Sfântul Hrisant era fiul unui bărbat vestit din Alexandria Egiptului, anume Polemon, om de neam domnesc, însă păgân cu credința, care, cinstit fiind de împăratul Numerian (283-284) cu dregătoria de senator, în sfatul țării, s-a mutat din Egipt la Roma, împreună cu fiul său. Și se străduia Polemon să dea fiului său toată învățătura păgânească, cea mai înaltă a vremii sale, foarte bogat fiind. Iar Hrisant, multă îndemnare spre îndeletnicirea cărturărească arătând, în scurtă vreme a ajuns a cunoaște toată filozofia paăgână. Dar, aflând și de dumnezeiasca înțelepciune cuprinsă în Sfintele Scripturi, cu înfocată râvnă și cu multă luare aminte, cerceta cărțile Evangheliei și ale Apostolilor, adâncindu-le pe ele. Și zicea către sine: „ți se cădea ție, Hrisant, să citești scripturile neamurilor, câtă vreme nu cunoșteai lumina adevărului, iar acum, că ai aflat-o, păzește-o pe ea. Că roadele ostenelilor se dau celor ce le cer, precum ai citit: Caută și vei afla. Ai aflat aur, ai aflat argint, ai aflat pietre scumpe, dar le-ai aflat, ca să și urmezi ceea ce ai aflat. Deci, ferește-te să nu-ți pierzi comoara!”

Și-a ales, drept aceea, ca dascăl pe Carpofor preotul, care era iscusit în dumnezeieștile Scripturi, trăind ascuns într-o peșteră din munți. Și a auzit de la dânsul Cuvântul lui Dumnezeu și taina credinței creștinești și, povățuindu-se de dânsul, în scurtă vreme a primit și Sfântul Botez. Și atât s-a întărit în sfânta credință și în dragostea lui Hristos, încât, la șapte zile după Botezul său, Hrisant a și început a propovădui, la arătare, în popor, pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mâhnire mare a cuprins pe tatăl său, Polemon, când a văzut înflăcărarea fiului său, pe calea credinței și defăimarea zeilor și, mâniindu-se, l-a certat și l-a închis în casă. Dar, cu toate mustrările, Hrisant nu s-a lepădat de credința sa. Deci, neputând el nicidecum să-l întoarcă, l-a însurat cu o fecioară frumoasă, însă păgână, pe nume Daria, din Atena, cu chip ca, aceea să-l facă pe Hrisant să-și lase credința lui cea creștinească, pentru dragostea ei. Dar, în loc să-l întoarcă pe el, ea însăși a primit credința în Hristos, și, lepădându-se de păgânătate, a primit Sfântul Botez. Și doreau împreună, cu atâta înflăcărare, a sluji lui Hrisios, încât au făcut legământ amândoi să trăiască în deplină feciorie. Și își împărțeau multele lor avuții săracilor și întorceau pe mulți la credința lui Hristos, sfătuindu-i pe tineri la viața feciorească. Și le zideau acestora case deosebite, ca niște mănăstiri, case de tineri cu viață curată și case de fecioare, miresele lui Hristos. Și s-a făcut fără de veste tulburare în Roma, că, acestea văzându-le, păgânii au mers la eparhul cetății, Celerin, și s-au plâns de străina lucrare a lui Hrisant și a Dariei. Și îndată, acela a poruncit să-i prindă pe amândoi. Deci, i-a dat, la întrebări, în seama unui tribun, anume Claudiu, și a ostașilor lui, și i-au supus la chinuri, silindu-i să lepede mărturisirea lui Hristos. Dar atât de mare a fost și tăria cu care Sfinții au îndurat chinurile, precum și înțelepciunea cu care ei au răspuns meștesugitelor întrebări ce li se puneau, încât însuși Claudiu tribunul, îmbrăţişând credința în Iisus Hristos și primind botezul împreună cu soţia sa Ilaria și fiii lor, Iason şi Mavru, cu toţi ai casei, chiar şi soldaţii și ostașii lui au cunoscut dreapta credință și, lepădându-se de idoli, au crezut în Hristos. Dar, ajungând vestea până la împăratul Numerian (283-284), acesta porunci să fie osândiți la moarte. Astfel sfântul Claudiu fu înecat în mare, iar copiilor şi soldaţilor săi  li se tăiară capetele.

