânt, de ar fi primit epitimie, nu se admite să liturghisească; căci nici acela nu este preot, nici cel ce l-a dezlegat nu este sfânt; căci în felul acesta s-ar răsturna şi desfiinţa toate prescripţiile canonice.

 

Întrebarea 14: În privinţa presbiterilor care au fost hirotoniţi de ortodocşi, dar care nici n-au iscălit, nici n-au intrat în comuniune, ci numai au mâncat împreună cu mitropolitul Constantin, cum să se procedeze?

Răspuns: În privinţa acestei chestiuni s-a răspuns mai înainte. Prin ur­mare, ori de a fost o masă comună cu Constantin, ori cu oricare dintre orto­docşi, cel ce a mâncat împreună cu aceştia se va absolvi de infracţiune numai prin pocăinţa cuvenită, nu numai pentru ca să poată mânca laolaltă cu cei ce s-au păstrat curaţi, ci şi pentru ca să poată participa la preoţia de care s-a învrednicit. Iar măsura eptimiei nu se poate hotărî precis mai înainte, atât din cauza însuşirilor persoAnei, cât şi împrejurărilor, este suficient însă a se da epitimie de două ori sau de trei ori 40 de zile.

 

Întrebarea 15: Cum să se procedeze în privinţa presbiterilor care au fost hi­rotoniţi de asemenea de către ortodocşi, dar care din neştiinţă au mâncat împreună cu presbiterii, care au mâncat împreună cu acelaşi mitropolit?

Răspuns: Este scris: „Tot cel ce va păcătui din neştiinţă se va curaţi” (Lev. 4, 2); astfel că aceştia vor fi liberi de orice epitimie.

 

Întrebarea 16: Oare presbiterii ortodocşi, anume Ilariu şi călugărul Eusta-tiu, au dreptul de a da epitimii?

Răspuns: încă mai înainte s-a spus că trebuie să se dea epitimii. Dar, deoa­rece s-a pus Întrebarea ori de se cuvine să se dea epitimie cel ce nu are preo­ţia, în lipsă de presbiter, se poate afirma că nu se cuvine ca şi călugărul sim­plu să dea epitimie.

 

Întrebarea 17: Cum să se procedeze în privinţa monahului care din neşti­inţă a primit schima sfântă de la un presbiter hirotonit de către un episcop caterisit?

Răspuns: în alt capitol s-a spus că orice s-a pângărit din neştiinţă se cură-ţeşte; şi nu se permite a se feri de a mânca împreună cu unul ca acesta; şi tot aşa cu alţii, care întreţin înţelegerea şi prietenia.

Acestea ţi le-am desfăşurat după putinţă, ca unuia ce eşti în armonie şi împreună lucrător cu noi, iar tu transmite-le cu prudenţă fraţilor care vor întreba. „Credinţa nu este a tuturor” (II Tes. 3, 2), şi nici acestea nu se vor expune multora, nu numai din cauza nepriceperii călcătorilor de lege, cât şi din cauza ispitirii celor care deţin puterea. Iar pentru multele şi frumoasele daruri trimise de cei preacucernici, să primească de la Dumnezeu răsplata meritată şi aici, de la noi, aceste două coşuri întru amintirea prieteniei. Ră­mâneţi cu bine întru Domnul, preacinstiţilor, rugăndu-vă pentru noi păcăto­şii, spre a ne învrednici de cele mai bune şi care aduc mântuirea.

CANOANELE lui Nicolae al Constantinopolului (†1111)

CANONUL 1 Nicolae Const. (CĂLUGĂRII POT INTRA ÎN ALTAR)

Întrebare: Cuvine-se monahului a intra în sfântul altar, căci aceasta se opreşte de canonul 33 al sfântului sinod Trulan, care nu îngăduie celui ce nu este pecetluit întru citeţ sau monahului a cânta sau citi pe amvon; ase­menea şi canonul 15 de Ia Laodiceea şi al 14-lea al sinodului al doilea de la Niceea?

Răspuns: Este oprit ca monahul fără de hirotesie să îndeplinească de pe amvon ca citeţul slujbele citeţului; dar socotesc că pentru cinstea cuve­nită schimei monahale nu trebuie să se oprească monahul care nu s-a fă­cut vinovat de nici o infracţiune de a intra în altar pentru ca să aprindă lumânări şi candele.

