Cugetările părintelui Daniil Sandu Tudor, rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spațiu de cercetare ce impune dificultăți lectorului atât din cauza numărului impresionat de pagini, cât și din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu atenție față de intenția sa ideatică, trecând peste scăpările ce țin de formă.
Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfințita Rugăciune, Taina Sfintei Cruci, Ce e Omul? sunt mărturii ale unei minți reflexive, care se exprima cel mai bine sub forma eseului. La o privire de ansamblu, eseurile sunt scurte ca întindere, au un final deschis, aspect care îi permite lectorului comentarii și discuții pe marginea lor.
Dumitru Irimia, în Introducere în stilistică, consideră că eseul este un gen literar a cărui apariție/evoluție este strâns legată de momentele de criză ale societății. Să amintim că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a scris aceste texte pe când se afla la schitul Rarău, între anii 1955-1958, într-o perioadă când se aștepta oricând să fie din nou arestat.
La întrebarea existențială: Ce e Omul?, cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite în mod gradat. Volumul, ce poartă ca titlu chiar această întrebare, stabilește câteva cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun, care trebuie atenționat față de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul formulează noi direcții în cercetarea antropologiei christice.
Asemenea unui erudit dascăl, părintele Daniil Sandu Tudor are în vedere să îndeplinească ceea ce Petre Pandrea formulase într-un cebrul dicton: „Pentru cel ce vrea să învețe pe alții prima condiție a unui bun pedagog este suferința lui convertită în dragoste pentru învățăceii anonimi.”
În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească. Ca un act de opoziție față de cerințele ideologiei de partid în plan cultural, părintele Daniil Sandu Tudor și-a îndreptat atenția asupra refundamentării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învățământul românesc de după 1945. Amintim că în istoria spiritualității românești au rămas consemnate trei momente importante de reînnoire a trăirii isihaste și ne referim la mișcarea organizată la Mănăstirea Neamț de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Mănăstirea Cernica, aflată sub îndrumarea sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) și cea a Rugului Aprins (1944-1958). Prin urmare, în acest context eseurile părintelui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest recuperator, dar și de revalorificare a vechilor valori spirituale într-un cadru nou.
Alexandru Dimcea, editorul volumului eseistic Ce e Omul?, în Notă asupra ediției, ne aduce la cunoștință istoria textului. „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuși la București, la părintele academician Nicolae M. Popescu, care la rândul său, mi le-a încredințat spre tainică păstrare.”
Pe copertă se putea citi „omul”, cuvânt care l-a determinat să dea titlul volumului eseistic: Ce e Omul ? Prin urmare, volumul poate fi privit ca o colecție de observații, maxime, reflecții asupra unor idei vetero-testamentare.
Volumul este o meditație christică, ce aduce în atenția lectorului două concepte, „omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Propoziției interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale, subtitlurile „E în noi un loc neajuns”, „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă și cu una uitată”, „Înveți prin dascăl, cunoști prin duhovnic,” care sunt de fapt trimiteri directe la mistica patristică, cu precădere cea promovată de Sfinții Părinți Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie Ponticul.
Cadrul de la care pornește analiza părintelui Daniil Sandu Tudor este episodul vetero-testamentar al creării omului, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Volumul cuprinde șaizeci și două de eseuri, cele mai multe dintre acestea nedepășind două pagini. Uneori textul este ambiguu, din cauza laconismului exprimării.
Privind în ansamblu, remarcăm preferința autorului pentru modalitatea dialogală, în spiritul Sfinților Părinți, care și-au compus opera pornind de la întrebările celor care le cereau sfatul. De altfel, referințele patristice sunt numeroase. De exemplu: în eseul „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu”, scriitorul își începe prelegerea parafrazându-l pe Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul – „Omul e un Dumnezeu creat”.
În eseul „Ce e inima?” exegetul îl urmează în idei pe Sfântul Nicodim Aghioritul. Iată ce scrie spre sfârșitul eseului: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ni-l arată pe om ca drept Marea și Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos”.
Autorul atrage atenția asupra redescoperirii „chipului divin” în noi, ca necesitate primă în demersul șlefuirii sinelui nostru. În acest context, „Rugul Aprins”, privit ca metaforă revelatoare, are menirea de a schimba consubstanțialitatea inimii și frământările cugetului omenesc.