Deci, Hrisant și Daria au primit și ei moarte de mucenici, că, fiind aruncați într-o groapă, au fost înmormântați de vii, mărturisind pe Hristos până la capăt, la 19 martie, anul 283; iar moaștele lor au fost puse, pe vremea împărăției marelui Constantin, în catacombele de pe calea Salaria din Roma, unde Sfânta Ilaria (soția tribunului Claudiu) mergea adesea la rugăciune. Într-o zi, fiind urmărită, sfânta Ilaria fu prinsă şi dusă spre chinuire. Sfânta îi rugă să o lase puţin să se roage şi făcând aceasta își dădu sufletul în mâinile Domnului. Un slujitor o îngropă în aceeaşi peşteră unde odihnea familia sa.

.

 Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Panharie

.

Cand imparateau Diocletian si Maximian in Roma cea veche, toata lumea era plina de inselaciunea idoleasca si tot cel ce se marturisea crestin, se lipsea nu numai de toata averea sa, ci, inca, si de viata, dupa ce, mai intai, suferea tot felul de chinuri. Deci, era atunci un oarecare, Panharie cu numele, din partile Uzanilor, din Cetatea Vilapati, crestin din stramosii sai, barbat inalt de statura si frumos. Si, ducandu-se la Roma, s-a imprietenit cu Diocletian, datorita caruia a ajuns cel dintai barbat la curte si foarte mult era iubit de imparat, incat, pentru multa dragoste ce aveau intre ei, Panharie – vai, noua -, s-a lepadat de credinta lui Hristos si s-a facut de un cuget cu imparatul. Si a poruncit imparatul sa ia Panharie in fiecare an, de la imparatie, multe venituri, unele cu hrisoave, iar altele numai din porunca imparateasca, ca, prin acestea, sa aiba tot castigul si odihna.

Si, instiintandu-se de aceasta, fericita sa maica si sora lui, prin scrisoare, il sfatuiau pe el sa aiba, in pomenirea sa, frica de Dumnezeu, apoi, infricosata Judecata, si-i adevereau lui ca sa cunoasca ce fel de fagaduinta le-a dat Hristos, celor ce L-au cunoscut pe El si L-au marturisit, cu indrazneala, inaintea imparatilor si a domnilor, precum si, dimpotriva, ce fel de osanda au luat cei ce au tagaduit si s-au lepadat de dumnezeirea Lui, ca sa nu-i fie necunoscute aceste lucruri. Pe langa aceasta, i-au scris si cuvantul Domnului, ce zice: „Omul de va dobandi toata lumea si-si va pierde sufletul sau, nu va afla rasplata, deopotriva, cu paguba sufletului sau”.

Acest fel de scrisoare primind de la maica sa si citind-o Panharie, venindu-si in sine, a inceput a plange si aruncandu-se la pamant, striga: „Miluieste-ma, Doamne, Atottiitorule, si nu ma rusina pe mine, robul tau, inaintea ingerilor si a oamenilor. Ci, fie-Ti mila de mine, pentru mare indurarea Ta”. Deci, vazandu-l pe el cineva din palat, plangmd si rostind unele ca acestea, a vestit pe imparat. Si, mergand el de fata i-a zis imparatul: „Spune-mi prea iubitule Panharie au doar nazarinean esti ?” Zis-a Sfantul: „Nazarinean sunt, o imparate, si crestin”. Si imparatul i-a zis: „Leapada-te de numirea aceasta, pentru dragostea mea cea catre tine. Ca stiut sa-ti fie, nu voi hotari asupra ta moarte grabnica, pana ce nu te voi topi mai intai cu felurite chinuri.” Iar Sfantul i-a zis: „Eu, imparate, pentru ca m-am facut de un cuget cu tine pana acum, ma cutremur si ma tem, ca nu cumva venind foc din cer, sa ma arda. Ci, de acum inainte, sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristosul meu, chiar daca astazi, sau dupa multi ani, cu multe chinuri, precum zici tu, vei topi trupul meu”.

