„Fericiți sunt acei oameni care au reușit să imite pământul cel smerit care, deși este călcat de toți, totuși îi ține pe toți cu dragostea sa și-i hrănește cu afecțiune ca o mamă bună, el, care a dat și materie pentru trupul nostru la creație. El primește cu bucurie orice i-am arunca, de la roade bune până la gunoaie necurate, pe care le transformă fără zgomot în vitamine și le oferă cu îmbelșugare, neîncetat, prin roadele sale, oamenilor buni și răi.

Omul smerit, precum se vede, este cel mai puternic din lume, deoarece biruiește, dar și ridică cu multă ușurință multă greutate străină cu conștiința sa neîmpovărată de nici un păcat. Deși trăiește disprețuit și nedreptățit pentru păcate străine, pe care și le însușește cu dragoste, lăuntric însă simte cea mai mare bucurie din lume, pentru că este defăimat de această lume deșartă. Ocările, nedreptățile și altele de acest fel sunt cele mai bune bisturie pentru cei care au greșit, căci cu ele se curăță rănile vechi. Însă pentru cei care nu au greșit, ele sunt cuțite de călău. Unii ca aceștia dacă le primesc cu bucurie pentru dragostea lui Hristos, sunt numărați împreună cu mucenicii.

Cei înaintați în vârstă, care nu primesc ocările și observațiile aspre ca să se tămăduiască sau să ia plata (când nu sunt vinovați), sunt mai fără minte decât pruncii, care nici nu vor să audă de doctor, deoarece se tem de injecții și de aceea rabdă continuu febra și tusea.

Mai multă recunoștiință trebuie să arătăm celor ce ne-au ocărât și ne-au scos spinii sufletului nostru, decât celor ce ne-ar fi săpat în dar ogorul și ne-ar fi descoperit necunoscuta noastră vistierie ascunsă.

Nu folosește sfărâmarea genunchilor cu nenumărate metanii celui ce nu-și sfarmă în același timp și fața sa cu smerenia, cu pocăința lăuntrică.

Cel care cere smerenie de la Dumnezeu, dar nu primește pe omul pe care i-l trimite ca să-l smerească nu știe ce cere, deoarece virtuțile nu se cumpără ca alimentele de la băcănie, câte kilograme voim, ci ne trimite Dumnezeu oameni ca să fim puși la încercare, să lucrăm virtutea, să o dobândim și astfel să ne încununăm.

Cel care se pleacă cu smerenie și primește loviturile de la ceilalți se vindecă de propriile sale umflături, se înfrumusețează duhovnicește ca un înger și astfel încape pe poarta cea strâmtă a raiului.

Fericit este omul acela ce și-a curățit umflăturile sale și merge pe calea Domnului cea cu scârbe purtând în spate greutate străină (clevetiri, ocări și celelalte) și lăsându-i pe semeni să-i împletească cununi neveștejite prin defăimări. Iar aceasta dovedește smerita cugetare, care nu cercetează ce zic oamenii, ci ceea ce va spune Dumnezeu în ziua Judecății.

Cel care încearcă să dea explicații celui iubitor de judecată sau celui puțin la minte și are pretenția de a afla înțelegere de la ei, dovedește că nici el însuși nu este bine, deoarece cel pervers este mai rău decât cel puțin la minte, pentru că mintea lui este întunecată de răutate și egoism.
Însă cei care au smerenie au și bunătate și iluminare dumnezeiască și nu se poticnesc niciodată de cursele celui viclean în călătoria lor duhovnicească.

De cele mai multe ori noi înșine pricinuim cele mai multe ispite atunci când ne amestecăm în treburile altora, adică atunci când vrem să ne înălțăm pe noi înșine. Nimeni nu urcă la cer printr-un urcuș lumesc, ci prin cel duhovnicesc. Cel ce merge pe jos călătorește întotdeauna în siguranță și nu cade niciodată.

Cel ce nu se sfătuiește în călătoria sa duhovnicească încurcă drumurile, se ostenește mult și întârzie. Dacă nu se va smeri ca să întrebe, chiar și mai târziu, cu greu va ajunge la destinașia sa. Pe când cei care se sfătuiesc călătoresc odihniți, cu siguranță, sunt acoperiți de harul lui Dumnezeu și se luminează, pentru că se smeresc.

Cei care au gânduri bune și se mișcă cu simplitate își mărturisesc toate gândurile lor și, din multa lor smerenie, cred că nu au nici un bine, deși se nevoiesc cu mărime de suflet. Unii ca aceștia ascund înlăuntrul lor cea mai mare comoară duhovnicească, pe care nici ei nu o cunosc, nici ceilalți oameni și astfel nu este risipită nici de ei înșiși, nici nu este furată de alții.

Dacă se smerește cineva înaintea omului smerit și sensibil se foloseste mult, în timp ce dacă te smerești înaintea omului care disprețuiește smerenia, cerându-i sfat sau spunându-i neputințele tale, îl faci mai mândru și mai nerușinat.

Omul care nu are smerenie și gânduri bune este plin de îndoieli și semne de întrebare. Și deoarece este mereu chinuit, la început are nevoie de un stareț cu muliă răbdare, care să-i dea continuu explicații, până ce i se va curăța mintea și inima ca să poată vedea curat.

Omul smerit și binevoitor, fiindcă are curăție sufletească și liniște lăuntrică și exterioară, are și profunzime duhovnicească putând astfel să prindă înțelesul adânc al rațiunilor dumnezeiești. Unul ca acesta se folosește mai mult, deoarece i se mărește credința prin trăirea tainelor lui Dumnezeu.

Cel mândru, pe lângă faptul că este întunecat, este mereu tulburat atât înlăuntru, cât și la exterior și din pricina ușurătății egoismului său rămâne întotdeauna la suprafața lucrurilor neputând înainta în adânc, unde se află mărgăritare dumnezeiești, ca astfel să se îmbogățească duhovnicește.”

 

___________

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole“, Editura Evanghelismos

DOBÂNDIREA SMERENIEI ADEVĂRATE și a DISCERNĂMÂNTULUI.“Dacă te smerești înaintea omului care disprețuiește smerenia îl faci mai mândru și mai nerușinat”