Clarviziunea și percepțiile extrasenzoriale- pot fi daruri date de Dumnezeu unor sfinți dar și puteri demonice. Oamenii de știință, chiar și cei mai vestiți, de regulă nu știu absolut nimic, iar când știu, niciodată nu știu suficient – nici despre experiențele spirituale, nici despre doctrina creștină. Atunci când comunicarea cu cei apropiați se rupe, rămân rugăciunile, căci ele nu-și pierd puterea. Ce spune Sfânta tradiție despre cei adormiți. Amintirea morții și a vieții de apoi nu poate să ne facă decât numai bine. Majoritatea trăim în nepăsare față de viața de apoi.Pentru cei ce mor nepregătiți, e mare șocul și descurajarea pe care o trăiesc în clipa în care ajung dincolo, unde toate talentele și puterile lumești sunt slăbiciuni și neputințe și numai puterea duhovnicească este de folos. Dintre adormiți, numai cei mântuiți se pot ruga pentru noi.
.
Scrisoare inedită.
<<Vai mie! Cum mi-am irosit timpul în lume! Preocupat peste măsură de satisfacerea dorințelor mele, am petrecut o mare parte din viață în nepăsare și lipsă de trezvie(în neatenție) și nu i-am slujit Domnului, după cum îmi era menirea, ca și eu să mă fi învrednicit de această cinste și bucurie. Vai mie, biet nenorocit!>>
„Joi, 3 octombrie 1963
Dragă Alison,
Mi-am amintit că, într-o scrisoare trimisă de tine acum câțiva ani, ai adus vorba de stafii și de altele asemenea, dar nu-mi amintesc să-ți fi scris un răspuns cu privire la problema asta. Cred că aceste fenomene aparțin unei categorii asemănătoare cu cea a cunoștințelor despre Antihrist și despre vremurile din urmă: fiecare dintre noi ar trebui să știe câte ceva despre subiectul respectiv, pentru a nu fi înșelat de învățături false și „revelații“, dar, în același timp, preocuparea excesivă față de aceste probleme poate fi periculoasă duhovnicește. De fapt, și pe mine mă preocupă într-o oarecare măsură și am de gând să dedic un capitol acestor fenomene în cartea mea, pentru că sunt de părere că ele vor juca un rol (negativ) important în viitorul apropiat.
Răspândirea cărților care tratează acest subiect, scrise atât de spiritiști, cât și de oameni de știință, reprezintă, poate, numai o cale de pregătire în vederea ispitirii în viitor a multor suflete care, necunoscând și neavând experiență în privința problemelor respective, vor putea fi înșelate cu ușurință prin intermediul câtorva „fenomene“ spectaculoase. Se prea poate, cred, ca ceea ce ne-a spus Domnul nostru, că „se vor scula mulți hristoși mincinoși și profeți mincinoși și vor face semne mari și minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși“ (Matei 24, 24), cât și falsele minuni ale „profetului“ lui Antihrist (Apocalipsa, cap. 13), care va face chiar „ca foc să se coboare din cer pe pământ“[1] – ca acestea să se refere, printre altele, la fenomene psihice și demonice extraordinare, pe care oamenii lumești vor fi nevoiți să le accepte ca fiind „minuni“.
Nu mă îndoiesc câtuși de puțin de autenticitatea multora dintre fenomenele descrise în cărțile precum aceea pe care ai citit-o. Relatările oamenilor de știință, firește, sunt mai de încredere decât cele ale spiritiștilor, dar aceasta este valabil numai în ceea ce privește detaliile specifice ale fenomenelor observate; niciodată să nu ai încredere nici măcar în interpretările celor mai vestiți dintre oamenii de știință, pentru că, de regulă, aceștia nu știu absolut nimic, iar când știu, niciodată nu știu suficient – nici despre experiențele spirituale, nici despre doctrina creștină.
Cu privire la cei adormiți, tradiția ortodoxă a păstrat multe învățături, atât teoretice, cât și practice, pe care biserica catolică le-a abandonat cu mult timp în urmă.
