Monahul Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989):
„Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai ușor renunți la viață când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinerețe patimile sunt mai aprinse, dar și vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecățile și dușmăniile generației mai vechi! Pentru că erau mai puțin obsedați cu acreli și răbufniri, mai puțin încărcați de anexele trecerii timpului: sluțenii, eșecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu știu. Au fost mai buni.
N-a fost cameră în care tinerii – și mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor și să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineață și feliuța bisăptămânală de pâine – odoare fără preț pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierți cu coajă și pământ cu tot ori al verzei crude, la care și lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.
Până ce – și au trecut mai bine de trei ani – m-am învățat să mănânc arpacaș, ei m-au ținut în viață. Și fără a face caz.
Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, știe cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deținuților politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deținuții politici), Filipescu își proclamase convingerile socialiste și atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa și pe gardieni: ”copiii care-și batjocoresc părinții„. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – și a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.
Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegație și drag cu el și atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.
Înainte de a-și da sufletul, cu greu, fiindcă orice respirație ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrățișat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toți ceilalți, s-a putut spovedi părintelui Todea și s-a stins împărtășit. După câteva săptămâni a încetat din viață și băiatul care-l îngrijise filial.1
De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuși Valeriu Gafencu, unul din ”sfinții închisorilor”.
Monahul Nicolae Steinhardt – JURNALUL FERICIRII – PDF AICI
1. Despre întoarcerea la credință a lui Ene Filipescu, cu ajutorul lui lui Valeriu Gafencu în deosebi, mărturisește și Aristide Lefa: ”În această cameră și-au sfârșit zilele zeci și zeci de bolnavi, în majoritate tineri. Am stat în mijlocul lor și i-am văzut murind. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a revoltat contra destinului și cu atât mai puțin contra lui Dumnezeu. Au murit împăcați mărturisind pe Hristos, chiar și Ion Filipescu, vechi socialist, care se pretindea ateu, singurul de altfel. Și toate acestea datorită atmosferei spirituale la care, în cea mai mare măsură, a contribuit Valeriu Gafencu.” (Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, de Nicolae Trifoiu, pag. 107)
_______________
.
.
