”Creştinul autentic ştie clar că nu are voie să ridice nici măcar un deget asupra nimănui sau să instige la ură, ci doar la adevăr şi iubire. El nu omoară pentru adevăr, nici nu omoară adevărul (prin compromisuri ecumeniste şi de alt fel), dar este liber bucuros să se lase omorât pentru adevăr şi să moară mărturisind acest unic si absolut adevăr: Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, al Cărui Sfânt Trup este Biserica Ortodoxă!

Orice îndemn la reflecţie şi argumentare venit din partea creştinilor este blocat, dar nu din considerente raţionale, ci pur conjuncturale: «Nu face să insistati pe această problemă, de ce sunteţi atât de intoleranţi?». Dar, aşa cum pe bună dreptate observa Pr. Gheorghi Florovski, «intoleranţa este doar o denumire defăimătoare a convingerii»De aceea, lupta ecumeniştilor împotriva «intoleranţei» creştine este, de fapt, lupta împotriva dreptului creştinilor de a fi credincioşi convingerilor şi experienţei lor, gândirii lor tradiţionale”.

A adera la filosofia intoleranţei (= patima urii) este foarte simplu: mă opun şi urăsc pe toţi cei care nu cred ca mine. Şi lipsindu-mi dragostea, mă şi izolez de ei. Această gândire, fiind mai aproape de mentalitatea firii căzute, este şi cea mai larg răspândită. Dar dragostea de oameni propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos pentru cel căzut, include şi strădania pentru găsirea a noi şi noi căi de mărturisire rodnică a EvanghelieiCăci ce altceva arăta Sfântul Pavel când spunea că „tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii (I Cor. 9, 22)? Sau acel Sfânt care s-a vândut rob la o familie tocmai pentru a o elibera din rătăcirea idolatriei? Aceasta este toleranţa creştină, care îngăduie cu înţeleaptă răbdare rătăcirea fratelui, dar în acelaşi timp lucrează în diverse feluri duhovniceşti (nu manipulatoare, adică neafectând liberul arbitru) pentru luminarea aceluia.

Creştinul adevărat este un om care are sentimentele şi gândurile foarte bine definite. El este omul lui „ce este da, da şi ce este nu, nu” (Mt. 5, 37); are criterii foarte clare prin care poate judeca orice situaţie (I Cor. 2, 15) şi de aceea el ştie foarte bine de la Domnul ce trebuie să iubească şi ce nu. Când iubeşte (pe Dumnezeu, pe aproapele, creaţia) o face din toată inima, dar şi când urăşte (păcatul, pe diavol, minciuna, erezia) cu toată puterea o face. Deoarece el a învățat că nu poate sluji la doi domni căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui (Mt. 6, 24). De aceea, creştinul autentic este statornic în sentimentele sale, el nu trece de la iubire la ură, nici nu este dezamăgit de oameni, pentru că îi cunoaşte. Ştie că omul poate coborî până la iad, dar tot el poate urca până la al treilea cer şi de aceea nu-şi pune nădejdea în om, ci numai în Dumnezeu. Sfinţii sunt oameni sinceri, „dintr-o bucată”, cu trăiri intense, ce pot merge de la ura extremă de sine, până la iubirea înflăcărată pentru Dumnezeu şi oameni.

Până şi filozofii au spus că ceilalţi trebuie tolerati, dar nu negându-ne propria credinţă, de frică să nu cumva să ne eticheteze de intoleranţi:

„fără convingere, fără oarecare sentimente de antipatie [nu faţă oameni însă n.n.]nu există convingere profundă; şi fără o convingere profundă nu trăieşti deplin”.

Dar acum ni se cere ca, în numele toleranţei, să ne autocenzurăm orice credinţă înflăcărată, orice certitudine, spre a deveni nişte „mămaligi”, ca apoi, având mintea tabula rasa de orice convingere puternică creştina să nu mai avem curajul sfinţilor mucenici ai Dumnezeului celui viu, ci să primim supuşi ordinele celor care n-au lepădat nici o secundă convingerea fermă că ne pot face să nu mai avem nici o credinţă.

Sfinţii nu pot tolera păcatul şi minciuna, căci s-ar contrazice, ci tolereaza pe păcătos şi pe mincinos, considerând aceasta o etapă necesară pe calea îndreptării acelora:

„Acoperă-l (pe cel ce a greşit), dar nu aprobându-l. Căci atunci te păgubeşti pe tine, iar pe el nu-l foloseşti”.

Întrebându-ne de unde provine această aversiune a unor oameni faţă de creştinism putem afla mai multe cauze. Una dintre ele sunt învăţăturile greşite din diverse religii care duc la comportamente greşite. Referitor la fanatism, care poate apărea ca deviere de la adevărata trăire întru Dumnezeu, putem spune că el lipseşte cu desăvârşire din învăţătura Domnului Iisus Hristos şi deci şi a Bisericii Ortodoxe. Poate că sfinţii şi slujitorii bisericii dau dovadă de entu­ziasm în mărturisirea Buneivestiri, dar niciodată un creştin adevărat nu va fi fanatic:

„Precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebeşte entuziasmul de fanatism. Primul este cârmuit de dragoste şi zideşte; al doilea este cârmuit de ură şi dărâmă. Primul este sobornicesc, universal; al doilea este exclusivist, sectar. Când entuziasmului i se alătură ura împotriva anumitor oameni, acesta nu mai este entuziasm, ci fanatism. Unui fanatic îi lipseşte totdeauna ceva; când raţiunea, când inima. Entuziastul este totdeauna un om întreg. Nu trebuie să se uite niciodată faptul că nu există entuziasm fără iubire de oameni“.

Acesta este numai un singur exemplu din cuvintele sfinţilor ce arată cu câtă delicateţe abor­dează ei problema celor ne-ortodocşi.

Un istoric italian spunea, analizând starea toleranţei în zilele noastre, că după ce creştinismul a fost acuzat de fanatism şi intoleranţă şi a apărut fenome­nul secularizării, creştinii au început să fie prigoniţi (mai ales de regimurile comuniste) cu o intoleranţă de o ferocitate ieşită din comun, aceştia ajungând din nou, ca în vremea catacombelor. Astfel, în comparaţie cu genocidurile săvârşite de comunism şi nazism, „arderile pe rug din vremea Inchiziţiei par nevinovate distracţii de petrecere“ Şi autorul concluzionează spunând că:

„secularizarea nu este sub nici o formă o garanţie împotriva fiarei sălbatice a fanatismu­lui. Nu există, de fapt, nici cea mai mică certitudine că, chiar şi colapsul mişcărilor fanatice naziste sau comuniste ar duce la triumful toleranţei” .

Cu alte cuvinte, o mare parte a omenirii s-a lăsat înşelată de diavol şi a combătut până acum creştinismul şi religia în general, crezându-le principalele cauze ale intoleranţei şi violenţei, dar acum, să ne rugăm să realizeze că tocmai creştinismul ortodox, cu a sa tămăduire sufletească prin harul lui Dumnezeu şi împreuna-lucrarea omului, este singura soluţie ce se poate împotrivi brutalizării şi autodistrugerii lumii.”

____________

Sursa:

Ni se cere ca, în numele toleranţei, să ne autocenzurăm orice credinţă înflăcărată, orice certitudine, spre a deveni nişte „mămaligi”… Singura soluţie ce se poate împotrivi brutalizării şi autodistrugerii lumii este Ortodoxia. Deosebirea dintre entuziasm şi fanatism