Acest Sfânt a fost din Sevastia Capadochiei și a trăit în zielele împăratului Dioclețian și, pentru faptele lui cele bune și smerenia lui, a fost sfințit episcop Pidahtoea. Deci, fiind prins de dregătorul Filomarh, împreună cu cei zece ucenici ai săi, și răbdând multe chinuri împreună cu ei, și-a primit sfârșitul, prin sabie.

Dar, până a nu fi ucis, Sfântul Atinoghen, a grăit câteva cuvinte către dregător, zicând: „Mă rog ție, poruncește ostașilor, să mă ducă în mănăstirea mea și acolo, să mă omoare.” Și dregătorul a împlinit dorința cea de pe urmă. Deci, mergând în mănăstirea sa, nu și-a mai aflat ucenicii, că ei fuseseră prinși și uciși mai înainte. În schimb, l-a întâmpinat pe Sfântul Antinoghen o cerboaică pe care Sfântul o crescuse în mănăstire, care stătea acum, plecându-și capul, la picioarele Sfântului. Și a zis Fericitul către ea: „Te-au lipsit de frați, păgânii, iar acum vei rămâne și fără de acela care, odinioară, te-a hrănit. Dumnezeului veacurilor să nu te dea pe tine, nici seminția ta spre vânare vânătorilor, ci tu și seminția ta, așa să fiți, încât în toți anii, la pomenirea noastră, să vă aduceți aci câte un pui, spre junghiere și mâncare, celor ce vor veni la pomenirea noastră.” Și cerboaica, vărsând lacrimi din ochi, a căzut la picioarele Sfântului, iar el, însemnând-o cu semnul crucii, a zis către ea: „Mergi, în pace, în sânul pustiei.” Și Sfântul Atinoghen, în mănăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu și, plecându-și capul sub sabie, s-a sfârșit în Domnul.

Și, în fiecare an, la pomenirea Sfântului, după citirea Sfintei Evanghelii, se vedea venind cerboaica și-și aducea puiul său, apoi, iarăși, ieșea și se ducea. Și se bucurau, mirându-se creștinii, ce se adunau acolo, ospătându-se, întru cinstirea Sfinților și spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru în veci! Amin.

Întru această zi, cuvînt al unui stareţ oarecare, despre ascultare

Un oarecare bătrân ședea în Tebaida, într-o peșteră, și avea un ucenic iscusit. Și avea obicei bătrânul, de-l sfătuia pe el cele de folos. Și, după sfătuire, făcea rugăciune și-l elibera pe el, să doarmă. Iar odată, s-a întâmplat de-au venit la el și i-au făcut mângâiere niște mireni cucernici, care știau nevoința cea multă a bătrânului. Și după ce s-au dus ei, a stat iarăși, bătrânul, seara, sfătuind pe fratele. Și, vorbind cu el, a adormit. Iar fratele a așteptat să se deștepte bătrânul și să-i facă lui rugăciune, după obicei. Deci, așteptând mult și nedeșteptându-se bătrânul, ucenicul s-a necăjit, dar nu s-a dus să se culce. Și asemenea până de șapte ori, necăjindu-se și împotrivindu-se, a suferit și nu s-a dus. Apoi, trecând destulă vreme din noapte, s-a deșteptat bătrânul și, văzându-l pe frate așteptând, i-a zis: „Nu te-ai dus până acum?” Iar el a zis: „Nu, fiindcă nu m-ai slobozit, ava.” Și a zis bătrânul: „Și, pentru ce nu m-ai deșteptat?” A răspuns fratele: „Nu am îndrăznit să te mișc, ca să nu-ți stric somnul”. Deci, sculându-se, au citit pravila cea de dimineață și, după sfârșitul ei, a slobozit bătrânul pe frate și sta singur, rugându-se. Și, iată, cineva i-a arătat lui un loc slăvit, și scaun preastrălucit în el și deasupra scaunului șapte cununi strălucitoare. Iar el a întrebat, pe cel ce i le arătase lui, zicând „Ale cui sunt acestea?” Și a răspuns acela „Ale ucenicului tău. Și locul și scaunul le-a dăruit Dumnezeu, pentru ascultarea lui. Iar cele șapte cununi, în noaptea aceasta, le-a luat. Deci, venindu-și întru sine bătrânul a chemat pe frate și i-a zis lui: „Spune-mi ce ai făcut în noaptea aceasta? Iar el a zis: „Iartă-mă, ava, dar nimic n-am făcut.” Iar bătrânul, socotind că din smerenie, nu mărturisește, i-a zis lui: „Nu te las pe tine, de nu-mi vei spune ce-ai făcut; sau ce ai gândit, în noaptea aceasta?” Iar fratele, știind întru sine, că nimic nu a făcut, nu avea ce să zică. Și a zis bătrânului: „Ava, nimic nu am făcut în afara de aceasta, că supărat fiind de gânduri, de șapte ori, ca să mă duc, să mă culc fără de învoirea ta, nu m-am dus.” Iar bătrânul, auzind aceasta, a înțeles că, de câte ori s-a luptat împotriva gândului, de atâtea ori s-a încununat de la Dumnezeu. Iar fratelui nu i-a spus nimic, despre cele ce a văzut, dar, pentru folos, le-a povestit pe acestea la bărbați duhovnicești, ca să cunoaștem că, și pentru mici osteneli, Dumnezeu ne dăruiește nouă cununi strălucitoare. Bine este, dar, să ne silim la toate, pentru Domnul. Și, încă, să ne învățăm a cere, cu stăruință, rugăciunile Părinților și să nu îndrăznim a face ceva, sau a ne despărți de ei, fără binecuvântarea lor. Că Împărăția Cerurilor se ia prin stăruință și numai cei ce silesc ajung la ea.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre îndelunga răbdare

