Sfinții Mucenici Onisifor și Porfirie au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian (286-305), de la care multe chinuri au răbdat pentru Hristos. Că, prinși fiind ei că sunt creștini, au fost aduși înaintea stăpânitorului și, stând tari în credință, au mărturisit fără frică pe Hristos, Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta mărturisire, au luat bătăi și răni peste tot trupul, în cazan în clocot au fost aruncați, pe grătar înroșiți în foc arși și întru toate aceste chinuri, măcar că pătimeau, se ușurau oarecum cu puterea Celui Preaînalt. Deci, păgânii, care-i puneau la cele mai neîndurate cazne, văzând ca nimic nu-i poate depărta de la credința lor, au poruncit la sfârșit și au legat picioarele Sfinților de cai sălbatici și, gonindu-i slujitorii, Mucenicii au fost târâți, multe ceasuri, peste spini și bălți, peste pietre ascuțite și colțuroase, care le rupeau carnea de pe ei. Și așa și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupurile lor, luate în taină de credincioși, s-au așezat cu cinste în satul ce se cheamă Panghianeta. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Întru această zi, pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Matrona (†492)

Aceasta a trăit în zilele împăratului Leon cel Mare (457-474) și a urmașilor lui, fiind din Perga Pamfiliei. Măritându-se, a avut o fiică și s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind ea ca de douăzeci de ani. Acolo, s-a cunoscut cu două fecioare, anume Eugenia și Suzana și râvnea la nevoința acestora, că nu lipseau de la biserică și petreceau toată noaptea îndeletnicindu-se în posturi și privegheri. Deci, aprinzându-se și mai cu multă căldură de dragostea credinței spre Dumnezeu, Sfânta și-a lăsat pe fiica ei în seama prietenei ei, Suzana, rugând-o să crească pe copilă în frica lui Dumnezeu, ca pe o fiică a ei, iar ea, în urma unui vis, s-a hotărât a merge ca famen într-o mănăstire de bărbați, că numai așa se va ascunde de bărbatul ei care o urmărea, precum și de toți cunoscuții, ceea ce a și făcut. Că, tunzându-și părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, după ce s-a rugat Domnului, s-a dus la mănăstirea starețului Vasian. Și, primită fiind de monahi ca famen, i-au pus ei numele de Vavila.

Deci, aflând cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiască arătare, cele despre ea, că adică este femeie, a fost trimisă la cetatea Emesa, într-o mănăstire de femei, fără să o vădească pe ea. Era pe vremea când credincioșii alergau de pretutindeni la Emesa să se închine capului, atunci aflat, al Sfântului Ioan Botezătorului. Și a petrecut aici ea multă vreme și atât a crescut în duhovniceasca înțelepciune și în fapte bune, cât murind stareța cea bătrână, Matrona, a fost aleasă de toate maicile să le fie lor stareță în mănăstirea din Emesa.

Și a aflat de dânsa și fostul ei bărbat, Domețian și acesta voia să o ia pe ea cu sila de oriunde, ea fiind femeia lui după lege. Iar ea se ruga să o acopere pe dânsa Domnul și s-o facă nevăzută de bărbatul ei. Deci, venind noaptea, și-a luat o haină de păr și puțină pâine și, ieșind din mănăstire, neștiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai și apoi la Beirut, unde a scos, prin rugăciune, un izvor de apă, în pământ uscat și sterp, și unde s-a nevoit multă vreme, luptând împotriva ispitelor diavolești, făcând semne și minuni.

Deci, murindu-i bărbatul, fericita, dintr-o arătare, s-a dus din nou la Constantinopol. Și iarăși, Sfântul Casian a rânduit-o să șadă la mănăstirea care, după dânsa, s-a numit mănăstirea Matronei. Și trăind până la o sută de ani, cu pace s-a mutat la Domnul.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Teoctista, cea din Lesbos (†881)

Aceasta era din cetatea Metimna și, dată fiind de copil la casa de fecioare, s-a făcut călugăriță. Când era de 18 ani, fiind la un praznic al Învierii lui Hristos, a ieșit, cu binecuvântare, la un sat, ca să vadă pe sora ei, care trăia acolo măritată și a rămas la dânsa. Dar, în acea noapte, s-a întâmplat să vină în satul acela niște tâlhari din Creta, dintre care cel dintâi era vestitul în răutate Nisir. Aceștia, luând robi pe toți ceilalți cetățeni, au luat și pe Cuvioasa și s-au dus. Iar a doua zi, s-au oprit în insula Paros și, scoțând robii la țărm, ședeau și se socoteau cu cât să vândă pe fiecare. Iar Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit în taină în pădure, scăpând prin aceasta din mâinile lor. Deci, rămânând de atunci acolo, a trăit fericita treizeci de ani cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arșița și hrănindu-se cu ierburi și cu verdețuri sălbatice și nevăzând niciodată vreun om, în toată vremea aceasta, ci prin rugăciune numai cu Dumnezeu și cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu vorbind, prin care și viețuia.

