Sfântul Mina a fost pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian (286-305), și era din țara Egiptului, creștin cu credința, iar cu slujba ostaș din ceata tribunului Firmilian, aflându-se în răsărit cu trupa sa, în Cotianiul Frigiei, unde stăpânea dregătorul Arghirisc. Deci, acești împărați păgâni au dat poruncă în toate părțile ca, oricine nu se va închina zeilor, să fie pedepsit cu chinuri și cu moarte, încât pretutindeni creștinii erau siliți să jertfească idolilor.

 Atunci, fericitul Mina, nesuferind să vadă cinstindu-se rătăcirea idolească și închinarea la idolii cei fără de suflet, și-a lepădat ostășia și s-a dus în munte, în pustie, voind mai bine a viețui cu fiarele, decât cu un popor care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și, umbla din loc în loc, învățând legea lui Dumnezeu și curățindu-și sufletul cu postul și cu rugăciunea.
Și, trecând multă vreme, s-a făcut în cetatea Cotiani un mare praznic idolesc, la care, adunându-se mult popor păgânesc, se făceau jocuri și întreceri, alergări și lupte în cinstea necuraților zei. Deci, întărindu-se îndeajuns și auzind de acest praznic, Sfântul Mina s-a aprins de râvnă pentru Hristos și, lăsând munții și pustietatea, a venit în cetate. Și, stând în mijlocul oamenilor, la un loc înalt, a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos. Prins și adus înaintea dregătorului Arghirisc, acesta l-a osândit să fie bătut fără cruțare cu vergi și târât prin cioburi ascuțite, de i-au sfârtecat trupul. L-au frecat apoi cu gheme de păr aspru, fără milă, l-au ars cu făclii și l-au tras pe o roată.

Dar Hristos își întărea Mucenicul care, rămânând nestrămutat în credință, striga cu glas mare: De Dumnezeul meu nu mă voi lepăda. Al lui Hristos am fost, sunt și voi fi și idolilor voștri nu voi jertfi, nici le voi pleca genunchiul meu”. Acestea auzindu-le dregătorul, a dat cea din urmă hotărâre, zicând: „Lui Mina ostașul poruncim să i se taie capul cu sabia”. Și așa, Sfântul Mina a luat de la Hristos cununa Mucenicilor.

.

Din minunile Sfântului Mina, istorisite de Timotei, arhiepiscopul Alexandriei

Sfantul Mare Mucenic Mina, cel din Mitropolia Cotiani    După moartea păgânilor, și urâtorilor de Dumnezeu împărați ai Romei, împărățind dreprcredinciosul împărat Constantin cel Mare și credința în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci, oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutând și aflând moaștele Sfântului slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică cu numele lui. În aceeași vreme, un negustor dreptcredincios din ținutul Isauriei, venind în Alexandria pentru neguțătorie și auzind de minunile și de tămăduirile cele multe care se făceau în biserica Sfântului Mina, a zis întru sine: „Mă voi duce și eu, deci, și mă voi închina cinstitelor moaște ale Sfântului Mucenic și voi duce și eu un dar în biserica lui, ca să-mi fie mie Dumnezeu milostiv, cu rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”. Și așa, sculându-se, a purces, luând cu sine o pungă plină de galbeni. Și, venind la un iezer făcut de revărsarea mării, a aflat o trecătoare și a venit la locul ce se zicea Loxonita, și, acolo, ieșind la țărm, își căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Și aflând o casă, a zis stăpânului ei: „Prietene, fie-ți milă și mă primește în casa ta, ca să dorm peste noapte, că a apus soarele și mă tem a merge singur pe cale, și nici nu am tovarăș să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: „Intră, frate, și rămâi aici, până ce se va face ziuă”. Deci, intrând oaspetele în casa, s-a culcat și a adormit. Iar cel cu casa, văzând la oaspete punga cu galbeni, a râvnit la ea și, îndemnat fiind de diavolul, a gândit să ucidă pe oaspetele său, ca să ia aurul. Deci, s-a sculat la miezul nopții și l-a sugrumat cu mâinile sale, apoi, tăindu-l în bucăți, l-a pus într-o coșniță și l-a ascuns în cămara sa cea mai dosnică, căutând un loc foarte ferit, unde să-l îngroape. Pe când cugeta el acestea, s-a arătat Mucenicul lui Hristos, Mina, șezând pe cal, venind ca un ostaș trimis de împăratul și, intrând pe ușă în casa ucigașului, întrebă de oaspetele cel ucis. Iar ucigașul se lepădă, zicând către Sfântul: „Nu știu ce spui, stăpâne, n-a fost la mine nimeni”. Iar Sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat în cămara cea mai dinlăuntru. Și, aflând coșnița, a tras-o afară și a zis către ucigaș: „Ce este aceasta?” Iar acela, foarte înfricoșându-se, s-a aruncat pe sine la picioarele Sfântului. Iar Sfântul, alcătuind bucățile celui tăiat și rugându-se, a înviat pe cel mort. Și a zis către dânsul: „Dă slavă lui Dumnezeu!”. Iar el, sculându-se ca din somn și cunoscând ce a pătimit de la cel cu casa, a proslăvit pe Dumnezeu și se închină ostașului celui ce se arătase, mulțumindu-i. Deci, Sfântul, luând aurul de la ucigaș, l-a dat omului celui înviat și i-a zis: „Mergi în calea ta cu pace”. Iar întorcându-se către ucigaș, l-a prins și l-a bătut, certându-l pe dânsul, iar el cerea iertare. Iar Sfântul, dându-i iertare și rugându-se pentru dânsul, a încălecat pe cal și s-a făcut nevăzut de la ochii lui.