Fericit, cu adevărat, este omul care a câștigat îndelunga-răbdare. Că, pe unul ca acesta, îl laudă Sfânta Scriptură, zicând „Bărbatul îndelung-răbdător are  multă pricepere.” Și ce este mai mult decât aceasta. Că cel îndelung-răbdător este totdeauna: bucurie, totdeauna cu voie bună, că nădăjduiește spre Domnul. Cel îndelung-răbdător este fără de mânie, că toate le rabdă. Cel îndelung-răbdător nu se aprinde de grabă spre mânie, nu se abate spre ocară. La cuvinte deșarte, nu se pornește cu ușurință. Nedreptățit fiind, nu se întristează. Celor îndărătnici, nu le stă împotrivă. Este întâiul la toată fapta. Nu este lesne de prins de amăgiri. Nu este ușuratic la întărâtare. În necazuri, se bucură. Trăiește împreună cu tot lucrul bun. Este cu dragoste către toți cei ce-l pizmuiesc. Când i se poruncește, nu grăiește împotrivă. Când este mustrat nu se întristează. Se mângâie pe sine totdeauna cu îndelung-răbdarea. Ca cel ce nu este îndelung-răbdător ușor se schimbă, gata fiind spre mânie. Se aprinde degrabă spre ceartă, și dacă este ocărât, răspunde ocărând. Când este nedreptățit, se răzbună. Se ceartă, pentru orice lucru de nimic. Faptele lui se clatină ca niște frunze în vânt. Cuvintele lui Cel ce nu are, îndelunga răbdare este fără de întărire, că repede se schimbă. Înțelepciune nu câștigă. Cu cel rău se adună, stă împreună cu cel ce defaimă. Ajută pe cel ce nedreptățește. Taina n-o ține este gata să descopere cuvântul tăinuit. Și, ce poate fi mai ticălos, decât aceasta? Dumnezeului nostru, slavă!

Cade-se a şti, că după pomenirea acestor Sfinţi, adică după 16 zile ale acestei luni, în Duminica cea dintâi după această dată, cântăm slujba Sfinţilor Părinţi de la Calcedon, ce s-au adunat la Sfântul Sinod, al patrulea, a toată lumea (451)

Acest sfânt și a toată lumea Sinod s-a ținut în zielele lui Marcian și Pulheria, binecredincioșii împărați, adunându-se Sfinții Părinți, cu darul Duhului Sfânt, în vestita Biserică a Sfintei Eufimia, adeverind Sfântul Simbol al celor trei sute optsprezece Părinți, care s-au strâns la Niceea (325), întărind acest Simbol, precum l-au pecetluit și celelalte Sinoade.

Că, ocârmuind împărăția Teodosie (400-450), feciorul lui Arcadie, un oarecare Eutihie, monah și preot, s-a făcut începător unei erezii, zicând că Domnul nostru Iisus Hristos are numai o fire și o lucrare. Acesta a fost scos din Biserică și caterisit de Fabian, patriarhul Constantinopolului și de ceilalți ortodocși. Dar Eutihie, având într-ajutor și pe cei fără de Dumnezeu, de la curtea împăratului, n-a încetat a face tulburări, până ce a murit Teodosie. Deci, după ce a luat Marcian împărăția, acesta a poruncit să se facă un Sinod, a toată lumea, și a adunat șase sute treizeci de episcopi. Și alcătuind și o parte și alta, adică, și dreptcredincioșii și ereticii, două scrieri și, deschizând racla Sfintei Mucenițe Eufimia, le-au pecetluit și le-au pus pe pieptul ei, cu pază. Și, peste puține zile, făcând rugăciune și deschizând racla, au văzut și s-au înspăimântat, căci au găsit scrierea ereticilor lepădată sub picioarele Sfintei, iar pe cea a dreptcredincioșilor, ținând-o în cinstitele sale mâini. Aceasta făcându-se, s-au îngrozit toți, văzând o asemenea minune. Și, întorcându-se spre credința cea adevărată, au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce face totdeauna, lucruri minunate și mai presus de fire, spre întoarcerea și folosul celor mulți. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

 

 

 

 

.