E o triplă sărbătoare a sufletului românesc astăzi: 19 februarie este ziua când Dumnezeu, ca să nu uite românul dorul de zbor, l-a scos din adâncul pământului pe Costantin Brâncuși. Cu timpul, în România, 19 februarie a devenit Ziua Națională Constantin Brâncuși, iar 2026, anul aniversării a 150-a a nașterii sale, e declarat Anul Brâncuși.
Așadar, ne bucurăm astăzi de o sărbătoare națională, care, asemenea celei de 15 ianuarie, ne impulsionează să mulțumim dumnezeirii că ne-a făcut români – din lutul și piatra lui Brâncuși, însuflețite de sublimul versului eminescian. Anul Brâncuși nu e doar în România, și nu numai pentru români, ci, cred eu, pentru toți oamenii care mai poartă în suflet amintirea zborului, care se iubesc în îmbrățișarea strânsă a sărutului, crezând cu naivitate curată în cumințenia Pământului.
Din creația sculpturală a lui Brâncuși am văzut aievea doar trinitatea Ansamblului de la Târgu Jiu. Însă, și din cele văzute în pagini de carte sau pe ecrane, din toate mă ajunge un fior de foc, străbate sacralitatea geniului, sculptată în piatră, modelată în lut. Mi se pare că ar fi un cutremur devastător, că s-ar răsturna munții și ar ieși din maluri toate apele, dacă făptura „ghemuită” a Cumințeniei și-ar deschide brațele, dacă și-ar dezlipi picioarele. Așa mică, goală, înghețată, ține în strânsoarea ei universul, arătând lumii fața adevărată și curată a Pământului. Poate trebuie doar să privim și să ne bucurăm de ce ne văd ochii, că tot el, genialul sculptor spunea: „Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată” și că ”În artă nu e nevoie să înțelegi. Ești fericit că vezi…”. Mie mi-a fost îndeajuns să le văd la Târgu Jiu într-o zi toridă de vară, după un drum șerpuitor de aproape 200 de kilometri pe Transalpina. Am coborât din nori pe pământ, dar numai cât am traversat în grabă Petroșanii, căci la acel loc unic din România, unde Recunoștința n-are Sfârșit, din nou mi se părea că am atins cerul. Am rătăcit pe străzi înguste, printre blocurile de locuit din Târgu Jiu, întrebând de unul și de altul cum să ajung de la Coloana Infinitului la Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. Până la urmă, le-am găsit fără îndrumarea nimănui, văzând aievea versurile eminesciene:
”Atâta foc și-atâta aur,
Și-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieții
Ai revărsat, Părinte”.
Numai cu ele, aceste versuri, am îndrăznit să calc iarba până aproape de Coloană, să trec prin Poarta Sărutului, să mă apropii de Masa Tăcerii.
…La vârsta de 27 de ani, Constantin Brâncuși s-a pornit la Paris, bătând pe jos drumul de la Hobița, cu popasuri la Viena, Munchen, Elveția… Nu avea bani de tren când a plecat de acasă, iar înainte de moarte, la 81 de ani, avea să ajungă cel mai plătit sculptor din lume.
Dar mai fantastic decât toate e că operele sale, respinse la 1951 de conducerea Statului Român pe motivul că nu au valoare, se vând la licitații pe sume fabuloase. Se întâmplă întocmai cum a prezis vizionar creatorul. „Nici nu vă puteți, încă, da seama de ceea ce vă las eu!”. În 2018, la o licitație de la New-York, sculptura sa în bronz „La jeune fille sophistiquee” s-a vândut cu 71 milioane de dolari! Dar nu aceste hârtii verzi îi estimează opera, deși este și aceasta o mărturie a unicității sculptorului român, zeu și țăran deopotrivă, care prin munca de sclav a atins culmile supreme, lăsându-ne ca testament dorul de zbor și cutezanța de a urca la cer.
Toată viața a căutat să descopere esența zborului, dorind ca „Pasărea de bronz” să rămână sub cerul liber, nu într-un muzeu, să se înalțe strălucitoare ca o săgeată spre înălțimi. Nu știu în ce spații se află acum acea „Pasăre în văzduh” vândută în 2007 cu mai mult de 27 milioane dolari. Însă le văd pe toate „păsările” cu ochii poetului Lucian Blaga, creator, ca și Brâncuși, de zboruri înalte și păsări măiestre, numai că ale sale sunt sculptate în cuvinte. „Pasărea sfântă”, întruchipată în aur de sculptorul Constantin Brâncuși este aceeași și în versurile poetului, obsedat de descătușarea formelor și ruperea din spațiul îngust spre infinit:
„Ai trăit cândva în funduri de mare
și focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.
În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.
…Din văzduhul boltitelor tale amiezi
ghicești în adâncuri toate misterele.
Înalță-te fără sfârșit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.”
Oare de ce, să nu ne descopere tainele? Poate că n-ar mai avea sens mersul înainte dacă le-am cunoaște pe toate… Cred că aceasta a fost și dorința creatorului care sculpta tainele ascunse în adâncul pietrelor, forța purificatoare a focului, misterul hipnotizant al zborului. El credea că toate pe pământ – lemnul, piatra, lutul – au suflet, și căuta să-l descopere. „Dumnezeu a făcut lumea din nimic, dar eu am un ou pentru a începe”, și-a zis țăranul din el, căutând fără încetare originea tuturor începuturilor.
Ce înțelegem și ce vedem noi, simpli muritori și înșirători de cuvinte? Știm că Brâncuși a înveșnicit eterna unire dintre bărbat și femeie în fiorul „Sărutul”-ui, știm că prin Coloana Infinitului ne-a redat nu numai aripile, ci și un simț al recunoștinței fără sfârșit pentru temerarii sacrificiilor, învățăm de la Brâncuși resemnarea la o „Masă a tăcerii” cu 12 scaune de piatră. A dorit întotdeauna să facă ceva pentru țara sa, însă chiar dacă nu-și dorea, totuna minunile ce și-au luat zborul din fascinanta fantezie și mâinile lui Brâncuși ridică țara la cer, ne înalță pe noi toți care încă ne numim români.
Chiar dacă o fi drept că ar fi spus odată, când a revenit la neamurile sale din România: ”V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și…”. Chiar dacă nu e drept, cum e primit și plăcut să se creadă că i-ar fi mărturisit cu gură de moarte episcopului care venise să-l împrătășească: ”Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin…”. Cert este că cel care a urcat pe jos pe culmile visului, a reușit ce n-a făcut nimeni până la el – a întrupat în lut și piatră zborul, tăcerea, iubirea, sărutul… Mulți recunosc că nu înțeleg arta sa, dar poate nici nu trebuie să ne căznim a o înțelege, noi, cei cărora nu ne-a fost dat să ne atingă îngerii cu aripile de foc și aur. Poate trebuie doar să privim și să ne bucurăm de ce ne văd ochii, că tot el, genialul sculptor spunea că ”În artă ceea ce contează este bucuria”.
_________________________
.
“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”
Constantin Brâncuși – octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu.
Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.
.
.