La o primă lectură, avem impresia că părintele Daniile Sandu Tudor dezvoltă idei pe care le repetă pe parcursul lucrării. Analogiile realizate sunt, de fapt, mijloacele care dau expresivitate textului. Discursul gravitează în jurul simbolului „om”. Iată câteva definiții de acest tip: „omul e centru simbolic al îndumnezeirii Lumii”, „omul este marele centru de taină al Făpturii”, „omul e o Cruce”, „omul, el însuși, e un creator”, „omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă și una uitată”.
În continuare dau citire unui fragment care mi-a atras atenția: „Individ egoist și animal social e omul. El e o cruce. […] De aici, omul e o dualitate armonică sau dizarmonică, o cruce a morții sau o cruce a Învierii. Omul este un «chip», adică are o anume mărginire, capacitate sau icoană, el este de aici un individ egoist. Omul este o «asemănare», adică are o anume funcțiune, o anume dăruire de sine în afară, o anume desfășurare de putere și rodnicie, el e de aici un animal social, ce se prostituiază. […] A ne afla crucea este echivalent cu a ne împărți just între chip și asemănare – între ceea ce gândim noi și între ceea ce ne gândește pe noi, între ceea ce credem și ceea ce năzuim. E o problemă de echilibru rodnic, o problemă de geometrie spirituală, dualitatea noastră trebuie să fie realizată într-o exactă perpendicularitate, o dreaptă cruce. Năruirea sau dezechilibrul conflictului vine dintr-o rea împărțire de sine, o rea valorificare și măsurare dintre ceea ce omul gândește și ceea ce îl gândește pe el. Nerealizarea, neaflarea crucii sale aduce negația, tăgăduirea întâi de sine, apoi tăgăduirea totală. Și astfel, omul e proiectat tragic în haos. Rațiunea devine independentă în om. […] Spart, omul se realizează psihic în adânc ca un șir de complexe numite dorință de dragoste, de libertate, dorință de putere, de distrugere, complexe pe care rațiunea le tăgăduiește. Cele două elemente ale dualității omului nu se sprijină una pe alta, și astfel ele nu se mai ancorează rodnic.”
Viziunea părintelui Daniil Sandu Tudor asupra omului căzut este una deosebit de aspră, cu verdicte sumbre: „Prin păcate, omul se sparge și crucea lui de viață se desparte în două, el trăiește numai una din aceste părți ale lui, a chipului sau a asemănării, într-un fel de paralelism în care este scoasă numai o parte la suprafață, iar cealaltă e înecată în umbră și inconștiență, sau cele două laturi intră în conflict între ele, ducând la autodistrugere. Așa poate să-i moară chipul, să i se osifice, să împietrească sufletește și astfel omul pierde simțul metafizic, simțul interior al sacrului. […] Ca să nu se piardă totul, omul se ancorează în pasiuni, care îi dau iluzia unui sens. Dacă viața n-are scop, să aibă clipa scop.”
Repetările obsedante, marcă stilistică, dar și mod de subliniere didactică, reflectă predilecția eseistului pentru cuprinderea în unghiul viziunii sale a unui fenomen teologico-filozofic care a necesitat un studiu personal amănunțit. Când vorbim despre cuvinte-cheie sau dominante, avem în vedere acel lexic cu o frecvență ridicată. În cazul volumului, prezența acestora este motivată de stilul lucrării. Cuvintele precum „inimă”, „chip”, „minte”, „cruce” sunt adevărate cuvinte cheie.
Lessing spunea într-un eseu: „Dacă Dumnezeu ar ține în mâna dreaptă adevărul și în stânga îndemnul de a ajunge la adevăr […] și mi-ar spune: Alege! M-aș îndrepta spre stânga sa și aș spune: Doamne, am ales! Nu adevărul îl face pe om valoros, în fața semenilor săi, ci strădania de a ajunge la acel adevăr”. În acest context, putem interpreta volumul părintelui Daniil Sandu Tudor ca pe o „punere pe cale” (este vechiul sens al cuvântului metodă), o jalonare a „drumului” spiritual pe care fiecare dintre noi în parte de-a lungul vieții trebuie să îl parcurgă în vederea redescoperirii sinelui nostru.
Cititorul este îndemnat să respingă absurdul lumii imediate, spațiu considerat lipsit de sens, din cauza aridelor automatizări, cărora omul comun, supus stereotipiilor existențiale, cu greu i se poate împotrivi. De aceea, parafrazând întrebarea de la începutul volumului, am putea-o reformula astfel: Cum ne-am putea elibera de lumea lipsită de sens?