În ceea ce privește practica, există obiceiul pomenirii morților la fiecare Liturghie și la alte slujbe speciale. Toți cei prezenți la aceste slujbe, dacă doresc, lasă pomelnice cu ai lor (o listă cu viii și o listă cu morții), iar preotul citește cu glas tare fiecare nume, împreună cu cele cuprinse în propriile sale pomelnice. Dacă participă mulți oameni, toate acestea uneori durează cincisprezece sau douăzeci de minute (obicei pe care, fără îndoială, biserica catolică l-ar considera „ineficient“ și „o pierdere de timp“!), însă reprezintă un semn minunat al comuniunii tuturor credincioșilor, atât a celor vii, cât și a celor morți, a celor prezenți, dar și a celor absenți. Un alt semn al atitudinii ortodoxe față de morți este minunata bucurie – o bucurie reținută, dar totuși bucurie – manifestată în timpul slujbelor pentru morți, în care se cântă constant refrenul „Aliluia!“, iar accentul se pune mai degrabă pe renașterea într-un tărâm nou și nu pe părăsirea lumii acesteia. Sicriul mortului se ține în biserică pe toată durata zilei desemnate pentru slujba înmormântării, și, în timp ce este acolo, se țin și alte slujbe; această atmosferă de sfințenie este benefică pentru răposat și am descoperit că e foarte benefică și mângâietoare și pentru mine, atunci când particip la asemenea slujbe. Le-am spus unor prieteni și rude ne-ortodoxe despre acest obicei și mereu mă surprind reacțiile lor uniforme: „Cât de deprimant!“. Mie mi se pare că e tocmai pe dos; și cum ar putea să fie altfel, din moment ce noi credem în Rai? Amintirea morții și a vieții de apoi nu poate decât să ne facă bine. Un alt obicei este ca, în prima noapte, rudele celui decedat să vegheze (cu rândul) până dimineața, citind Psaltirea lângă trupul său.
Aceste obiceiuri își au, firește, baza în anumite învățături clare: este vorba, în primul rând, despre învățătura generală care ne spune că morții sunt vii pe alt tărâm( cel al vieții de apoi-n.n); în al doilea rând, despre învățătura mai precisă care spune că sufletul rămâne o vreme în apropierea imediată a trupului și că primește ajutor direct de pe urma slujbelor și a atmosferei respective.
Cea mai larg acceptată relatare cu privire la aceste lucruri aparține Sf. Macarie Alexandrinul, căruia un înger i-a revelat și i-a explicat obiceiul Bisericii de a ține slujbe speciale în ziua a treia, în ziua a noua și în ziua a patruzecea de după moarte. (Biserica Ortodoxă a păstrat acest obicei până în zilele noastre, și a păstrat și obiceiul ținerii unor slujbe de pomenire la împlinirea câte unui an de la moarte, cu ocazia zilelor onomastice etc.)
„În a treia zi, când trupul este adus în biserica, sufletul răposatului primește mângâiere de la îngerul său păzitor și îi este ușurată durerea pe care o resimte în urma despărțirii de trup. Această mângâiere o primește datorită jertfei(prinosului) și a laudei care sunt oferite în numele său în Biserica lui Hristos, motiv pentru care în suflet răsare o nădejde binecuvântată. Căci, timp de două zile, sufletului îi este permis să rătăcească după cum dorește pe Pământ, întovărășit de îngeri. Astfel, pentru că sufletul își iubește trupul, el plutește uneori în jurul casei în care s-a despărțit de trupul său; alteori zăbovește lângă sicriul în care trupul i-a fost întins: și, astfel, petrece aceste zile ca o pasăre care-și caută un loc de odihnă în care să se cuibărească. Însă sufletul care a făcut bine altora călătorește prin acele locuri în care îi fusese obiceiul să facă fapte drepte.