Era în Alexandria un om cu numele Eutropiu. Acesta a făgăduit să dea la biserica Sfântului Mina un blid de argint și, chemând pe argintar, i-a poruncit să-i facă lui două blide de argint: un blid pe numele Sfântului și să scrie pe el cuvintele acestea: „Blidul Sfântului Mare Mucenic Mina”, iar celălalt a poruncit să-l facă pe numele lui, și să scrie pe el așa: „Blidul lui Eutropiu, cetățean al Alexandriei”.

Și argintarul, după poruncă, a început a lucra, iar când a sfârșit amândouă blidele, blidul Sfântului Mina a ieșit mai frumos și mai luminat, și, scriind numele fiecăruia pe blidul său, le-a dat lui Eutropiu. Acesta, călătorind odată pe mare, a ospătat din amândouă blidele, nou făcute, și, văzând blidul cel făcut pe numele Sfântului Mina mai frumos decât blidul lui, nu vrea să-l mai dea Sfântului, ci a poruncit slugii sale ca să pună într-însul bucate, iar blidul celălalt a gândit să-l trimită la biserica Sfântului Mina. Deci, după ce s-a sfârșit masa, sluga a luat blidul Mucenicului și, mergând la marginea corabiei, a început a-l spăla în mare. Și, spălându-l, a căzut asupra lui o spaimă, că a văzut un om ieșind din mare, care, răpind blidul din mâna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurând de frică, s-a aruncat în mare după blid. Aceasta văzând, stăpânul lui s-a temut și, plângând zicea: „Vai mie, ticălosul, că am râvnit blidul Sfântului și am pierdut și pe robul meu împreună cu blidul. Iar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu te mânia până la sfârșit asupra mea și fă milă cu sluga mea. Că iată, dau făgăduința că, dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt blid ca acela și-l voi da pe el plăcutului Tău, Sfântul Mina, sau prețul blidului celui pierdut îl voi da la biserica Sfântului”. Și, ajungând corabia la mal, a ieșit Eutropiu la uscat. Și se uita pe țărmul mării, vrând să vadă trupul slugii aruncat în mare, ca să-l îngroape pe el. Și, luând aminte cu sârguință,  a văzut pe slugă cu blidul ieșind din mare și, înspăimântându-se, a zis cu mare glas: „Slavă lui Dumnezeu, cu adevărat mare este Sfântul Mucenic Mina”. Și au ieșit afară toți din corabie și, văzând pe slugă ținând blidul, s-au mirat și slăveau pe Dumnezeu. Și l-au întrebat pe el cum a rămas viu și cum a ieșit sănătos. Iar el le-a spus zicând: „Când m-am aruncat în mare, un bărbat cu bună înfățișare, împreună cu alți doi m-au apucat și au călătorit împreună cu mine ieri și astăzi până aici”. Iar Eutropiu, luând pe slugă și blidul, s-a dus la biserica Sfântului Mina și, închinându-se, au lăsat blidul cel făgăduit Sfântului și s-au dus, mulțumind lui Dumnezeu și proslăvind pe plăcutul Său, Sfântul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părțile Fecozeliei, mergea la Sfântul Mina ca să se închine. Și a întâmpinat-o un ostaș pe când mergea pe cale și poftindu-o pe dânsa, vrea să o silească la desfrânare, iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfântul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci și pe siluitor l-a certat și pe femeie a păzit-o nevătămată. Că ostașul acela, legând calul de piciorul său cel drept, vrea să o silească pe ea. Iar calul, sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci pe stăpânul nelegiuit l-a târât până la biserica Sfântului Mina, nechezand și sforăind, încât a scos pe mulți din biserică să-l vadă, că era praznic și se adunase mulțime de popor la biserică. Deci, văzând ostașul adunare de bărbați și calul tot sălbăticindu-se, și că nimeni nu putea să-l ajute, și-a vădit fără rușine fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Și îndată a stătut calul și s-a făcut blând. Iar ostașul, intrând în biserică, a căzut în genunchi, rugându-se și cerând iertare pentru păcatul său.