Și, după ce au trecut treizeci și cinci de ani, din dumnezeiască iconomie, s-au dus la Paros niște vânători ca să vâneze, locul unde petrecea Cuvioasa, fiind un loc pustiu. Iar unul din vânători, despărțindu-se și căutând locul unde să afle vânat, a intrat într-o biserică a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, să vadă cele ce sunt într-însa. Și, după ce a văzut și s-a închinat și a ridicat ochii săi în sus și, iată, a văzut în pământ, în partea dreaptă a Sfintei Mese, ca o țesătură de pânză de păianjeni, ce se clătina în vânt. Și, fiindcă voia să meargă mai departe, ca să cunoască bine ceea ce vedea, a auzit un glas ce-i zicea: „Stai, omule, și nu te apropia că mă rușinez a mă arăta ție, fiind femeie eu”. Iar vânătorul, înspăimântându-se de năpraznicul glas și temându-se, căuta să fugă. Iar după ce, cu greu și-a venit în sine, vânătorul a întrebat pe ceea ce a strigat: „Cine și de unde ești?” Iar Sfânta i-a răspuns: „Aruncă haina ta ca să mă acopăr cu ea și apoi îți voi spune cele despre mine”. Și vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar Cuvioasa, luând haina și îmbrăcându-se, s-a însemnat pe sine cu semnul crucii și așa s-a arătat vânătorului, ca o vedere minunată și cu totul neașteptată.

Că părul capului ei era albit, iar fața ei negricioasă, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care ținea și cuprindea legătura vinelor și a oaselor. Și, scurt zicând, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbră de trup. Deci, după ce Sfânta a povestit toată întâmplarea ei, a rugat pe vânător ca, atunci când iarăși va veni în insulă ca să vâneze, să-i aducă o părticică din Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos. Deci, când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieștile Taine, pe care Cuvioasa luându-le și făcând rugăciune, s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, s-a întors degrabă la Cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci, săpând pământul, pe cât s-a putut, și rugându-se mult Cuvioasei să mijlocească la Domnul pentru dânsul, vânătorul a îngropat-o pe ea în locul acela unde o aflase, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre monahul Ioan Colov și ascultarea sa (sec.V)

Fericitul Ioan s-a numit Colov din pricina staturii, smereniei și ascultării lui. Deci, lăsând lumea, tânăr fiind, a mers în Schit cu Daniil, fratele său adevărat, și amândoi s-au făcut călugări și, șezând în chilie, se nevoiau, ostenindu-se cu postul și cu rugăciunea. Iar, într-una din zile, Ioan a zis fratelui său Daniil: „Eu nu vreau să mă mai îngrijesc de trup; de aceea, nici nu voi bea, nici nu voi mai mânca bucate ce sunt gătite la foc, ci ca un înger fără de griji vreau să petrec în pustie”. Și, dezbrăcându-și hainele sale, s-a dus din chilie. Însă în acea noapte a fost tare rece și, nemaiputând răbda, Ioan s-a întors la chilie și se grăbea, bătând în ușă. Iar fratele său, vrând să-l mustre pe el, abia i-a răspuns: „Cine ești de te grăbești așa?” Și a zis: „Eu sunt Ioan, fratele tău; neputând suferi frigul, m-am întors ca să-ți slujesc ție”. Și i-a grăit: „Nu-ți voi deschide, du-te de aici, demone, și nu mă ispiti pe mine, că fratele meu este înger și de trup nu se îngrijește, nici hrană nu-i trebuie”. Deci, după ce s-a pocăit, deschizându-i, l-a primit pe el și i-a zis lui: „Frate, ai trup, deci se cade ție a pătimi și a te îngriji pentru haine și pentru hrană”.

Iar după aceasta s-a dus Ioan la un mare stareț teban, anume Pavel, și-i slujea lui. Și-l învăța pe el despre ascultare. Iar după ce a făgăduit că întru toate să-l asculte pe stareț, luând bătrânul un lemn uscat, l-a înfipt în pământ cu un capăt în sus și i-a zis: „În toate zilele să-l uzi cu un vas de apă, până ce va face rod”. Și era apa departe de dânșii, încât se ducea de seara și venea dimineața. Iar, vreme de trei ani făcând aceasta, a înverzit lemnul și și-a dat rodul său. Deci, starețul a dat fraților în biserică din acest rod, zicându-le: „Luați de mâncați, acesta este rodul ascultării”.

