Select Page

Părintele Serafim Rose – Mare parte dintre ortodocşi au devenit atât de inconştienţi faţă de credinţa lor, atât de indiferenţi faţă de ea, încât nu vor ezita să primească Împărtăşania într-o biserică catolică sau anglicană. Duhul lumesc din Biserică a dat naștere mișcării ecumenice. Compromisul în cuget, cuvânt și negrijă a deschis calea antihristului.

Părintele Serafim Rose – Mare parte dintre ortodocşi au devenit atât de inconştienţi faţă de credinţa lor, atât de indiferenţi faţă de ea, încât nu vor ezita să primească Împărtăşania într-o biserică catolică sau anglicană. Duhul lumesc din Biserică a dat naștere mișcării ecumenice. Compromisul în cuget, cuvânt și negrijă a deschis calea antihristului.

Creştinii vremurilor din urmă sunt efectiv adormiţi duhovniceşte şi au nevoie disperată să fie treziţi de o trâmbiţă a Duhului precum cea a Sfântului Simeon [Noul Teolog]. Nu cei care sunt ortodocşi prin naştere şi obiceiuri vor moşteni Împărăţia Cerurilor; aceştia trebuie treziţi la împlinirea conştientă a poruncilor lui Hristos şi la primirea conştientă a Duhului Celui Sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum cu prisosinţă a învăţat Sfântul Simeon.

…Pentru Sfântul Simeon, ca şi pentru toţi creştinii ortodocşi adevăraţi, teologia este viaţă; adevăratele „cuvinte ale lui Dumnezeu”, care vorbesc inimii creştine, ridică pe aceasta din lenevie şi ignoranţă, insuflând-o să lupte pentru Împărăţia cea veşnică, care poate fi pregustată încă de aici, în viaţa harului pe care Dumnezeu îl trimite peste credincioşii Săi prin Duhul Său Cel Sfânt care sfinţeşte.

(…) În  vremea noastră, când viaţa obişnuită a devenit anormal de „confortabilă”, când până şi viziunea celor mai importante personalităţi spirituale şi intelectuale este cutremurător de frivolă, la ce altceva ne putem aştepta dacă nu la o „spiritualitate confortabilă” şi căldicică(…)?

Peste tot astăzi, boala necredinţei a pătruns adânc în minţile şi mai ales inimile celor mai mulţi oameni.

Ortodoxia noastră, chiar şi acum, când la exterior este încă corectă , este cea mai săracă, cea mai slabă Creştinătate care a fost vreodată…(…)

Cât despre fatalismul celor care cred că omul trebuie să fie sclav al „spiritului vremii”, acest lucru este dezminţit de experienţa oricărui creştin vrednic de acest nume, deoarece viaţa creştină nu reprezintă nimic dacă nu este o luptă împotriva duhului fiecărei epoci de dragul veşniciei.

Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar care sfârşeşte în întuneric. Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă, nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate în Iad şi Rai. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă… Vechea poruncă „Să nu [faceţi rele]”, spune Zarathustra [lui Nietzsche], a devenit demodată; noua poruncă este „Eu voi [face]”.

În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său „Eu voi”, trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.

Compromisul creştin în cugetare, în cuvânt şi negrijă a  deschis într-adevăr calea către triumful forţelor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Epoca actuală a absurdului este dreapta răsplată a creştinilor care au renunţat să mai fie creştini.

Este inutil, de fapt e chiar absurd să vorbeşti de o societate în reformă, de schimbarea cursului istoriei, de intrarea într-o epocă dincolo de absurditate, dacă nu Îl avem pe Hristos în inimile noastre; iar dacă chiar Îl avem pe Hristos în inimi, nimic nu mai contează.

