Poetul e un fel de… pictor
Să vedem de ce?!!!
Să ne imaginăm pictorul
Cu șevaletul în spate
Așteptând inspirația
Și plimbându-se febril
Prin frunzișul pădurii…
Deodată… observă… cum lumina
Cade într-un mod dumnezeiesc
Pe luciul lacului…
Soarele roșu al înserării
Cade și el în mijlocul lacului
Oglindindu-se celest… de parcă…
Un glob de foc a căzut în lac
Și acum se stinge ușor în apa lacului…
Spectacol de lumini și umbre!!!
Într-o liniște mormântală, desăvârșită,
Pictorul zace mut în fața naturii…
Își fixează repede trepiedul, apoi pânza,
Și apoi stoarce repede culorile, amestecându-le…
Și începe, începe să traseze
Încet, iscusit, toate detaliile
Dumnezeiești ale panoramei
Ce i se oferă în față…
Ohhh!!! De i-ați vede fața pictorului
Ce plin de încântare este, ce fermecat,
Și… trăgând linie după linie…
Și contur după contur…
Dă naștere unei capodopere…
De o rară finețe și străvezime…
Așa și poetul… așteaptă inspirația
Înfrigurat, febril, agitat,
Trecând prin lumea asta mizeră și plină de bube
Și …dă naștere… la șiraguri de safire și de perle
Diamante și rubine
În chipul emoțiilor și trăirilor
Pe care le așterne pe hârtie…
E tot timpul stresat, agitat, preocupat,
Să nu piardă harul și intensitatea momentului…
De aceea, în orice clipă,
Poetul, înarmat cu hârtie și creion,
E mereu pregătit să pună în stihuri și catrene
Orice emoție puternică… trecută prin…
Subțirimea sufletului său…
Și exprimată în cuvinte
Curățite prin foc, șlefuite,
Prin pară de foc….
Câtă asemănare între pictor și poet
Ei sunt cei ce scot la iveală
Dumnezeiești odoare
În mijlocul unei lumi pline
De mizerie și infamie
Ei sunt cei ce ne arată
În chip practic….
Existența dumnezeirii
Care nu se amestecă cu zgura și necurăția…
Dar… pentru o așa misiune…
E nevoie de multă jertfă
Continuă, dureroasă,
Ca să poți aștepta cu nădejde
Clipa de inspirație, de străfulgerare,
Și să o pui în operă…
Deci nu greșesc dacă îți spun pictore
Din când în când, dragă poetule de culori!!!
Neavând nici o pretenție că aș fi poet,
Pr. Andrei
.