În a treia zi, Cel ce S-a ridicat din morți poruncește ca fiecare suflet să fie adus în rai ca să aducă laudă Dumnezeului tuturor, pentru ca astfel acestea[sufletele] să imite Învierea Sa. Motiv pentru care în Biserică există binecuvântatul obicei ca, în a treia zi, în numele sufletului, să fie oferite jertfă (prinos) și rugăciune.
După ce sufletul îl slăvește pe Dumnezeu, Acesta poruncește să îi fie arătate feluritele și luminoasele sălașuri ale Sfinților și frumusețea minunată a Raiului. Pe toate acestea, sufletul le vede în timpul a șase zile, minunându-se și slăvindu-l pe Dumnezeu, Creatorul a toate și a tuturor. Iar, după ce sufletul vede acestea, este preschimbat și uită de toată durerea și întristarea pe care a simțit-o în trup. Dar, dacă sufletul este păcătos, atunci, văzând fericirea Sfinților, începe să se jelească și să se mustre pe sine, spunând: <<Vai mie! Cum mi-am irosit timpul în lume! Preocupat peste măsură de satisfacerea dorințelor mele, am petrecut o mare parte din viață în nepăsare și lipsă de trezvie(atenție) și nu i-am slujit Domnului, după cum îmi era menirea, ca și eu să mă fi învrednicit de această cinste și bucurie. Vai mie, biet nenorocit!>>Fiind astfel martor, timp de șase zile, la toate bucuriile Drepților, îngerii duc iarăși sufletul înaintea lui Dumnezeu, pentru ca acesta să-L slăvească și să I se închine. Așadar, pe bună dreptate face slujbe Biserica în ziua a noua de la adormire și aduce jertfă(prinos) în numele sufletului.
După ce sufletul se închină și aduce slavă Domnului a doua oară, Stăpânul a toate poruncește ca sufletul să fie dus în iad și aici să-i fie arătate locurile de caznă, feluritele cămări ale iadului și feluritele chinuri ale nelegiuiților, ale celor fără Dumnezeu, ale căror suflete acolo gem și suspină și scrâșnesc din dinți neîncetat. Prin aceste felurite locuri de caznă, sufletul este purtat timp de treizeci de zile, tremurând de teama că și el ar putea avea parte de aceeași condamnare și întemnițare.
În ziua a patruzecea, sufletul iarăși este adus înaintea Domnului să i se închine și să–I aducă slavă. Și apoi Judecătorul hotărăște locul potrivit în care sufletul să se sălășluiască, în funcție de faptele sale. De aceea, Biserica face bine că în ziua a patruzecea face pomenire pentru morții botezați.“
Dacă toate acestea sunt adevărate [îi spune Cuviosul Serafim Rose lui Alison] atunci, firește, cartea pe care ai citit-o conține o eroare fundamentală: anume că sufletele ar rămâne pe Pământ o vreme nedefinită, ca într-un fel de purgatoriu; de fapt, ele rămân doar câteva zile. Pe de altă parte, e adevărat, totuși, că morții, atât cei din rai, cât și cei din iad, comunică uneori cu cei vii de vreme ce nici raiul, și nici iadul, nu se află în „spațiu“, ci într-o dimensiune duhovnicească; poate că amândouă se întind chiar sub ochii noștri, dar noi suntem orbi din punct de vedere duhovnicesc și nu le putem vedea.
Maica Domnului și numeroși Sfinți au apărut adesea înaintea oamenilor și, uneori, vreo rudă sau vreun prieten decedat apare cuiva cu vreun scop deosebit. Printre ortodocși am auzit de un suflet din iad (în Ortodoxie nu există „purgatoriu“; iadul este atât loc de spălare, curățare a păcatelor, cât și de osândă) care a apărut unei rude, pentru a o încuraja pe aceasta să se roage pentru el, și, altă dată, am auzit de cineva din iad(care și-a luat singur viața) care a apărut surorii sale, suferind cumplit în chinuri, și a implorat-o să înceteze rugăciunile sale, pentru că acestea nu făceau decât să-i mărească suferința, căci era osândit în mod irevocabil.