(…)Privind la Ortodoxie, la starea ei actuală şi la perspectivele perioadei care ne aşteaptă, putem vedea două aspecte opuse. În primul rând, este spiritul lumesc care e foarte prezent în Bisericile ortodoxe de astăzi şi care duce la o slăbire a Ortodoxiei, la o pierdere a diferenţei dintre Ortodoxie şi heterodoxie. Acest duh lumesc a dat naştere Mişcării Ecumenice, mişcare care ne poate conduce spre o unire cu Roma şi cu confesiunile din Apus, fapt care poate avea loc chiar în anii 1980. În sine, acesta nu va fi chiar un eveniment spectaculos: mare parte dintre ortodocşi au devenit atât de inconştienţi faţă de credinţa lor, atât de indiferenţi faţă de ea, încât nu vor ezita să  primească Împărtăşania într-o biserică catolică sau anglicană. Acest duh lumesc este ceea ce „pluteşte în aer”, devenind astăzi foarte firesc: este echivalentul religios al atmosferei ateist-agnostice care predomină în lume.

Care ar trebuie să fie răspunsul nostru la această lumească Mişcare „Ecumenică”? Din fericire, episcopii noştri din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei ne- au lăsat o politică înţeleaptă de urmat: noi nu participăm la Mişcarea ecumenică, iar Mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat, în caz că vor continua, şi pe alţi creştini ortodocşi de rezultatele dezastruoase ale demersului lor ecumenic(…)

Ceea ce e izbitor printre ortodocşii de azi – fapt care ne va urmări şi în anii 1980 – este duhul lumesc prin care Ortodoxia îşi pierde savoarea, duh care se manifestă în Mişcarea ecumenică, împreună cu reacţia împotriva ei, care adesea este exagerată, numai din pricină că acelaşi duh lumesc este prezent în ea.

Atunci când privim la fragila noastră Ortodoxie din lumea liberă, trebuie să ne amintim de această afirmaţie: suntem mulţumiţi că avem biserici şi cântări frumoase;oare nu ne lăudăm că ţinem posturile şi sărbătorile din calendar, că avem icoane frumoase şi cântare comună, că dăm milostenii săracilor şi, probabil, zeciuială Bisericii? Nu ne veselim de învăţături patristice înalte şi conferinţe teologice fără a avea în inimă simplitatea lui Hristos? Dacă da, atunci “spiritualitatea confortului” e aceea în care trăim; drept care nu vom da nici un rod duhovnicesc asemănător cu rodul celor lipsiţi de acest confort, care suferă adânc şi se luptă pentru Hristos. În acest sens, trebuie să luăm putere din suferinţa Bisericii din Rusia şi să acordăm locul care se cuvine  elementelor exterioare ale cultului Bisericii.

Poate că cea mai mare datorie a noastră este aceea de a ne lumina pe noi înşine şi pe ceilalţi. Trebuie să ne adâncim în credinţă – nu prin studierea canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi a tipicului (deşi îşi au şi ele locul lor), ci prin cunoaşterea modului cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră; prin citirea Vieţilor de Drepţi din Vechiul şi Noul Testament (citim prea puţin Vechiul Testament – care e foarte instructiv), a Vieţilor de Sfinţi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi despre viaţa practică şi duhovnicească, despre suferinţele creştinilor de astăzi şi din vremurile de pe urmă. În toată această cunoaştere, ochii noştri trebuie să fie aţintiţi spre cer, către scopul după care tânjim, nu către problemele şi dezastrele de jos de pe pământ.

Învăţătura şi viaţa noastră creştină trebuie să fie de aşa natură încât să ne permită cunoaşterea adevăratului Hristos şi recunoaşterea falsului Hristos (Antihristul) în momentul când acesta va veni.(…) Simpla „corectitudine” din Ortodoxie fără o inimă creştină iubitoare nu va putea rezista Antihristului; dacă îl vom recunoaşte, opunându-i-ne ferm, o vom face mai ales cu inima şi mai puţin cu mintea. Trebuie să ne dezvoltăm în interiorul nostru simţăminte şi instincte creştine drepte şi să lăsăm deoparte fascinaţia „elementelor confortabile” ale modului de viaţă ortodox, altfel vom fi(…) ortodocşi, dar nu creştini.

_______________

Sursa – „NE VORBEŞTE PĂRINTELE SERAFIM ROSE. SCRISORI MISIONARE” – pag 23-33. Editura Bunavestire, Galați, 2003

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Subiecte