(33, 69 Trul.; 14 sin. VII ec; 15, 19, 21, 44 Laod.)

CANONUL 2 Nicolae Const. (ÎNGENUNCHEREA NU ESTE OPRITĂ ÎN ZILE HOTĂRÂTE)

Întrebare: Se cuvine a nu pleca genunchii sâmbăta, precum nici dumi­nica, nici în Cincizecime?

Răspuns: De canon nu s-a oprit; mulţi însă nu pleacă genunchii din cauză că sâmbăta nici nu ajunează.

(66 ap.; 20 sin. I ec; 55, 66, 90 Trul.; 18 Gangr.; 29 Laod.; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare; 1 Teofil Alex.)

CANONUL 3 Nicolae Const. (POSTUL SÂNTEIMĂRI1)

Întrebare: Trebuie să ţinem postul lunii lui august?

Răspuns: Mai înainte postul a fost în acest timp, dar apoi s-a strămutat pentru ca să nu cadă laolaltă cu posturile altor popoare, care se ţin de acest timp. De altfel, mulţi oameni ţin şi acum postul acesta.

 

CANONUL 4 Nicolae Const. (CEL ÎNDRĂCIT NU SE CUMINECĂ)

Întrebare: Cuvine-se cel demonizat a se împărtăşi cu Sfintele Taine? Fiindcă Sfântul Timotei la întrebarea în această privinţă a răspuns în­tr-alt fel, şi Sfinţii Apostoli într-alt fel, şi urmaşii lor într-alt fel.

Răspuns: Dacă cineva pătimeşte de veninul negru, încât se pare că este îndrăcit, nu se va opri; dar dacă cu adevărat este demonizat, nicidecum nu se va învrednici de cele sfinte, fiindcă lumina nu are nici o comuniune cu întunericul.

(79 ap.; 60 Trul.; 2, 3, 4, 14 Timotei Alex.)

CANONUL 5 Nicolae Const. (FOLOSIREA PRESCURILOR)

Întrebare: Cuvine-se preotului să mănânce fără deosebire şi cum voieşte cele aduse în biserică, precum prescurile şi vinul? şi de se cuvine a le mânca ca pâinea obişnuită? şi ce trebuie să facă dacă s-ar aduna multe de acestea?

Răspuns: Părţile din prescura care s-a înălţat să nu se mănânce decât numai în biserică, până ce se vor consuma toate; iar părţile din celelalte prescuri se pot mânca şi afară de biserică, însă separat şi singure. Iar nu cu lapte şi cu brânză şi cu ouă şi cu peşti.

(3, 4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.; 8 Teofil Alex.)

CANONUL 6 Nicolae Const. (RÂNDUIALĂ PENTRU PLECAREA CĂLUGĂRULUI DIN MĂNĂSTIRE)

Întrebare: Dacă un călugăr, oriunde ar fi primit tunderea, se tulbură sufleteşte de oarecare întâmplare, şi voind să se îndepărteze din mănăs­tire din cauza aceasta ar primi legătura de la proestosul său, ce să facă în acest caz călugărul acela? să desconsidere tulburarea sau legătura?

Răspuns: Se cuvine să spună proestosului ceea ce îl tulbură; şi dacă din cauza aceasta se arată primejdie, să se îndepărteze de acolo şi să nu ţină seama de legătura impusă lui de proestos.

(4 sin. IV ec; 19, 21 sin. VII ec; 13 Cartag.; 2, 3, 4 sin. 1-11)

CANONUL 7 Nicolae Const. (LEGĂTURA EGUMENULUI. STĂREŢIA NU SE MOŞTENEŞTE)

Întrebare: Dacă egumenul, săvârşindu-se, a lăsat pe altul în locul său, dându-i legătura să nu se îndepărteze din acea mănăstire; dar acesta, cu-noscându-şi neputinţa sa, s-ar îndepărta. Ce trebuie dar să facă în pri­vinţa acestei legături?

Răspuns: Legătura este fără de temei, şi din cauza aceasta este fără tărie, şi cel legat, mergând la arhiereu şi informându-1 despre cele privi­toare la sine, se va dezlega.

(32 ap.; 14 Sard.; 141 Cartag.)