Cu siguranță, morții care [s-au mântuit] au această putere să se roage pentru noi, așa cum și noi ne rugăm pentru ei, dar, judecând după neglijența cu care majoritatea oamenilor se pregătesc pentru moarte, mai degrabă cei morți au nevoie mare de rugăciune și probabil că sunt incapabili să dea prea mult ajutor celor vii.(n.n. deoarece majoritatea nu se mântuiesc).
Pentru cei nepregătiți, trebuie să fie mare șocul și descurajarea pe care o trăiesc în clipa în care ajung pe un tărâm unde toate talentele(capacitățile) și puterile lumești sunt slăbiciuni și neputințe și numai puterea duhovnicească este de folos.
Preocuparea exagerată față de aceste probleme este periculoasă (ca și cea față de fenomene precum percepțiile extrasenzoriale și clarviziunea- care sunt daruri duhovnicești dobândite de unii sfinți, dar care adesea sunt puteri demonice, atunci când oameni neajuns de curați au parte de ele) deoarece din moment ce ele aparțin sferei minții și a duhului, implică o mare vulnerabilitate față de intervenția demonilor, care în această dimensiune[a minții și a duhului] își duc veacul.
De exemplu, fenomenele de spiritism autentic (și multe dintre aceste întâmplări nu pot fi explicate ca fiind înșelăciuni sau păcăleli) sunt, probabil, datorate în primul rând activității demonice; se pare că mediumurile adevărate sunt chiar posedate într-o anumită măsură de demoni care imită pe cei morți, în mod înșelător. Dacă există rare situații în care, prin spiritism, se intră cu adevărat în contact cu morții (Îți amintești cum Saul a apelat la umbra profetului Samuil cu ajutorul vrăjitoarei din Endor?), demonii se folosesc de întâmplarea respectivă în scopuri proprii.
Vineri
Ieri nu am reușit decât să scriu aceste trei pagini, pentru că am fost nevoit să lucrez timp de douăsprezece ore. Pe timp de noapte, muncesc ca om de serviciu la un restaurant (până la ora trei sau patru dimineața), ceea ce e o slujbă istovitoare, dar liniștită. E mai ușoară munca de debarasor, dar, în acea situație,trebuie să zâmbești celor din jur și să te porți slugarnic, conform așteptărilor. Și eu am aceeași oroare ca tine față de „lumea afacerilor“ și aproape că mă apucă isteria când trebuie să-mi caut de lucru. După ce găsesc câte un post, mă liniștesc; în mare parte, e o pierdere de timp, dar măcar așa mă feresc mai ușor de mândria exagerată. Cred că am pierdut ultimul loc de muncă pentru că cei de acolo au simțit că nu pun suflet, ceea ce era perfect adevărat.
Îți mulțumesc pentru generozitatea cu care mi-ai oferit un refugiu unde să mă pot retrage la vreme de nevoie. Poate că vor veni și astfel de vremuri. Cât despre familia mea, i-am vizitat săptămâna trecută și e limpede că sunt din ce în ce mai îngrijorați în privința mea. Ar fi fost cât se poate de mulțumiți dacă aș fi urmat vreo vocație lumească obișnuită, dar și-au făcut atâtea speranțe pentru mine și acum văd că mă preschimb într-un „fanatic“ religios – așa că îmi închipui că-și fac multe griji…(n.n.- Părintele Serafim Rose spunea că orice ortodox adevărat este considerat „fanatic” de către restul lumii).