Prin urmare, fiecare eseu în parte poate fi privit asemenea unei etape existențiale sau, mai exact, sub ochii noștri ni se relevă câteva praguri de trecere, pe care omul de-a lungul vieții trebuie să le depășească. De aceea, volumul Ce e Omul ? nu se încheie, deoarece „calea” pentru fiecare ins în parte continuă până la sfârșitul vieții.
Reflecția părintelui este, în același timp, o amendare și un îndemn. Amendarea ignoranței, a nepăsării față de propria condiție ontologică, dar și un îndemn în vederea progresării. De aceea, întrebarea care dă titlul culegerii de eseuri și deschide volumul cere lectorului un răspuns. Răspuns care, în definitiv, înseamnă „prima întoarcere către firea noastră adevărată, către autenticitatea noastră”, după cum subliniază părintele Daniil Sandu Tudor. Aceasta trebuie să fie un parcurs individual, fiecare om să își răspundă lui însuși, necesitate impusă de faptul că fiecare dintre noi este unic. Astfel, părintele atrage atenția asupra unei posibile capcane: „Uneori, însă, omul, când ajunge să-și pună o asemenea întrebare, nu e destul de limpezit ca să-și poată da un răspuns. Și atunci el întreabă pe alții. Greșeala lui cea mai gravă. Așa el este înșelat, înșelându-se pe sine se robește falselor imagini de om, care nu-l ajută în niciun chip”. Se observă aici evidențierea atributului unicității, premisa de la care trebuie să pornească omul în căutarea propriei identități.
Prin urmare, deși cea mai mare parte dintre eseurile părintelui Daniil Sandu Tudor au virtuozități artistice, pe care le putem apropia de tiparul filozofic, acestea tind mai mult spre mistică. Analiza pe care scriitorul o face unor noțiuni ce aparțin filozofiei ortodoxe ne determină să susținem că studiase în amănunt scrierile Sfinților Părinți Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa, Atanasie cel Mare.
La o privire de ansamblu, volumul de eseuri Ce e omul? reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale. Manuscrisul monahului, ce merită să fie citit, se dorește a fi un îndreptar cu scurte recomandări pentru ucenicii săi, textele oglindind reflecțiile sale interioare.
Mitropolitul Tit Simedrea și Rugul Aprins
Mitropolitul Tit Simedrea, intuind impactul noilor schimbări politice și sociale, a avut ideea înființării unui grup de dialog teologico-cultural format din monahi și intelectuali. Fiind un atent observator al spațiului public, a întrezărit faptul că, în contextul noilor schimbări politice, doar o mișcare culturală, capabilă să păstreze valorile naționale în cadrul spiritualizat al Bisericii, putea avea un rol hotărâtor în destinul țării. Mai ales că monahismul constituia un obstacol serios în implementarea ideologiei socialiste în rândul populației. În acest context, amintim celebra sintagmă care circula printre organele securității:„Trebuie extirpată armata neagră a călugărilor și călugărițelor din țară!”
Așadar, Mitropolitul Tit Simedrea și-a dat seama că, pe de-o parte, prin formarea unui grup din intelectuali de mare clasă, se mai putea exercita o influență pozitivă asupra tinerilor profund dezorientați, din cauza noilor direcții politice; iar pe de altă parte, Vlădica a intuit faptul că numai o nouă reorganizare a monahismului mai putea ține această castă închegată; mai ales că, în contextul postbelic, „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale securității, care dorea să controleze cât mai bine toate formele religioase de manifestare”, după cum punctează istoricii Elisabeta Neagoe și Liviu Pleșa, în lucrarea Radiografia Securității în anul 1957.
Iată ce ne mărturisește în acest sens Părintele Adrian Făgețeanu, martor al evenimentelor, în interviul acordat lui Artur Silvestri: „Părintele Daniil Sandu Tudor și Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin, vroiau să organizeze o întâlnire a tuturor călugărilor din țară, ca să se schimbe rânduiala, că fiecare mănăstire avea regula ei și se dorea ca toate mănăstirile să aibă aceeași rânduială, aceeași regulă. Și pe mine m-au pus să chem și să pregătesc chemarea tuturor călugărilor.” Dacă mișcarea s-ar fi concretizat și ar fi luat amploarea dorită, „după părerea mea ar fi fost un impuls ce s-ar fi simțit extraordinar în câteva decenii, producând o schimbare majoră în biserica română. Mai ales că, în timpul marxismului, creștinismul era pus la mare încercare de cei care dirijau și preferau să spună că nu mai sunt credincioși. […] Din această cauză educația copiilor a rămas cu totul neglijată ani de zile.”