Atunci, fiind dezbracat Sfantul, l-au batut cu vine de bou si, toata curtea fiind de fata, a zis imparatul: „Stiti ca Panharie, marele dregator al imparatiei, a cazut in credinta galileenilor. Deci, spuneti-mi mie, ce ii voi face lui ?” Iar ei au zis lui: „Porunceste, imparate, ca el sa fie batut in piata, gol fiind, apoi sa fie trimis la stapanitorul din Nicomidia, spre a fi pedepsit acolo, de acela. Ca sa nu ne facem si noi partasi la sangele lui, iubit tie fiindu-ti”. Deci, a placut sfatul acesta imparatului, ca mult il iubea pe el si nu voia sa vada moartea lui. Si, aducandu-l pe el in piata, l-au batut cumplit, apoi, dandu-l ostasilor, imparatul a poruncit sa se faca scrisorile catre stapanitorul din Nicomidia, in multe chipuri indreptatind moartea Sfantului. Si, mergand Sfantul la Nicomidia si infatisandu-se inaintea stapanitorului, fiindca era silit de acela la raspunsuri, a zis: „Iata, din imparateasca porunca, ai inteles cine sunt; deci, dar, fa cele ce socotesti, cu osardie si fara frica”. Si stapanitorul a zis: „Cum iti este numele ?” Si mucenicul a raspuns: „Panharie imi este numele. Crestin am fost din stramosi si, amagindu-ma de inselaciunea imparatului, m-am facut de un cuget cu el, rau socotind. Dar, indreptmdu-ma, cu ajutorul lui Dumnezeu, de maica si de sora mea, m-am apropiat de Hristosul si Dumnezeul meu si, acum, ma grabesc sa mor pentru El, ca sa sterg lepadarea de El, pe care am savarsit-o”. Iar stapanitorul i-a zis: „Lasa acestea, ce zici, si fa porunca imparatului; nu vreau ca pomenirea unui astfel de om, bine incuviintat si frumos ca tine, sa se piarda de pe pamant”. Iar Sfantul i-a zis lui: „Aceasta pierzare, ce zici, este vremelnica, dar pricinuitoare de vesnica viata, celor ce au ales-o pe ea, pentru Hristos”.

Deci, vazand neinduplecarea lui, stapanitorul a dat hotararea si, dupa ce si-a facut rugaciunea, i s-a taiat capul mucenicului lui Hristos, Panharie, in 19 zile ale lui martie, in Nicomidia. Si asa a luat fericitul cununa muceniciei.

.
Întru această zi, cuvânt despre o femeie, ce și-a junghiat doi copii ai săi

.

Ne spunea monahul Paladie, zicand: Am auzit de la un corabier, care spunea asa: Plutind pe mare, zicea, odata, aveam in corabie barbati si femei. Si, daca am ajuns in larg, pe cand alte corabii calatoreau bine, unele spre Constantinopol, altele spre Alexandria, altele aiurea, vantul fiindu-le bun, corabia noastra nu putea merge mai departe. Si asa am petrecut trei zile, corabia nemiscandu-se din loc, iar eu, intru necaz fiind si intru nedumerire, ma intrebam ce putea fi aceasta. Si, fiind necajit pentru corabie, ca un carmaci ce eram, am inceput a ruga pe Dumnezeu; si toti, cei ce erau cu mine, au facut asemenea. Iar odata, mi-a venit un glas, graindu-mi mie: Arunca pe Maria intru adanc si cu bine vei pluti. Iar eu, nedumerindu-ma, am grait: Ce oare va sa fie aceasta ? Si cine este Maria ? Si aceasta spunand, iarasi mi-a venit glasul, graindu-mi mie: Am zis tie, arunca pe Maria jos si veti fi mantuiti. Atunci, asa socotind, indata am strigat: Maria! Iar aceea dormea pe asternutul ei si mi-a raspuns, graind: Ce poruncesti stapane ? Si am zis ei: Te rog sa vii aici. Si, sculandu-se, indata a venit si, venind, am luat-o pe dansa singura si i-am zis: Vezi, sora Maria, ce fel de pacate am eu, incat pentru mine, toti veti pieri. Iar aceea, mult suspinand, a zis: Cu adevarat, domnule carmaci, eu sunt pacatoasa. Si am zis catre dansa: Ce pacate ai ? Iar ea mi-a zis: Cumplite pentru mine, vai mie ! Ca nu este pacat, pe care eu nu l-am facut, si pentru pacatele mele, toti veti pieri.

Atunci mi-a marturisit toate pe rand, graind: Cu adevarat, domnule carmaci, eu, pacatoasa si foarte ticaloasa, am avut barbat si doi copii, si cand unul era de noua ani, iar altul de cinci ani, a murit barbatul meu si am ramas vaduva. Si vietuia aproape de mine un oarecare ostas si am vrut a ma marita cu dansul. Si am trimis pe cineva la el, iar acela a zis: Nu voi lua femeie ce are copii de la alt barbat, iar eu ticaloasa, auzind ca nu vrea sa ma ia pe mine, pentru copii, si aprinzandu-ma mult cu dragostea catre dansul, am injunghiat pe amandoi copiii mei si am trimis catre dansul veste: Iata, acum nu mai am nici un copil. Iar ostasul, auzind ceea ce am facut copiilor mei, a zis: Viu este Domnul, Cel ce in ceruri locuieste, ca nu o voi lua pe ea. Aceasta auzind, eu, ticaloasa, m-am temut ca nu dupa Lege sa fiu chinuita si ucisa si am fugit.