CANONUL 8 Nicolae Const. (PREOŢII CATERISIŢI ŞI CEI CE PĂRĂSESC PREOŢIA SE NUMĂRĂ ÎNTRE MIRENI)

Întrebare: Oare se cuvine preotului caterisit pentru vinovăţii, sau care a părăsit preoţia de bunăvoie, conştient fiind de vinovăţia sa, să zică: „Bine este cuvântat Dumnezeu”, sau: „Dumnezeu ne milostiveşte pe noi”, sau: „Adevăratului Hristos”, să tămâieze cu cădelniţa sau să se împăr­tăşească în altar?

Răspuns: Nu. Ci se va rândui în locul mirenilor.

(5, 17, 62 ap.; 12 sin. I ec; 9 sin. 111 ec; 7, 14 sin. IV ec; 21, 26 TruL; 9 Neocez..; 36 Cartag.; 16 sin. I-II; 3, 27 Vasile cel Mare; 3 Chirii Alex.)

CANONUL 9 Nicolae Const. (CEI PUŞI SUB CERCETARE DUHOVNICEASCĂ NU SE BINECUVÂNTEAZĂ)

Întrebare: Ce însemnează ceea ce zice Sfântul Vasile în privinţ:i epiti-miilor mici: Fie înlăturat de la binecuvântare potrivit măsurii greşelii?

Răspuns: însemnează a se lipsi cineva de binecuvântarea care se dă în biserică.

 

CANONUL 10 Nicolae Const. (CUMINECĂTURA ŞI ANAFORA. CEI OPRIŢI DE LA CUMINECARE NU POT LUA NICI ANAFURA)

Întrebare: Se cuvine ca cei opriţi de la sfintele daruri să mănânce pres­curile înălţate?

Răspuns: Din viaţa Sfântului Teodor Sicheotul aflăm că ei se opresc a mânca.

(3, 6, 38, 41 ap.; 7, 8 Gangr.; 14 Laod.; 37 Cartag.)

CANONUL 11 Nicolae Const. (CANONICONUL LUI IOAN POSTITORUL (SĂ NU SE URMEZE RÂNDUIELILE DE POCĂINŢĂ ALE LUI IOAN POSTITORUL))

Întrebare: Cuvine-se a pedepsi pe cineva potrivit canoniconului lui loan Ajunătorul?

Răspuns: Fiindcă acest canonicon uzează de multă blândeţe, pe mulţi i-a pierdut; din cauza aceasta, cei ce cunosc binele şi se abat de la el trebuie a se îndrepta.

 

 

 

 

DIFERITE PRESCRIPŢII CANONICE

CANONUL 1: (CEI RÂNDUIŢI NECANONIC NU SUNT EPISCOPI)

Ce lucru îngrozitor am suferit noi, decât poate că este dureros că nu am suferit nimic şi că nu ne-am socotit a fi vrednici de patimile lui Hristos? (F. Ap. 5, 41). Dacă sunteţi îndureraţi că voi sub cerul liber vă închinaţi Creatorului cerului şi al pământului, din cauză că locaşul de rugăciuni a fost cuprins de primejdie, gândiţi-vă că cei unsprezece uceni­ci erau închişi într-o cameră, iar cei ce au răstignit pe Hristos săvârşeau serviciul divinic iudaic în templul celebru. Dar poate că şi Iuda, cel ce a preferat moartea prin spânzurare vieţii ruşinoase, s-a arătat mai ales decât cei ce astăzi nu se ruşinează de orice învinovăţire a oamenilor, şi astfel sunt gata în chip neruşinat pentru fapte imorale. Nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele lor mincinoase, când afirmă că propovăduiesc credinţa cea dreaptă. Căci aceia nu sunt creştini, ci de cei ce fac comerţ din creştinism, deoarece dânşii totdeauna preferă ceea ce le aduce lor folos în viaţă vieţuirii după adevăr. Când au crezut că vor câştiga degeaba acea întâietate, atunci au consimţit cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar când au văzut că poporul se înfurie, iarăşi făţărnicesc dreapta credinţă. Eu nu ştiu dacă aceia sunt episcopi, şi niciodată nu voi socoti între preoţii lui Hristos pe cel ce prin mâini murdare a fost aşezat la conducere spre distrugerea credinţei. Aşa judec eu. Iar dacă voi sunteţi ceva de partea noastră, fireşte că veţi judeca aşa ca noi; iar dacă veţi judeca singuri, fiecare va fi stăpân asupra părerii sale; iar noi suntem nevinovaţi de sângele aceluia.