În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate ortodoxă. Astfel, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca îndemna credincioșii la rugăciune și răbdare, la Mănăstirea Slatina Părintele Ilie Cleopa făcea apel la păstrarea virtuților creștinești, la Mănăstirea Vladimirești tânărul Părinte Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de țărani, povățuindu-i să nu se lepede de credința strămoșească. Prin urmare, în contextul frământărilor politice, care generaseră un adevărat haos în țară, un număr impresionant de țărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori, pe care creștinismul românesc îi avea la acea vreme. Și, ca o consecință a întregii situații create, toate aceste mișcări religioase căpătaseră, în doar câțiva ani de zile, statutul de „anvergură națională”.
Mitropolitul Tit Simedrea și-a dat seama că păstrarea și cultivarea vieții religioase în rândul mirenilor nu avea puterea de a stopa influența politică venită de la Răsărit și doar o reorganizare temeinică a monahismului putea fi o piedică în fața ateismului comunist.
În sprijinul acestei idei amintim întâlnirea dintre Părintele Adrian Făgețeanu și Mitropolitul Tit Simedrea, care a avut loc în incinta Palatului Arhiepiscopal în anul 1943. După ce Vlădica l-a poftit în biroul său, „a deschis două volume de istoria creștinismului și mi-a spus că de fiecare dată când le citește lăcrimează când citește ce a fost creștinismul la noi în țară secole de-a rândul și ce a ajuns”, după cum mărturisește în interviul acordat lui Artur Silvestri.
Apoi, cu multă seriozitate Mitropolitul Tit Simedrea i-a mărturisit Părintelui Adrian Făgețeanu faptul că găsise consemnate prin cărțile vechi numeroase dovezi în acest sens. „Uneori, – spunea Înaltpreasfinția Sa – travesând Carpații, veneau din alte țări călugări sihaștri să-i întâlnească pe sihaștrii noștri. Și mi-a repetat de câteva ori aceeași idee, că secole de-a rândul în Carpații noștri a fost dusă o viață cu adevărat creștină.” De fapt, profunda sa nemulțumire era cauzată de o constatare dureroasă: „Monahii acum nu mai au încredere unii în alții și sunt dezbinați.” Părintele Adrian Făgețeanu nu a uitat vorbele sale și după opt ani, vreme în care a urmărit cu deosebită atenție cinul monahal, și-a dat seama că, în definitiv, Vlădica avea dreptate.
Revenind la anul 1945, după ce în Parlament s-au dus lupte grele, partidele istorice au fost în cele din urmă înlăturate. În urma mișcărilor politice, comunismul s-a instaurat în toată puterea cuvântului. ÎPS Tit Simedrea, care stătuse o perioadă de timp la Paris, (în tinerețe fusese și avocat), cunoscând mentalitatea statelor occidentale, a intuit faptul că, dată fiind așezarea geografică a României, țara noastră intra sub sfera de influență a răsăritului. Acesta fiind în linii mari contextul, a înțeles faptul că „singura posibilitate de a lupta împotriva concepțiilor materialiste ce începuseră să-și spună din plin cuvântul era cea pe plan religios, iar în cadrul bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se putea face doar în monahism”.
Așadar, Mitropolitul Tit Simedrea cu ajutorul lui Sandu Tudor, care la acea dată era o persoană mondenă și cunoștea întreaga protipendadă bucureșteană, a reușit să adune un număr semnificativ de intelectuali și să pună bazele unor conferințe publice organizate parcă stategic în cadrul Mănăstirii Antim.
Mitropolitul Tit Simedrea și bunii săi prieteni
În perioada inter- și postbelică, astfel de evenimente erau destul de des întâlnite în Capitală. Unul dintre cei mai de seamă conferențiari ai timpului a fost Ion Marin Sadoveanu, cunoscut teoretician al teatrului românesc. Acest intelectual de mare clasă, din două în două săptămâni, organiza la Teatrul Național din București o conferință publică în care prezenta pe înțelesul auditoriului, aspecte din dramaturgia românească și europeană, căutând în felul acesta să cultive simțul artistic al tinerilor dornici de cunoaștere. Erau inedite explicațiile sale scenografice precum și cele cu privire la mimica și gestica actorilor. Asemenea întâlniri educaționale se organizau și în cadrul Universității București. Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Anton Dumitriu, Constantin Noica erau cei mai solicitați conferențiari ai vremii.