După aceea, iarăși i-a zis lui starețul: „În cutare loc am văzut gunoi de hienă. Du-te s-o aduci pe ea la mine”. Că era acolo o hienă rea și omora oameni și dobitoace. Și a zis Ioan: „Părinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hiena?” Iar starețul, zâmbind, i-a zis: „De va veni asupra ta, să o legi pe ea și să o aduci aici”. Deci, s-a dus Ioan seara acolo și, iată, a venit și hiena. Iar el, după cuvântul starețului, a început a o goni pe ea, zicându-i: „Părintele mi-a zis mie să te leg pe tine”. Și, prinzând-o pe ea, a legat-o. Iar starețul ședea, așteptându-l pe el. Și iată a venit, aducând hiena legată. Acesta văzând, starețul s-a minunat și, vrând să-l smerească pe el ca să nu se mândrească, luând un băț, l-a lovit pe el, zicându-i: „Oare, câine mi-ai adus aici rătăcitule? Dezleag-o pe ea”. Și îndată fericitul a dezlegat-o.

 

Mai multe despre acesti sfinti si sfinte, se gasesc in Vietile Sfintilor

Întru această zi, Cuviosul nostru Simeon Metafrast (†940)

Patria Cuviosului Simeon a fost Constantinopolul, trăind în vremea dreptcredinciosului împărat Leon cel Înțelept (886-912). Deci, pentru faptele lui cele bune și înțelepciunea sa, s-a suit la vrednicia de magistru și de trimis împărătesc și avea multă cinste la împăratul. Așa, oarecând, au năvălit arabii în Creta, cu oaste, și au prădat câteva sate și cetăți. Atunci, împăratul a ales conducător pe acel mare și viteaz Himerie, împreună cu care a trimis pe Cuviosul Simeon Metafrast, să meargă soli la arabii care luaseră Creta, dându-le amândoura putere ca, sau să-i supună cu binele pe arabi sub împărăția Constantinopolului, sau să-i piardă cu oaste prin război. De năvălirea aceasta a arabilor pomenește același Metafrast, scriind viața Cuvioasei maicii noastre Teoctista din Lesbos.

Deci, cu toate că împăratul îl iubea pe Cuviosul și-l cinstea, atât pentru înțelepciunea și fapta lui bună, cât și pentru fireasca lui bărbăție, pricepere și socotință, ce le avea în război și pururea pomenitul Simeon nu înclina spre lucrurile acestea amăgitoare, ci cugeta foarte mult să părăsească cele ale lumii acesteia și să se facă monah. Deci, a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor din Creta, să-i facă un dar pe care el ar dori să-l ceară; iar împăratul i-a făgăduit că, fără împotrivire, îi va plini cererea. Deci, mergând în Creta împreună cu Himerie, au vorbit, ca niște soli, înaintea stăpânitorilor arabi și atât i-a îmblânzit pe ei prin cuvintele sale cele înțelepte, încât fără război i-au biruit și i-au silit să plăteasca bir împăratului…

Deci, întorcându-se biruitor la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar Cuviosul l-a rugat să-i dea lui darul ce i l-a făgăduit. Dar împăratul, neștiind ce are a-i cere, a dat lui Simeon mâna de i-a sărutat-o (că așa era obiceiul), socotind că îi va cere aur sau oarecare cinste mai mare, precum obișnuiesc oamenii de lume, dar Simeon, iubitorul de Hristos, mai mult decât iubitorul de avuție, n-a cerut altă dăruire de la împăratul decât să-l lase să se facă monah.

Atunci, s-a mâhnit împăratul, pentru că avea a se lipsi de un bărbat atât de înțelept și de un oștean atât de viteaz. Și, neputând a-și călca făgăduința, l-a îmbrățișat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon și l-a sărutat zicând: „Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te și pentru păcatele mele”.

Deci, după ce s-a făcut monah și s-a izbăvit de tulburarea lumii, Cuviosul a scris viețile sfinților câte le-a aflat. Și, ca unul ce era bogat și avea putere și dar, a trimis oameni în felurite cetăți și locuri, și i-au adus câte vieți de sfinți au aflat, pe care el iarăși le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri, pentru care lucru s-a numit metafrast, adică tâlcuitor. Și, toate câte le-a scris, sunt întemeiate și fără greșeală. Pe acestea și învățătorii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească și-l au pe Cuviosul acesta Simeon în Sinaxarul lor, și-l prăznuiesc ca pe un Sfânt, că mult s-a ostenit, atât pentru Domnul, cât și pentru Sfinții Lui.