Prescripţia 1. Prescripţia aceasta este un extras dintr-o Epistolă (240 al. 192) a Sfântului Vasile cel Mare, adresată presbiterilor din Nicopole, în anul 376, în legătură cu un oarecare Fronton, care a fost ilegal instituit episcop şi care persecuta pe presbiterii care nu-1 recunoşteau. în cazul acestuia, arătând că norma canonică generală ce se aplică aici este că cei rânduiţi necanonic nu sunt episcopi, îndeamnă pe presbiterii persecutaţi să nu-1 accepte pe episcopul instituit necanonic şi să nu descurajeze sufleteşte, ci să nădăjduiască în aju­torul lui Dumnezeu, care-i va scăpa de acel om, despre care Sfântul Vasile de­clară că nu-I recunoaşte ca episcop canonic instituit.

CANONUL 2: (RÂNDUIALA PENTRU TIMPUL ŞI CHIPUL CUMINECĂRII)

Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi dumneze-ieştile taine, căci însuşi Hristos zice: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (loan 6, 54). Dar noi ne împărtăşim de pa­tru ori în fiecare săptămână, duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt.

Este de prisos a dovedi că nicidecum nu greşeşte cineva, dacă în vre­muri de prigoană, în lipsă de preot sau de liturghisitor, este constrâns să primească împărtăşania cu mâna sa proprie, deoarece aceasta se do­vedeşte prin însăşi faptele din obiceiul îndelungat. Căci toţi care vieţuiesc în pustietăţi, unde nu se găseşte preot, păstrând cuminecătura acasă, se împărtăşesc singuri. Iar în Alexandria şi în Egipt, foarte adeseori, chiar fiecare dintre laici are în casa sa cuminecătură şi când doreşte se împărtă­şeşte; căci după ce preotul a adus deja jertfa şi a dat-o în primire, apoi cel ce o primeşte trebuie să creadă că se împărtăşeşte ca de la preot. Căci

chiar şi în biserică, preotul dă părticica din cuminecătură, şi cel ce o pri­meşte o ţine cu toată puterea, şi apoi cu mâna sa proprie o duce la gură. Deci aceeaşi valoare are ori de primeşte cineva o singură părticică din cuminecătură de la preot, ori dacă primeşte mai multe părticele deodată.

Prescripţia 2. Această prescripţie este un extras din epistola 93, al.

289, a

Sfântului Vasile cel Mare, scrisă la anul 372, unui oarecare Cesarie. În ea se arata rânduiala pentru timpul şi chipul cuminecării, răspunzându-se anume la două chestiuni: cât de des trebuie să ne împărtăşim şi dacă, în lipsa preotului, cre­dinciosul simplu se poate cumineca cu mâna sa proprie. A se vedea şi can. 58 şi 101 ale sinodului Trulan, pentru răspunsul la a doua chestiune.

CANONUL 3: (POVAŢUIRE CĂTRE PREOŢI PENTRU SLUJIREA SF. LITURGHII ŞI PENTRU CUMINECARE)

Străduieşte-te, o, preotule, să fii lucrător fără de ruşine, drept îndrep­tând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujba sfântă având vrăjmăşie împotriva cuiva, ca nu cumva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca, nici nu te certa, ci stăruind în biserică roagă-te şi citeşte până la ceasul în care trebuie să săvârşeşti dumnezeias­ca slujbă tainică, şi astfel să păşeşti la sfântul altar cu pocăinţă şi cu inimă :urată, neprivind încoace şi încolo, ci cu frică şi cu cutremur să stai în Faţa împăratului cerurilor. Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza pur­tării de grijă omeneşti şi nu ţine seama de faţa oamenilor, ci priveşte nu­mai la împăratul cel ce stă de faţă şi la puterile cereşti care stau împrejur. Fii vrednic îndeplinitor al sfintelor Canoane Nu liturghisi împreună cu :ei ce sunt opriţi de a liturghisi. Bagă de seamă înaintea cui stai, cum li-turghiseşti şi pe cine împărtăşeşti. Nu uita porunca Domnului şi a Sfinţi­lor Apostoli care zice: „Nu daţi sfintele câinilor şi nu aruncaţi mărgări­tarele înaintea porcilor” (Mt. 7, 6). Păziţi-vă de astfel de câini şi de celelal­te. Vezi să nu cazi de frica oamenilor; nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor. Nu te teme în acel ceas de careva dintre cei slăviţi îi pământului, nici de cel ce poartă coroană. Celor care sunt vrednici de lumnezeiasca împărtăşanie, să le-o dai în dar, precum şi tu însuţi ai pri-mit-o. Să nu o dai celor ce nu li se permite de dumnezeieştile Canoane, căci îi se socotesc a fi ca păgânii; şi dacă nu se convertesc, vai atât lor, cât şi icelor care îi împărtăşesc. Bagă de seamă (nu mă priveşte pe mine, ci pe ine) ca nu cumva din neglijenţa ta şoarece sau altceva să atingă Sfintele Faine, nici să se umezească sau să se afume, sau să umble cu ele cei profani şi nevrednici. Dacă vei ţine seama de acestea şi de unele ca acestea, te vei mântui atât pe tine, cât şi pe cei ce ascultă de tine.