După acest model, Mitropolitul Tit Simedrea împreună cu Sandu Tudor a căutat să adune sub cupola Rugului Aprins un număr însemnat de intelectuali, care, ținând cont de contextul general, au înțeles că viitorul țării depindea de tinerii studenți, dezorientați și influențați de noile direcții politice. Prin urmare, educația și îndrumarea acestora deveniseră o necesitate națională.
Astfel, intuind faptul că în scurt timp în țară se va instaura un socialism de tip marxist, Mitropolitul Tit Simedrea și un grup de prieteni, care mai târziu au format nucleul dur al Rugului Aprins, și-au îndreptat atenția asupra tinerilor, care doreau să primească câteva sugestii aplicabile în viața de zi cu zi, din partea unor intelectuali dispuși, prin exemplu vieții lor, să le ofere o pregătire de rezistență în fața inevitabilului moment, ce începuse să se întrevadă.
Ceea ce diferenția conferințele de la Antim de restul prelegerilor organizate cu diferite ocazii prin București era o idee împărtășită de toți membrii Rugului Aprins și anume că toate ramurile vieții (științifice, medicale, culturale, teologice etc.) pornesc de la principiul divin și sunt subordonate acestuia. Indiferent de subiectul dezbătut acest aspect a fost de fiecare dată punctat și susținut cu numeroase argumente.
Mitropolitul Tit Simedrea, asemenea și altor fețe bisericești, se afla sub atenta supraveghere a securității. Unul dintre cei mai abili informatori pe care această instituție îi avea la acea vreme era renumitul Dudu Velicu (nume conspirativ). Acest personaj enigmatic, prezent întotdeauna la locul și momentul „potrivit”, s-a aflat o perioadă de timp și în apropierea Vlădicii. Iată cum comentează acesta, într-o notă informativă datată 14 iunie 1945, demisia forțată a Înaltului Prelat: „În realitate, a demisionat din cauza cărții tipărite, în două ediții și intitulată Ectenii și rugăciuni, publicată în anul 1943. Ecteniile și rugăciunile vechi au fost adaptate vremurilor noi, schimbând expresia «năvălitorii dușmani» cu cuvântul «bolșevici»”. Așadar, nu trebuie să uităm acest act de curaj din partea ÎPS Tit Simedrea, mai ales că biserica deja începuse să fie prigonită.
În anul 1945, în urma schimbărilor politice și sociale, Mitropolitul Tit Simedrea s-a retras la Mănăstirea Cernica. Adeseori, venea la Mănăstirea Antim atât pentru a-și revedea prietenii, cât și pentru a le asculta prelegerile.
Deși toți membrii de seamă ai Grupului „Rugul Aprins” au fost anchetați în anul 1958, Mitropolitul Tit Simedrea nu s-a numărat printre cei arestați. Cu privire la acest aspect Părintele Adrian Făgețeanu ne oferă o explicație: „Comuniștii aveau o practică diplomatică deosebită, pe Vlădica nu l-au arestat ca să nu se spună în străinătate că biserica este persecutată de sus în jos. Niciun Mitropolit de-al nostru, niciun Patriarh, n-a suferit asta, așa că pe el l-au căutat numai din punct de vedere diplomatic și nu l-au arestat.”
După demisia sa, Înaltpreasfințitul Tit Simedrea s-a retras în lumea cărților. Începând cu anul 1959 era văzut aproape zilnic la Biblioteca Academiei Române, frecventând îndeosebi secția Manuscrise, carte rară. Îi plăcea să studieze cu multă atenție vechile cărți bisericești, căutând să înțeleagă ceea ce se ascundea dincolo de cuvinte.
Vlădica Tit Simedrea a fost nu numai un cititor al vechilor manuscrise, ci și un renumit colecționar de carte rară. În perioada inter- și postbelică cu astfel de preocupări se îndeletniceau doar marii intelectuali, cartea fiind simbolul minții disciplinate, puternice, capabile să înțeleagă jocurile politice și sociale; pe scurt, era arma omului înțelept.
