de Adriana Stoicescu, judecător

”În copilăria mea, cum ar veni în cretacic, nu exista un pericol mai mare de tsunami decât să nu salut vecinii.

În blocul cu două scări și 40 de apartamente exista, cum altfel, un grup serios de ”tanti” și ”nenea” ce trebuia salutat la fiecare întâlnire, chit că ne vedeam de trei ori pe zi (chestie pe care o fac și azi, cu cele trei tanti care au mai rămas…).

A nu saluta cu tradiționalul ”săr mânaaaa” era echivalentul eșecului părinților în a-și crește odraslele așa cum se cuvine.

Căci, pe vremea aia, nu contau ”competențele” ci buna creștere.

Dacă pruncul mai și învăța binișor, suficient cât să ajungă la un liceu decent, misiunea ta de părinte era îndeplinită.

Bunul simț era cel care te scotea în evidență și nu era rușine mai mare pentru un părinte decât să îi spună învățătoarea, în plină ședință, că odrasla e prost crescută.

Întors acasă, roșu de nervi și proferând amenințări, puteai fi sigur că ți se reamintesc instant normele uitate din cei 7 ani de acasă, de salutai și tomberonul, dacă trebuia.

Marele deranj din 89 ne-a adus pe cap o binemeritată și atât de puțin înțeleasă democrație, pe care noi am transformat-o, adaptat-o, în marea eliberare de reguli și bun simț.

Este cert că azi a avea bun simț echivalează cu a fi fraier.

Din vocabular au dispărut ”mulțumesc”, ”vă rog frumos” căci de ”vă rog să mă iertați” nici nu mai poate fi vorba.

Salutul se reduce la un ”bună” din vârful buzelor, scârbit și convins că ți se face o maaare favoare. (Uneori pe mine și ăsta a ajuns să mă mulțumească, timișorenii adevărați înțeleg ce spun….)

Oamenii galanți au dispărut. Doamnele grațioase sunt o amintire.

Azi, fete de 13 ani își bagă și își scot un organ despre care unele nu știu mai nimic, dar îl iau ca martor la orice propoziție.

Băieții își asezonează discursul public (a se citi onomatopeele) cu câte o flegmă pe trotuar sau unde se nimerește.

Desigur, sunt ocupați să salveze planeta și nu au timp să fie politicoși.

Nu sunt toți așa.

Am cunoscut puști, prin liceele unde am fost invitată, absolut fabuloși. Isteți și manierați.

Domnișoare finuțe și care au făcut din citit mai mult decât un obicei.

Sunt, însă, tăcuți și marginalizați.

Succesul este al zgomotoșilor care urlă pe stradă, mănâncă semințe la cinema și beau cola la teatru, unde ajung, de cele mai multe ori, duși cu forța, pentru a nu mai reveni.

Succesul este al celor care nu au citit o carte în viața lor, dar au competențe.

Succesul este al celor care îți țin lecții de reușită în viață pe spatele ”lu” babacu, al celor care te învață cum să abuzezi o femeie pentru a fi considerat un mascul adevărat.

Lumea s-a întors cu susul în jos și dacă toți tutankamonii ăștia, care am fost cu adevărat educați, plecăm, ne retragem în munți, așa cum ne vine, planeta va deveni un teren viran în care bipezii scuipă semințe, mai trag o linie, mai bat o fătucă și apoi se apucă să schimbe lumea, după chipul și asemănarea lor.

Eu însă, nu pot să accept că lumea poate fi lăsată pe mâna celor care consideră frumosul o glumă proastă.

Cred că împreună putem readuce normalul în viețile noastre, bunul simț, politețea și educația.

Și de aia nu plec. Încă.”

_________

Sursa – https://flux24.ro/judecatoarea-adriana-stoicescu-planeta-va-deveni-un-teren-viran-in-care-bipezii-scuipa-seminte-mai-trag-o-linie-mai-bat-o-fatuca-si-apoi-se-apuca-sa-schimbe-lumea-dupa-chipul-si-asemanarea-lor/

.

Îndrăznesc să-mi permit un comentariu, nu neapărat pentru a o judeca pe autoarea articolului, cât pentru a scoate în evidență, a mărturisi un adevăr ce TREBUIE SPUS:

Mi-a mers la suflet aricolul doamnei Judecător Adriana Stoicescu, mai puțin finalul, adică ulimul cuvânt, care, practic, știrbește și dezamăgește în același timp.

Cuvânul ”încă”, adăugat la final, arată că de fapt, ”bunul simț” pe care-l deplânge a fi tot mai rar în vremurile actuale, pentru dânsa, se vede că nu este întemeiat pe Hristos. Căci dacă ar fi fost, nu l-ar mai fi adăugat… Adăugându-l, respecabila și distinsa doamnă Judecător Adriana Stoicescu își exprimă limpede limita sau disponibilitatea, posibilitatea ca în anumite condiții (FOCUL limitelor răbdării unei societăți din care să dispară cu totul bunul simț), să plece, adică să lepede Crucea pe care orice creștin o are de dus (presupunând că dânsa este ortodoxă – în caz contrar, acest comentariu neavând nici un temei), Calea cea Dreaptă, Orodoxia, fiind pe zi ce trece, tot mai strâmtă, tot mai îngustă, tot mai plină de încercări, de greutăți, de ispite, de situații în care răbdarea să-ți fie pusă la GRELE încercări, și în final de prigoană (adică de FOC duhovnicesc) – căci, nu-i așa: ”câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”…