Un schiop și o femeie mută ședeau lângă biserica Sfântului, împreună cu mulți alții, pentru tămăduire. Iar la miezul nopții, când dormeau toți, Sfântul s-a arătat șchiopului și i-a zis: „Apropie-te încetișor de femeia cea mută și o atinge pe dânsa la picior”. Iar șchiopul a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, au doară desfrânat sunt eu de-mi poruncești aceasta?” Iar Sfântul i-a zis a doua oară și a treia oară același lucru: „Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Deci, omul s-a târât, după porunca Sfântului, și a atins-o pe cea mută la picior. Iar ea, deșteptându-se, a început a striga, supărându-se asupra șchiopului, care, temându-se de ea, s-a sculat și, sărind, a fugit. Și așa au căpătat amândoi vindecarea lor: că femeia mută a grăit limpede, iar omul cel schiop a sărit ca cerbul. Și amândoi, înțelegând minunea, au dat mulțumire lui Dumnezeu și Sfântului Mucenic Mina.

Un oarecare păgân, avea ca prieten un creștin. Deci, ducându-se păgânul într-un loc departe, a dat prietenului său, spre păstrare, o lădiță cu o mie de glabeni. Și păgânul a zăbovit câtava vreme în acel loc, în care se dusese. Iar creștinul a gândit în inima sa să nu mai dea înapoi galbenii păgânului, când se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a și făcut. Că venind, păgânul a cerut creștinului să-i dea galbenii ce i-a încredințat spre păstrare, iar creștinul a tăgăduit, zicând: „Nu știu ce grăiești, că nu mi-ai dat mie nimic”. Păgânul, auzind aceasta, s-a mâhnit și s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creștinului: „Frate, nimeni nu știe de aceasta, numai unul Dumnezeu și, dacă tăgăduiești aurul, cel dat ție spre păstrare, zicând că nu l-ai primit, apoi spune aceasta cu jurământ. Deci, să mergem la biserica Sfântului Mina și acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiță cu o mie de glabeni”. Și au mers amândoi; și creștinul s-a jurat, înaintea lui Dumnezeu, că n-a luat de la păgân aurul lui spre păstrare. După sfârșitul jurământului, au ieșit amândoi din biserică și, când au încălecat pe caii lor, a început calul creștinului a se sălbătici, încât nu mai era cu putință a-l ține, că, rupând frâul, a fugit și a aruncat la pământ pe stăpânul său. Și, căzând creștinul de pe cal, i-a ieșit din deget inelul și o cheie din buzunarul său. Apoi, sculându-se, a prins calul și l-a îmblânzit și, încălecând iarăși, mergea împreună cu păgânul. Ajungând la un loc, a zis creștinul către păgân: „Prietene, iată, locul este frumos; să descălecăm de pe cai și să mâncăm”. Și, descălecând au slobozit caii să pască, iar ei au început a se ospăta. Deci, după puțin, creștinul a văzut pe sluga sa că venise și sta înainte, ținând lădița păgânului într-o mână, iar în cealaltă, inelul cel căzut din degetul lui și cheia. Și, văzându-l, s-a înspăimântat. Și a zis către slugă: „Ce este aceasta?” Sluga a zis: „Un ostaș călare a venit la stăpâna mea și i-a dat cheia și cu inelul și a zis către dânsa: Trimite în grabă lădița păgânului, ca să nu cada bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea, ca să ți le aduc, precum ai poruncit”. Iar păgânul, văzând aceasta, s-a mirat de minune și, bucurându-se, s-a întors împreună cu creștinul la Sfântul Mina. Și s-a închinat până la pământ și cerea cu stăruință Botezul, pentru o minune ca aceasta, la care el însuși a fost de față. Iar creștinul ruga pe Sfântul să-i dea lui iertare, ca unul ce a defăimat legea lui Dumnezeu. Și amândoi au primit precum au cerut: unul, adică, Sfântul Botez, iar celălalt, iertare; și a mers fiecare întru ale sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu și pe plăcutul Său, Sfântul Mucenic Mina.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Victor (†160)

