„Athanásie monahul îl întrebă:

– Spune nouă, Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?
Pe chipul aspru al Sfântului Náum s’a ivit un zâmbet blând, şi a răspuns aşa:

– Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găseşte în al treilea aşezământ, cel al curăţirii. Curăţirea, fraţi monahi, urmează după pocăinţă – şi anume, după pocăinţa cea mare şi desăvârşită. Pocăinţa cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde şi îl mănâncă pe om. Curăţirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăieşte  cu adevărat de păcatele făcute, are două dorinţe: să şteargă cumva din trecut negrele sale păcate şi să nu le mai săvârşească niciodată. Cum îşi va şterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviţi lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest ţărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt ţărm?

Zilele ce s’au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Şi numai Unul Dumnezeu, Atotţiitorul, poate spăla şi albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele şi le poate şterge din viaţa noastră.

Curăţirea de păcate o face Însuşi Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste,  curăţirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica îşi spală cu bucurie şi cu dragoste pruncul care a căzut în noroi şi s’a murdărit, ce vine plângând şi-o roagă să-l spele şi să-l curăţească, aşa şi milostivul nostru Tată ceresc îi curăţeşte pe păcătoşii ce strigă către El, întinaţi fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele şi să le şteargă din viaţa noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit şi osteneală pe măsura puterii şi înţelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voieşte sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă şi să înfăptuiască.

Osteniţi-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalţi, cu înfrânarea, curăţia trupească şi duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morţii şi a înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veşnică a dreptului şi la cumplitele munci ale păcătosului în iad, şi cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuite şi în pilde înfăţişate. Toate acestea -toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curăţirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăinţa înseamnă tăierea şi deschiderea acestora. Curăţirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Şi atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanásie, trebuie să ne căim şi să ne curăţim, şi fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curăţesc şi nu se vindecă pe deplin, şi până ce nu piere urma lor! Căci căinţa este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăţi de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curăţire fără pocăinţă. Când rănile s’au curăţit şi s’au vindecat pe deplin, atunci nu mai sunt răni, şi nici căinţă.
Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârşite.

Aşa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup şi acum s’au vindecat, aşa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut şi care s’au şters din sufletul nostru.

Dar şi cu toate ostenelile şi chinurile pentru curăţirea  sufletului, nicicând nu ne-am curăţi fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu.”

 

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Cele IV Așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei”

_______

Cum îşi va şterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Cât trebuie să se căiască omul? – Sfântul Nicolae Velimirovici