Biblioteca Sfântului Sinod deține numeroase volume care i-au aparținut. Pe toate volumele donate instituției se poate vedea, ca un marcaj, semn că Vlădica le-a cercetat amănunțit, o etichetă pe care scrie discret în limba latină: „Ex-libris Tit Simedrea” (din cărțile lui…), semn care ne duce cu gândul la o criptogramă. În cazul de față, amintim, de exemplu, un Tetraevanghel, din anul 1535, copiat pe file de pergament, cu litere și frontispicii de aur, din vremea domnitorului Petru Rareș, volum deosebit de valoros donat Bisericii Ortodoxe Române.
Prin anul 1971 Părintele Sofian Boghiu a mers la Mănăstirea Cernica, unde a avut marea bucurie de a-l reîntâlni. În urma discuției purtate, observă faptul că: „Vlădica deși avea 85 de ani, era luminos la chip, cu părul și barba albă, foarte vioi în mișcări și limpede în cuvânt și gândire”. După puțin timp de la această întâlnire, Mitropolitul Tit Simedrea a trecut la Domnul, mai exact pe data de 9 decembrie 1971, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.
În amintirea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Înaltpreasfințitul Tit Simedrea, care a fost și duhovnicul patriarhului Justinian Marina, a rămas ca fiind „ultimul mare ierarh cărturar al bisericii noastre, de o vastă cultură”.
Meir (Marcel) Shai, evreul salvat de Mitropolitul Tit Simedrea împreună cu toată familia lui
Înaltpreasfințitul Tit Simedrea a revenit în atenția autorităților în anul 2007 când Meir Shai, fost Marcel Slacman, supraviețuitor al Holocaustului, a înaintat Comisiei Yad Vashem, de la Ierusalim, cererea de recunoaștere a meritelor Mitropolitului Bucovinei Tit Simedrea. După ce dosarul a fost respins în nenumărate rânduri, Meir Shai nu s-a sfiit să dea în judecată comisia, acuzând-o de lipsă de transparență. După 70 de ani, prin demersurile sale, Meir Shai și-a împlinit dorința de a încerca să-i mulțumească celui care, riscându-și libertatea, a ales să fie înainte de toate creștin, dar nu și-a împlinit și visul, pentru că Yad Vashem a refuzat să-i acorde Mitropolitului titlul de Drept între Popoare.
Dar să vedem în continuare ce anume l-a determinat pe Meir Shai să facă această cercetare anevoioasă. Iată cum au decurs evenimentele. După ocuparea nordulu Bucovinei de către sovietici, la 28 iunie 1940, familia David Slacman, plecată din Iași, s-a îndreptat spre Cernăuți, considerând că va avea parte de un tratament mai bun.
Dar, după eliberarea teritoriilor românești ocupate, s-a întors roata. În anul 1941, familia lui Meir Shai a găsit găzduire în clădirea Mitropoliei Cernăuțiului prin intermediul pictorului Mitropoliei George (Gheorghe) Rusu (Drept între Popoare), un apropiat al Vlădicii și nepotul lui Miron Cristea, primul patriarh al României, după război autorul picturii Catedralei din Sibiu. ÎPS Tit Simedrea a reușit să ascundă această familie de evrei, salvând-o de la deportarea în Transnistria iar familia a obținut apoi o autorizație de ședere din partea primarului Traian Popovici (Drept între Popoare). Chiar dacă la acea dată Meir Shai era foarte tânăr, nu a uitat binele pe care Mitropolitul i l-a făcut.
Astfel, în vârstă de 81 de ani, Meir Shai a revenit în România și a început să caute documente juridice menite să-i vină în ajutor. În urma unei îndelungi cercetări întreprinse la CNSAS, Arhivele Naționale, Biblioteca Academiei Române, Meir Shai a strâns un număr impresionant de dovezi în favoarea Vlădicii. În dosarul de la CNSAS s-au găsit numeroase note informative din care rezulta faptul că ÎPS Tit Simedrea era încă din anul 1940 supravegheat de organele Siguranței, respectiv ale SSI. Căutând apoi în presa vremii, a găsit câteva articole din care reieșea vădit neimplicarea Înaltului Prelat în nicio formațiune politică. Meir Shai, în 2012, s-a înfățișat Comisiei Yad Vashem cu aceste documente însă nu a avut sorți de izbândă.