Prescripţia 3. Conţinutul acestei prescripţii îl constituie îndrumarea sau povăţuirea alcătuită de Sfântul Vasile de la anul 375, pe care acela o dădea fie­cărui preot în momentul hirotonirii, cu privire la modul cum trebuie să săvâr­şească Sfânta Liturghie şi să împărtăşească pe credincioşii săi.

CANONUL 4: (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNICI)

Epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatelor, ci să se aibă în vedere şi intenţia celor ce păcătuiesc, ca nu cumva, voind să cârpeşti ceea ce s-a rupt, mai mare să faci crăpătura, şi străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare; căci cei bolnavi şi cei distraţi, dar mai ales cei dedaţi voluptăţii lumeşti, precum şi cei ce se fălesc cu ori­ginea şi puterea lor, cu încetul şi puţină atenţie dau păcatelor lor, toţi aceştia pot, deşi nu deplin, ci numai în parte, să se libereze de răutăţile care îi cuprind. Iar dacă cineva dintr-o dată provoacă îndreptarea, foarte uşor îi va lipsi de îndreptare. Căci sufletul, îndată ce este adus în stare de a fi fără de ruşine, cade în disperare; şi atunci nu mai ascultă nici de cu­vinte blânde, nici prin ameninţare nu se întoarce, nici prin binefacere nu se îmboldeşte, ci devine mult mai rău decât acea cetate despre care proro-cul zice dojenind-o: „faţa ta s-a făcut ca cea a desfrânatei şi de nimic nu te ruşinezi”. Din cauza aceasta, păstorul trebuie să aibă multă pricepere ca să cerceteze din toate părţile starea sufletului. Căci precum mulţi sunt cuprinşi de nebunie şi cad în disperare cu privire la mântuirea lor, deoa­rece nu au putut să suporte doctoriile amare, astfel sunt şi cei care nu dau atenţie celor sufleteşti; din cauză că nu li s-a dat pedeapsă potrivit păca­telor, şi devin mult mai răi şi mai mult păcătuiesc. Prin urmare, nimic din acestea nu trebuie să rămână neexaminat, ci toate cercetându-se cu dea-mănuntul, preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduinţa lui să fie zadarnică.

Prescripţia 4. Această prescripţie cuprinde îndrumările adresate duhovni­cilor de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A se vedea şi canonul 11 sin. I ecume­nic, şi N. Milaş, Canoanele, partea I, voi. I, p. 63.

 

CANONUL 5: (POVĂŢUIRE PENTRU CUMINECARE)

Văd că mulţi se împărtăşesc cu trupul lui Hristos în chip simplu şi întâmplător, şi se împărtăşesc urmând mai mult obiceiului cât şi legii, de­cât raţiunii şi chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie tim­pul sfintei Patruzecimi şi a Paştilor, oriunde ar fi cineva, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Dar nu trebuie să se ţină numai sărbătorile, ci să se cu­reţe conştiinţa şi apoi să se împărtăşească; căci cel necurat şi cel nevred­nic nici la sărbătoare nu este îndreptăţit a se împărtăşi cu sfântul şi preaînfricoşatul Trup. Căci gândeşte-te că cei ce participau la jertfele Testamentului Vechi erau cu băgare de seamă; şi mai înainte se curăţau şi în toate privinţele erau curaţi. Iar tu, când te apropii de Jertfă, de care şi îngerii tremură, hotărăşti lucrarea potrivit împrejurărilor de timp şi cu mâini şi buze murdare îndrăzneşti să te apropii de Trupul şi Sângele lui Hristos? Căci nici pe împărat nu ai vrea să săruţi când îţi miroase gura; iar pe împăratul cerurilor îl săruţi cu sufletul mirositor? Nelegiuit lucru este acesta. Prin urmare, dacă nu eşti vrednic de împărtăşanie, nu eşti dintre cei vrednici nici de rugăciune şi de situaţia ta. Ascultă de Domnul, care zice: „Cei ce se pocăiesc se apropie de împărtăşanie; iar cei ce nu se împărtăşesc nici nu se pocăiesc”.