Acesta s-a nevoit pe vremea lui Antonin Piul, împăratul romanilor (138-161) și a lui Sebastian stăpânitorul, în Italia. Că, silindu-l să se lepede de Hristos și nevrând să se supună, mai întâi i-au sfărâmat degetele, apoi le-au băgat într-un cuptor aprins și, ținându-l trei zile într-însul, a ieșit sănătos. L-au silit, apoi, de a băut băuturi otrăvite și, nevătămându-se cu nimic, au crezut în Hristos și cei ce pregătiseră otrava. După aceasta, i-au tăiat Mucenicului toate vinele de la mâini și de la picioare și l-au băgat într-o căldare cu undelemn fierbinte. L-au spânzurat apoi pe lemn și l-au ars cu focul, după aceea i-au scos ochii și l-au ținut trei zile spânzurat cu capul în jos. Iar mai pe urmă, l-au despuiat de piele și atunci și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, tăindu-i-se capul cu toporul.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Mucenite Stefanida

Aceasta era soția unui ostaș și credea în Hristos dintru început, de la strămoșii săi, dar, murindu-i bărbatul, a rămas văduvă. Deci, văzând ea pe Sfântul Victor că pătimea cu patimi mai presus de om, îl fericea pe el, și pentru bărbăția lui și pentru cununile ce avea să le primească de la Dumnezeu. Deci, pentru o pricină ca aceasta, că a mărturisit, adică, și ea, între oameni pe Hristos, ca Dumnezeu mai înainte de veci, a fost dusă la dregător. Și i-au legat ei mâinile de vârful a doi copaci de finic, pe care, cu mare silă i-au îndoit. Iar când i-au slobozit, întorcându-se copacii cu repeziciune la starea lor cea dintâi, au spintecat pe Sfânta în doua bucăți. Și așa, fericita și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 11 noiembrie.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Vichentie diaconul (†303)

Patria Sfântului Vichentie era Spania, fiind din cetatea Augustopol și, aflându-se împreună cu episcopul Valerie, învățau amândoi poporul, ziua și noaptea, legea lui Dumnezeu. Și, văzând episcopul pe ucenicul său cu bună pricepere și cu frumoase purtări, l-a sfințit diacon și l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu.

Era pe vremea păgâneștii împărății a lui Dioclețian (286-305), iar împăratul trimisese, ca dregător al său în Spania, pe tiranul Dacian, cu porunca să omoare fără milă pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos. Deci, ajungând dregătorul în Valencia, dacă a auzit de Valerie episcopul și de Vichentie diaconul său și de lucrarea lor pentru Hristos, îndată a trimis ostași să-i prindă și să-i aducă în lanțuri înaintea divanului său de judecată. Și, mai întâi, i-au băgat în temniță, punându-le picioarele în butuci, fără mâncare, fără băutură, timp de trei zile. Apoi, scoțând pe Vichentie, a poruncit de l-au frecat cu țesale, care-i scrijeleau tot trupul și l-au răstignit pe o cruce, chinuindu-i toate mădularele. Deci, pogorându-l, iarăși l-au bătut și l-au ars pe coaste cu făclii. Iar fericitul nu înceta mărturisind pe Hristos. Și, ca și când ar fi rămas nevătămat, zicea: Nu cer, tiranule, să încetezi a mă chinui, ci să-mi dai și mai mari chinuri, că mai tare este puterea lui Hristos, Care mă întărește, decât puterea ta care mă chinuiește. Și nu voi înceta a mărturisi și a-L proslăvi pe Hristos, Unul și Adevăratul Dumnezeu„.