Întru această zi, cuvânt despre folosul pomenirii morților

Un oarecare om din Cipru a fost robit și, ducându-l pe el în Persia, acolo l-au închis pe el în temniță. Iar, scăpând unii de acolo și venind în Cipru, părinții lui i-au întrebat dacă nu cumva acolo l-au văzut pe dânsul. Și, răspunzând, le-au spus lor că a murit. Și încă noi, au zis ei, cu mâinile noastre l-am îngropat pe el. Dar nu fusese acela de care l-au întrebat ei, ci altul care semăna cu el; încă le spusese lor ziua și luna în care murise el.

Deci, părinții îi făceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, după ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la perși, a venit în Cipru. Și i-au zis lui părinții săi: „Noi auzisem că ai murit și îți făceam pomenire de trei ori pe an”. Și, auzindu-i pe ei spunând aceasta, i-a întrebat pe ei, în care lună și în care zi făceau aceasta. Iar ei i-au spus: „La Sfânta Naștere a lui Hristos, la Sfintele Paști și în Sfânta zi a Cincizecimii”. Deci, el le-a zis lor:  „Întru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva în haine albe ca soarele și mă slobozea pe mine din lanț și din temniță și umblam toată ziua și nimeni nu mă cunoștea pe mine. Iar a doua zi, iarăși mă aflam purtând lanțuri”.

 

Întru această zi, cuvânt despre cei morți

Se cade a se face pentru cei morți, pomeniri: la trei zile, la nouă zile și la patruzeci de zile, cu cântări, cu rugăciuni și cu milostenie la săraci. Deci, după trei zile, facem pomenire, pentru că a treia zi după moarte omului i se schimbă chipul. La a noua zi, facem pomenire, pentru că de atunci începe a i se risipi omului toată făptura, rămânând numai inima. Iar la patruzeci de zile facem pomenire că atunci și inima începe să piară. Ca și la zămislirea omului, în acest chip se alcătuiește pruncul: a treia zi se închipuiește inima, a noua zi începe alcătuirea trupului, iar la patruzeci de zile toate mădularele trupului încep a se închipui.

Deci, știind dumnezeieștii Părinți că pomenirile pentru cei morți, adică, milosteniile și slujbele, mare ajutor și folos dau celor adormiți, poruncesc tuturor să facă aceasta la biserică, luând rânduiala aceasta de la Sfinții Apostoli. Însă aceasta o grăiesc pentru cei credincioși. Pentru cei necredincioși, însă, chiar de ar da cineva la săraci averea din toată lumea, nu va spori nimic, că cel ce, când era viu, a fost vrăjmaș lui Dumnezeu, arătat este că și după moarte este lăsat la mila lui Dumnezeu, că nu se află nedreptate la Dumnezeu. Că drept este Domnul și iubește și va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

Întru această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina (†1920)

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită „Noua Mânăstire” (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

  În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

  Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme în pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

  Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

  Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi – mireni şi călugări, săraci şi bogaţi – cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

  Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinților lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Viața dumnezeiescului Părinte a fost sfântă, iar purtarea sa desăvârșită. După ce toată această viață „și-a petrecut-o în binefaceri”, a urcat pe cele mai înalte trepte ale scării virtuților, a murit „pentru lume”, a trăit în Iisus Hristos, s-a făcut sălaș al Duhului Sfânt, bărbat îndumnezeit și asemenea lui Dumnezeu, ajungând la dumnezeire, a dobândit nemurirea încă din această lume, de unde a purces spre viața cea veșnică și fără sfârșit, pururea fericită și întocmai cu cea a lui Dumnezeu.

Lucrarea taumaturgică a Părintelui continuă fără încetare dincolo de mormânt: mulți mărturiseau că îi tămăduise de boli cu neputință de vindecat, în timp ce alții dădeau mărturie că sfântul alungase dintr-înșii demoni puternici ce-i chinuiseră ani de-a rândul și care sub puterea lui ieșeau cu strigăte înspăimântătoare. Mulți credincioși veneau din cele mai îndepărtate ținuturi ale Greciei sau din țări străine ca să se închine mormântului său din Eghina, care li se arătase și care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca făcător de minuni și tămăduitor auziseră foarte mulți credincioși; acestui lucru s-a datorat hotărârea Bisericii de a-i recunoaște și oficial sfințenia, recunoscută mai întâi de cei mulți.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

.