Acolo, potrivit declarațiilor sale împărtășite unei publicații din România, un oarecare Leon Volovici, care „se dădea profesor de Holocaust”, i-a spus că „Tit Simedrea era un fascist, ca toată Biserica română, că toți erau huligani, legionari și antisemiți.”
Aceasta deși Meir Shai descoperit că însuși Jean Ancel, faimos istoric evreu de origine română specializat în chestiunea Holocaustului și chiar vărul lui Leon Volovici, afirmă într-o carte că Mitropolitul Tit Simedrea a ținut o slujbă de Anul Nou cu toți preoții pentru salvarea evreilor.
Leon Volovici „a mai spus că el i-a dat ordin la ambasadoare să nu vină la ceremonie”, mai amintește Marcel Slacman, acum Meir Shai.
Este vorba de ceremonia pentru conferirea titlului de Drept al Popoarelor Lumii pictorului bisericesc George Russu, care s-a ținut la Patriarhie și despre care „Am întrebat-o pe ambasadoare și a zis că nu vine. La insistențele mele, mi-a spus că Patriarhul Teoctist a fost legionar și că nu poate să dea mâna cu un fost legionar.”
Într-adevăr, conform ziarului Lumina al Patriarhiei (arhivat aici) la ceremonia de la Patriarhie, desfășurată, poate nu întâmplător, pe 28 Iunie 2007, mesajul Eminenței Sale, dna Rodica Gordon, Ambasadorul Statului Israel în România, a fost prezentat de un consilier al Ambasadei, Jonathan Rosenzweig. Din motive care ne scapă, relatarea pe acest subiect de la agenția Basilica a dispărut între timp: https://basilica.ro/titlul-de-drept-al-popoarelor-lumii-pentru-pictorul-bisericesc-george-rusu/
În ciuda acestor declarații neavenite, conform mărturiei rabinului-șef Alexandru Șafran din cartea sa, „Un tăciune smuls flăcărilor”, Mitropolitul Bucovinei care respins de Yad Vashem doar pentru că a fost un Înalt Prelat al Bisericii Ortodoxe Române „fasciste” a salvat 20.000 de evrei de la deportare discutând direct cu Mareșalul Antonescu: „M-a primit și a mărturisit, povestește Șafran, spre marea mea surpriză, că ceea ce a văzut îl tulbură încă. I-am cerut imperativ să-și comunice impresiile mareșalului și să oprească deportările. El a făcut-o, și a făcut-o într-adevăr cu folos, fiindcă convoaiele care porneau din Cernăuți au fost oprite. A mers chiar mai departe, căci, odată ajuns în orașul său, s-a asigurat din partea autorităților, destul de recalcitrante, că ordinul guvernului e dus la îndeplinire. Era ceva absolut de neînchipuit, obținusem oprirea deportărilor din Cernăuți, cu ajutorul lui Tit Simedrea!” ( „Un tăciune smuls flăcărilor”, București, 1996, p. 86).
Prea Fericitul Patriarh „Legionar” Teoctist a afirmat la finalul evenimentului amintit: „Astăzi am săvârșit o solemnitate de comemorare, dar și de bucurie, căci a fost salvată de la moarte o familie în vremuri de mare cumpănă pentru existența fiecăruia dintre noi. L-am cunoscut personal pe domnul George Rusu și i-am apreciat talentul artistic, dar și credința pilduitoare. Toate popoarele au în istoria lor nescrisă pe drepții și eroii lor. Noi, Biserica, ne rugăm pentru toți aceștia și ne bucurăm când și alte instituții, asemenea Institutului Yad Vashem, recunosc faptele pilduitoare ale fiilor Bisericii Ortodoxe Române. Cuvântările rostite justifică întru totul cele afirmate. Dumnezeu să-i odihnească cu drepții pe toți cei care, mai presus de propria ființă, au salvat viețile semenilor lor”. Peste numai o lună și două zile avea să plece la Domnul. Meir (Marcel) Shay a murit la finalul anului 2020, potrivit revistei Realitatea Evreiască.
Închizând un arc peste timp, am evocat acest moment pentru a sprijini cu noi argumente faptul că, în anul 1958 (moment în care membrii de seamă au fost trimiși în judecată), deși s-a căutat pe orice căi găsirea unei apartenențe politice grupului Rugului Aprins, organele securității cu greu au putut închega un rechizitoriu.
________________
.
.
.