Deci, deznodându-i toate încheiturile, l-au bătut pe piept cu bețe de fier aprinse și, rămânând nevătămat, l-au aruncat în temniță, unde fericitul s-a învrednicit de ajutorul îngerilor. Și îndată după aceasta, și-a dat sufletul la Dumnezeu.

Întru această zi,
pomenirea Preafericitului Părintelui nostru,
Teodor Mărturisitorul, egumenul studiților (†826)

Acesta s-a nascut in Constantinopol, pe vremea imparatiei lui Constantin Copronim (741-775), din parinti dreptcredinciosi, anume Fotino si Teoctista. Deci, alegandu-si de mic calea cea buna si saturandu-si din destul setea de invatatura, s-a inaltat la inaltimea cunostintei, si, calugarindu-se si deprinzand tot felul de fapte bune, s-a invrednicit si de darul preotiei, de la Sfantul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Iar preacuviosul Platon se afla atunci egumen la manastirea, studitilor. Si acesta, batran fiind, si lipsindu-se de egumenie pentru liniste, a primit fericitul Teodor, nepotul sau, egumenia, povatuind bine si cu multa si dumnezeiasca ravna turma cea incredintata lui. Si adunand in lavra studitilor mii de calugari, care petreceau in rugaciune si in lucrul mainilor, manastirea era in floare, pastorind-o zilnic la pasunea mantuirii cu hrana cuvantului de invatatura.

Deci, fiindca Teodor staretul, impreuna cu Tarasie patriarhul, au mustrat cu indrazneala pe imparatul Constantin, feciorul imparatesei Irina, ca s-a despartit de legiuita lui sotie, imparateasa Maria, si a luat pe alta, Teodota cu numele, Sfantul Tarasie a fost scos din scaunul sau, iar pe marele Teodor, batandu-l, il surghiunira la Tesalonic.

Si n-a fosr chemat Cuviosul din surghiun decat dupa ce a fost orbit imparatul, fiul Irinei, lipsindu-se astfel si de vedere si de imparatie. A mai fost izgonit, iarasi, Cuviosul pe vremea imparatului Stavrachios (811), tot la Tesalonic. Iar la anul 813, luand Leon Armeanul imparatia, aceasta a inceput din nou a huli Sfintele icoane. Si Cuviosul Teodor, mustrand cu indrazneala pe imparatul pentru ratacirea lui, a fost izgonit de acesta in ostrovul Apoloniadei si de acolo a fost trimis in partile rasaritului, unde, batut fiind, a primit o suta de toiege pe spate, suferind cu vitejie. Tot atunci, a indurat batai grele si de la mai-marele ostirii. De acolo, l-au trimis la Smirna si aici l-au inchis in temnita, punandu-i picioarele in butuci.

Deci, luand Mihail Gangavul imparatia (820-829), a fost scos si Cuviosul Teodor din legaturi si chemat din surghiun. Si, avand cativa ani de odihna, ne-a lasat Cuvintele lui de Invatatura (catehezele), dupa care cu buna nadejde a raposat in Domnul, la 11 noiembrie 826, in varsta de 68 de ani. Dumnezeului nostru, slava!

Întru această zi, învățătură a Sfântului Teodor,
egumenul studiților, despre cei ce se ostenesc pentru Dumnezeu