Un prieten rus, tânăr, de-al meu, care locuiește în Monterey, le-a arătat câteva diapozitive cu mânăstirile ruse din America de Nord, care lor le-au părut „pitorești“, dar demodate etc. Dar cel mai mult i-a șocat, și mai ales pe tata, fotografia făcută unui călugăr bătrân care petrecuse patruzeci de ani în chilia sa și nu vorbea aproape deloc cu alți oameni. Probabil că acesta a ajuns la o stare spirituală înaltă, dar părinții mei n-au văzut în el decât un exemplu al „vieții irosite“ cu totul. Mă tem că m-a cuprins disperarea când am început să le vorbesc despre viața dedicată rugăciunii și înălțării spirituale și le-am spus că adevăratele valori nu aparțin lumii acesteia, ci a celei viitoare – moment în care am descoperit că le este imposibil să înțeleagă aceste idei, au spus că prea multă religie e, de fapt, simptomul unei „boli“. Ei bine, atunci când comunicarea se rupe, măcar rugăciunile nu-și pierd puterea; dar mă supăr și totodată mă amărăsc gândindu-mă la numeroșii predicatori protestanți care se prefac că predică „creștinismul“, când, de fapt, își îndrumă turma pe calea tentațiilor și-i lasă întru totul nepregătiți pentru realitățile aspre ale vieții de apoi. L-am cunoscut pe preotul familiei mele; nu a vorbit nici măcar o dată despre Dumnezeu sau despre credință și, aflând că scriu o carte religioasă, a părut nerăbdător să schimbe subiectul.
Am mai multe de spus, dar mai bine aș trimite scrisoarea asta cât am posibilitatea. Îți mulțumesc pentru fotografie; voi încerca să obțin una făcută recent, de la tatăl meu. Chiar nu știu unde e orașul Warsaw; ar fi o binecuvântare dacă ar fi vorba de orașul despre care am vorbit. Ai putea încerca să afli dacă există adresa respectivă acolo. Îți trimit și niște scrieri care poate te vor interesa. Am comandat încă câteva lucruri de la mânăstire, printre care o relatare foarte interesantă cu privire la experiența de după moarte.
Te rog să-ți amintești de mine în rugăciunile tale.
Întru Hristos,
Eugene”
[1] Biblia cu ilustrații, ediție îngrijită de Mitropolitul Bartolomeu Anania .
Notă: Ceea ce apare în paranteze pătrate sunt notele noastre, ale redacției.
Scrisoarea în original:
„Thursday, Oct. 3, 1963
Dear Alison,
I seem to recall your mentioning ghosts and such things in a letter several years ago, but I don’t remember saying anything in reply. I think these things are in a category similar to that of details concerning Antichrist and the last days: one should know something about them so as not to be led astray by false doctrines and “revelations,” but at the same time it can be spiritually dangerous to be too preoccupied with them. As a matter of fact I am somewhat interested in them myself, and I plan to devote a chapter of my book to them, since I think they will have an important (negative) role to play in the near future. The prevalence of books on the subject, both by spiritists and by scientists, is perhaps only a preparation for the approaching seduction of many souls who, having no knowledge or experience of these matters, can be easily led astray by a few spectacular “phenomena.” I think it quite possible that the words of Our Lord, “There will be false Christs and false prophets, who will rise up and show great signs and wonders, so that if it were possible, even the elect would be deceived” (St. Matthew XXIV, 24), as well as the false miracles of the “prophet” of Antichrist (Apocalypse, ch. 13), who even brings down “fire from heaven”—that these may refer, among other things, to very extraordinary psychical and demonic phenomena, which materialistic people will have to accept as “miracles.”
I have no doubt of the authenticity of many of the phenomena described in books like the one you read. The accounts of scientists are of course more trustworthy than those of spiritists, but only as regards the specific details of observed phenomena; never trust the interpretation of phenomena offered even by the most reputable scientists, for they usually know nothing at all, and never enough, either of spiritual experience or Christian doctrine.