Prescripţia 5. Prescripţia aceasta, povăţuire pentru cuminecare, cuprinde o serie de îndrumări canonice asupra felului cum trebuie să se apropie cineva de Sfânta Cuminecătură, extrase dintr-o cuvântare a Sfântului Ioan Gură de Aur despre Epistola Sfântului Pavel către Efeseni.

CANONUL 6: (CUMINECAREA DEASA SAU RARA?)

Mulţi se împărtăşesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alţii de două ori; alţii mai des; şi către toţi aceştia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci şi către cei ce sunt în pustietăţi; căci aceştia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudaţi, cei care o dată, sau care adeseori, sau care rareori se împărtăşesc? Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci pe cei ce cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă este irepro­şabilă. Unii ca aceştia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de cuminecătură. Dar de ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecata şi osânda, cât şi pedepsirea şi pedeapsa; şi nu te mira, căci precum hrana care după firea sa este nutritivă, dacă ajunge în sucuri stricăcioase, distruge şi strică totul, şi cauzează boală, tot astfel şi Sfintele Taine. Tu te desfătezi la masă duhovnicească şi apoi iarăşi îţi întinezi gu­ra cu noroi? Ungi cu mir binemirositor şi apoi iarăşi umpli de putoare, împărtăşindu-te după un an? Crezi că îţi ajung patruzeci de zile spre a te curaţi de păcatele comise timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele de mai înainte? Spune-mi ori de vindecându-te în patruzeci de zile de boala îndelungată şi apoi iarăşi înapoindu-te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte, cât ţi-ai şi stricat mai mult? Căci dacă cele fireşti se schimbă, cu atât mai mult se schimbă cele ce depind de voinţă. Tu dai patruzeci de zile pentru sănătatea sufletului, şi oare să nu aştepţi nici patruzeci pentru ca Dum­nezeu să te ierte. Spune-mi, glumeşti? Pentru aceea şi diaconul rosteşte zicând: „Sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt.

Prescripţia 6. Prescripţia aceasta canonică aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ea fiind un extras dintr-o cuvântare a sa despre Epistola sfântului Apostol Pavel către Evrei, privitoare la cuminecarea deasă sau rară.

CANONUL 7: (CUMINECAREA SA SE FACĂ CU VREDNICIE)

Întrebare: Cum este mai bine a se împărtăşi, mai des sau mai rar?

Răspuns: Apostolul zicând: „Fiecare să se examineze pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înşine, nu am fi osândiţi, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm, ca să nu fim osândiţi cu lumea lao­laltă” (I Cor. 11, 28-32). Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne liberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului şi a trupului, căci Dumnezeu zice prin Moise către Israel: „Fiecare om din seminţia voastră care se va apropia de cele sfinte, pe care fiii lui Israel le-au consacrat Domnului, şi necurăţia lor fiind asupră-le, Domnul va stârpi acel suflet” (Lev. 22, 3). Şi iarăşi: „Curăţiţi pe fiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu întineze locaşul Meu” (Lev. 15, 31). Din cauza aceasta Apostolul încă zice către cei ce cu nevrednicie se împărtăşesc, precum s-a zis mai sus: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm” (I Cor. 11, 30), adică sunt bolnavi şi trag de moarte; din cauza aceasta atât dumnezeiescul David, cât şi cei ce erau împreună cu dânsul, când au voit să mănânce pâinile punerii înainte, care sunt prototipul trupului lui Hristos, arhiereul îndată a întrebat pe David ori de sunt curaţi de patul femeii, şi atunci le-a dat lor pâinile” (I împ. 21, 4-5).

Prescripţia 7. Această prescripţie canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când şi cum trebuie mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, la care se răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că totdeauna să se primească Sfânta împărtăşanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului”. Despre această chestiune se tratează şi în Canoanele anterioare 2, 5, 6.