Fratilor si parintilor, oamenii cand se aduna, fac negutatorie si sobor in toate zilele si vand si cumpara, dar scurta este vremea aceea, fiindca iarasi se strica. Dar negutatoria cea pentru suflet tot una sta si nu se strica, ci este intinsa cat viata fiecaruia. Ca negutatoria aceasta nu este aur sau argint, nici haine, ci mantuirea sufletului si viata vesnica, intru Imparatia cea fara de sfarsit, pentru care se cade sa avem acum toata sarguinta si grija. Deci, sa nu gresim, fratilor, din neiscusinta, nici sa ne lipsim de negutatoria cea buna, ci sa ascultam pe Domnul, Cel ce zice: „Imparatia cerului aproape este de noi, numai sa o cumparam pe ea in toate zilele noastre, nu dand intaietate aurului sau argintului, ci adunand credinta dreapta si viata curatita, ascultare si rabdare cu smerita intelepciune si dragoste, care este legatura desavarsirii”.  (Col.3, 14). Ca, iata, Domnul propovaduieste in Evanghelie, zicand: „Iarasi este asemenea Imparatia Cerurilor cu un negutator, care cauta margaritare bune. Si, afland un margaritar de mult pret, s-a dus, a vandut toate cate avea si l-a cumparat”, (Matei, 13, 45, 46).

Iata, dar, sunteti si voi buni negutatori, lasand toate si cumparand pe Hristos, bunul si cinstitul margaritar. Ca aceasta este a lua crucea Sa si a-I urma Lui cu cuviosie si cu dreptate. Deci, de vreme ce soborul sta de fata, apoi este vremea de desteptare, de priveghere si de nevointa mare. Drept aceea, fratilor, sa fim gata si mai buni, cumparandu-ne mantuirea noastra la acest „targ” dumnezeiesc. Bun negutator este acela ce toate vorbele le vinde pentru tacere, de nimic amarandu-se, nici vaitandu-se. Bun negutator este cel ce a schimbat si a cumparat cinste, prin nevointa sa. Bun negutator este cel ce a schimbat si a cumparat cinste, prin nevointa sa. Bun negutator este cel ce trupul si sangele sau isi vinde si primeste Duh prin rabdarea si prin ascultarea fratilor. Si de vreme ce, despre ascultare este cuvantul, sa vorbim deci despre aceia care in toate zilele fac bucate pentru frati si mult se ostenesc si asa implinesc legea dragostei. Sa luam aminte la cei ce se ostenesc spre trebuintele fratilor, ca niste buni si iscusiti lucratori intru Domnul. Si iarasi, sa luam aminte la cei ce canta cu intelegere si lauda pe Dumnezeu, cu nevointa mare, si care sunt vrednici de indoita plata. Sa intelegem dar, cum este viata noastra si cum au lucrat Sfintii Parinti acea fericita negutatorie, cu multa rabdare, ca si noi bine sa lucram negutatoria si desavarsiti facandu-ne, sa trecem de aici, dupa cuvantul Domnului cel zis de David: „Intoarce-te suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut tie bine” (Ps, 114, 7). Deci, fie ca un glas ca acesta sa ne fie si noua grait, in vremea mortii, si sa castigam viata vesnica. Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie

Milostenia este mestesugire inteleapta, folositoare celor ce o fac pe ea; si prietena de aproape cu Dumnezeu este, ca de-a pururea sta inainte, aproape de El, si cu lesnire aduce daruri pentru oricine voieste, daca nu este asuprita de noi. Iar asuprita este atunci cand o facem din bunuri straine. Iar cand este curata, multa indrazneala are, ca ea dezleaga legaturile celor legati, strica intunericul, stinge focul, omoara viermii, izgoneste scrasnirea dintilor si cu multa bucurie deschide usile cerului. Ca imparateasa este cu adevarat, asemeni cu Dumnezeu facand pe oameni. Ca zice: „Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv” (Luca, 6, 36).

Si este usoara, avand aripi de aur cu zbor care infrumuseteaza pe ingeri, precum zice Proorocul: „Aripile voastre argintate vor fi, ca ale porumbitei, si spatele vostru va straluci ca aurul” (Ps. 67,14). Ca mai bine decat un porumbel, porumbita priveste prin gene cu ochi blanzi si nimic nu-i mai frumos decat ochii acestia. Frumos este si paunul, dar pe langa porumbita este ca o nimica. Ea este pasare frumoasa si minunata avand aripi de aur, care vede mai inalt decat toate, fecioara este cu fata alba si blanda. Cu aripi este si usoara, stand inaintea scaunului Imparatesc. Si, cand vom fi judecati, va sta grabnic de fata si se va arata si ne va scoate pe noi de la osanda, imbracandu-ne cu aripile sale; ca jertfe ca acestea voieste Dumnezeu, de la noi, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.