Concerning the dead, Orthodox tradition has preserved much, both of theory and of practice, that the Catholic Church has long since abandoned. Of practice, there is the custom of remembering the dead at every Liturgy and at other special services. Everyone present who so desires submits a list of his own (one list for the living, one for the dead), and the priest reads all the names aloud, besides his own lists. If many people are present this sometimes takes 15 or 20 minutes (which the Catholic Church would surely regard as “inefficient” and a “waste of time”!), but it is a wonderful sign of the unity of all believers, living and dead, present and absent. Another sign of the Orthodox attitude to the dead is the marvelous joyousness—restrained, but still joyous—of the services for the dead, with the constant refrain of “Alleluia” and the emphasis placed rather upon rebirth in a new realm than upon the departure from this world. The coffin of a dead man is placed in Church for the whole day of the requiem service, and other services are celebrated while it is there; the holy atmosphere is beneficial for the departed, and I have found it very beneficial and comforting for myself when I attend such services. I have told non-Orthodox friends and relatives of this custom and I am always surprised at their uniform reaction: “How depressing!” I find it to be just the opposite; and how can it be otherwise, if we believe in Heaven? It can be nothing but good to be reminded of death and the next life. Another custom is for relatives of the dead to sit up all night (one at a time) the first night reading the psalter over the body.
These customs, of course, are themselves based upon definite doctrines: first and most general, that the dead are alive in another realm; second and more specific, that the soul remains in the immediate vicinity of the body for a time and receives immediate benefit from religious services and atmosphere. The most generally accepted account of this is that of St. Makarios of Alexandria, as revealed to him by an Angel to explain the Church’s custom of holding special services on the third, ninth, and 40th days after death. (The Orthodox Church preserves this custom even today, as well as holding memorial services on the anniversaries of death, name-day, etc.)
“When, on the third day, the body is brought to the Temple, the soul of the dead man receives from his Guardian Angel relief from the grief which he feels at parting from his body. This he receives because of the oblation and praise which are offered for him in God’s Church, whence there arises in him a blessed hope. For during the space of two days the soul is permitted to wander at will over the earth, with the Angels which accompany it. Therefore the soul, since it loves its body, sometimes hovers around the house in which it parted from the body; sometimes around the coffin wherein its body has been placed: and thus it passes those days like a bird which seeks for itself a nesting-place. But the beneficent soul wanders through those places where it was wont to perform deeds of righteousness.
“On the third day He Who rose again from the dead commands that every soul, in imitation of His own Resurrection, shall be brought to heaven, that it may do reverence to the God of all. Wherefore the Church has the blessed custom of celebrating oblation and prayers on the third day for the soul.
“After the soul has done reverence to God, He orders that it shall be shown the varied and fair abodes of the Saints and the beauty of Paradise. All these things the Soul views during six days, marvelling and glorifying God, the Creator of all. And when the soul has beheld all these things, it is changed, and forgets all the sorrow which it felt in the body. But if it be guilty of sins, then, at the sight of the delights of the Saints, it begins to wail, and to reproach itself, saying, ‘Woe is me! How vainly did I pass my time in the world! Engrossed in the satisfaction of my desires, I passed the greater part of my life in heedlessness, and obeyed not God as I ought, that I, also, might be vouchsafed these graces and glories. Woe is me, poor wretch!’ After having thus viewed all the joys of the Just for the space of six days, the Angels lead the soul again to do reverence to God. Therefore the Church does well, in that she celebrates service and oblation for the soul on the ninth day.
“After its second reverence to God, the Master of all commands that the soul be conducted to Hell, and there shown the places of torment, the different divisions of Hell; and the divers torments of the ungodly, which cause the souls of sinners that find themselves therein to groan continually, and to gnash their teeth. Through these various places of torment the soul is borne during thirty days, trembling lest it also be condemned to imprisonment therein.
“On the fortieth day the soul is again taken to do reverence to God: and then the Judge determines the fitting place of its incarceration, according to its deeds. Thus the Church does rightly in making mention, upon the fortieth day, of the baptized dead.”