Acestea auzind de la femeia aceea, nici asa nu am vrut a o arunca pe ea intru adanc, ci am zis ei: Iata, eu voi intra in barca si, sa stii, femeie, ca, de va merge corabia cea mare, apoi numai pacatele mele au tinut-o pe ea. Si, daca m-am pogorat in barca, nu s-au miscat din locul lor nici corabia cea mare, nici barca. Atunci, am intrat eu in corabia cea mare si am grait femeii: Pogoara-te tu in barca. Iar aceea s-a pogorat si, indata, barca, putin departandu-se, s-a scufundat in adanc, iar corabia cea mare a mers asa de bine, incat, in trei zile, am strabatut, plutind, cat aveam sa mergem in cinci zile.

.
 Întru această zi, cuvânt al lui Atanasie, egumenul Sinaiului, despre aducerea aminte a răului
.
    Mult poate rugaciunea dreptului, care se ajutoreaza cu fapta. Dar se ajutoreaza, daca cel ce se caieste va incepe a se osteni si roade de pocainta a face. Iar, daca de o parte zideste, iar pe alta risipesti, apoi ce folos va fi ? Fara numai greutate isi dobandeste lui. Ca mare rautate este ca, adica, sa mearga cineva la biserica, avand invidie asupra altcuiva: caci, cum o sa se roage cu o minciuna, zicand la rugaciune: „Tatal nostru, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri ?” O, omule, care graiesti si fara de minte te ostenesti la rugaciune, purtand in inima ta veninul vrajmasului, cum strigi, cu minciuna, la Dumnezeu: „Iarta-mi mie, precum si eu am iertat ?” Oare sa te rogi ai venit, sau ca sa minti ? Oare sa castigi darul, sau manie sa primesti ? Mantuire voiesti sa iei, sau osanda ? Au nu auzi ce spune preotul, in vremea dumnezeiestei Liturghii: „Sa ne iubim unii pe altii”, adica sa lepadam toate nedreptatile si asprimile inimii ? Ce faci, omule ? Ingerii slujind, heruvimii cei cu ochi multi acopar Trupul lui Hristos pe Sfanta Masa si serafimii, cei cu sase aripi, canta cantarea intreit sfanta si cu multa frica stau inainte, iar preotul, pentru tot poporul rugandu-se, Duhul Sfant se pogoara si ingerii scriu numele celor ce fara rautate intra in biserica; cum, oare, iubitule, de nu te inspaimantezi ? Sau cum ceri iertaciune, iar tu nu ierti. Ca de nu vei ierta, pe cei ce ti-au gresit tie, nici Domnul nu te va ierta pe tine. Iar de vei ierta, iertat vei fi; si de vei milui, miluit vei fi.

Sa nu zici: „De multe ori am iertat pe fratele meu si iarasi rau ma ocaraste si multe rautati aduce asupra mea si nu pot sa-l mai iert pe el”. Nu, iubitule, sa nu zici acestea, ci sa te asemeni cu Stefan si cu Iacov, ruda Domnului, si sa te rogi pentru cei ce-ti fac tie rau. Si Stapanului tau, Celui ce a primit moarte pentru noi, sa te asemeni; sa rabzi rautatea si ocara de la prietenul tau, ca sa ti se ierte pacatele cele multe. Sa fugim, fratilor, de pacatul cel amar al aducerii aminte de rau, pentru ca tot pacatul, in scurta vreme, se savarseste si degraba trece, dar pomenirea de rau este o patima cumplita infocata. Ca, cineva, ori umbland, ori sezand, ori sculandu-se, veninul balaurului in inima sa il poarta. Cel ce se lasa cuprins de aceasta patima, nu va mosteni Imparatia lui Dumnezeu si iertarii nu se va invrednici. Ca, pentru acela, nici o fapta buna nu se foloseste, nici postul, nici milostenia; ca pomenirea de rau pe toate le pierde. Deci, de-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti de rautate, mergi, mai intai, de te impaca, si, asa, sa-ti aduci darul si primit va fi. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.

 

 

 

.