If all of this is true, of course, there is a very basic error in the book you read: that souls remain on earth for an indefinite time in a kind of purgatory: they remain, instead, for only a few days. On the other hand, it is still true that the dead do sometimes communicate with the living, both from Heaven and from Hell, because neither Heaven nor Hell is located in “space” but in a spiritual dimension; both of them, perhaps, are right before our eyes, but we are spiritually blind and cannot see them. The Mother of God and many Saints have often appeared to men, and occasionally a dead relative or friend appears to someone for a special purpose. Among Orthodox people I have heard of someone in Hell (Orthodoxy has no “purgatory”; Hell is the place of purification as well as of punishment) who appeared to a relative to encourage her prayers for him, and of someone else (a suicide) in Hell appearing to his sister in dreadful torment to beg her to stop praying for him, since her prayer only increased his torment and he was irrevocably damned. Certainly the dead who are able to do so pray for us, as we do for them, but judging from the careless preparation most people make for death, they themselves are greatly in need of prayer and are probably unable to give much help to the living. For those who are unprepared, there must be a great shock and a great sense of helplessness upon arriving in a realm wherein every earthly talent and power becomes weakness and impotence, and only spiritual power is of avail.
The reason why it is dangerous to be too preoccupied with these matters (as well as things like clairvoyance and extrasensory perception, which are a spiritual gift of some saints, but often a spiritual evil when used by men insufficiently pure) is that, belonging to the realm of the mind and spirit, they are especially liable to the interference of demons, who live in these realms. The authentic phenomena of spiritism, for example (and there are many of them that cannot be explained as hoaxes), are probably primarily due to the activity of demons; real mediums are apparently actually possessed to some degree by demons masquerading as the dead. If there is a rare case of actual contact with the dead through spiritism (do you remember how Saul contacted the ghost of the prophet Samuel through the Witch of Endor?), the demons take advantage of it for their own purposes.
Friday
The only thing I accomplished yesterday was writing these three pages, having had to work for twelve hours. I’m a janitor in a restaurant at night (until three or four in the morning), which is hard work but quiet. Being a busboy is easier, but one has to smile at people and be properly servile. I have the same horror you do of the “business world,” and I almost become hysterical when I have to find a job. Once I find a job it’s all right; it’s rather a waste of time, but at least it makes it difficult to become overly proud. I think I lost my last job because they sensed my heart wasn’t in my work, which it certainly wasn’t.
Thank you for your kind offer of a place to go in time of need. Perhaps there will be such a time. Speaking of my family, I saw them last week, and it is obvious that they are becoming more and more worried about me. They would have been only too happy if I had followed a normal worldly vocation, but they set their hopes so high on me and now I turn out to be a religious “fanatic”—so I imagine they must…
A young Russian friend of mine who lives in Monterey showed them some slides of Russian monasteries and churches in North America, and they thought they were “quaint” but old-fashioned, etc. But what really shocked them, my father especially, was a photograph of an old monk who had spent forty years in his cell and hardly even spoke with other people. He has perhaps attained to a high spiritual state, but all my parents could see was the example of a totally “wasted life.” I fear I became rather desperate when I spoke of a life of prayer and spiritual attainment, and how the true values are not of this world but of the next—only to meet with total incomprehension and the suggestion that too much religion is really “sickness.” Well, where communication breaks down at least prayer is still possible; but it makes me both angry and sad to think of the many Protestant ministers posing as preachers of “Christianity,” but actually leading their flock down the path of seduction and leaving them totally unprepared for the severe realities of the next life. I met my parents’ minister; he never once spoke of God or religion, and on hearing I was writing a religious book he seemed anxious to change to topic of conversation.
I have more to say, but I had better send this while I can. Thank you for the photograph; I will try to get a recent one from my father. I really don’t know where the town of Warsaw is; it would be a great good fortune if your town is the one. You might try to find out if there is such an address there. I am enclosing some literature you may find interesting. I have sent to the monastery for some other things, including a very interesting account of after-death experience.
Please remember me in your prayers,
In Christ,
Eugene”
Sursa: https://thoughtsintrusive.wordpress.com/2017/11/17/letters-of-fr-seraphim-rose-1961-1982/
