POMENIREA ANUALĂ A LUI VALERIU GAFENCU ȘI A MARTIRILOR TEMNIȚEI DE LA TÂRGU OCNA

Valeriu Gafencu:

”Va veni o clipă când inima îți va cânta singură Rugăciunea!”

(† 18 februarie 1952)

„Mucenicii pentru numele Lui și pentru Evanghelie se grăbeau către moarte ca și către un praznic. Eu nu vorbesc despre câteva sute sau câteva mii ale căror nume sunt scrise în calendar, ci despre nenumărate milioane de creștini din întreaga lume, de-a lungul a două  mii de ani, ale căror nume sunt cunoscute și scrise în Ceruri; despre oastea lui Hristos, împotriva căreia este cu neputință a lupta și în fața căreia toate oștile cele potrivnice sunt precum «trestia în fața vântului» Ps. 82:12 ” (Sfântul Nicolae Velimirovici).

De la Valeriu Gafencu am învățat Rugăciunea inimii și a minții

Dom’le, ajunsesem cu Aurel la niște recorduri personale: o spuneam aproape de o mie de ori pe zi. Cu mâna pe puls – cuvântul și pulsația. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Unii

s-au oprit la „miluiește-mă”. Dar mie nu mi-e rușine să spun „pe mine, păcătosul”. Și am stat de vorbă cu Valeriu în legătură cu această rugăciune. Și-i spun: „Dom’le, eu nu mă bucur de  continuitate. Mai am și întreruperi.” Dar ajunsesem să vorbesc cu alții și în minte să am rugăciunea, și să vorbesc ceea ce trebuie să vorbesc. Dar rugăciunea mergea strună, singură! Și m-am perfecționat și eu, și Aurel. Și, cam înainte de a mă elibera, întruna din convorbirile pe care le aveam cu Valeriu Gafencu îmi spune: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi.”

Valeriu nu te chestiona, să-i povestești din viața ta, din trecutul tău… Numai dacă îți venea ție în gând, dar el nu te întreba. El numai îți spunea ce să faci. Îți vorbea, fără să te întrebe nimic. Și știa, la un moment dat, ce gândești, ce anume lucruri te interesează. Am observat asta direct, îți ghicea gândurile, le ghicea. Avea înainte-vedere,  clarvedere…

Despre asta se știa în închisoare, absolut, absolut! Dar nu de către toți, ci numai de către cei care aveau credință, aveau în fire credință. De exemplu, a adus la stare de religiozitate pe un ateu, socialist, unul, Filipescu. A stat de vorbă cu el și la scos din această capcană a raționalismului ăsta infect și infecțios, că a crede în Dumnezeu este un lucru nerațional. Că umanismul lui Erasmus de Rotterdam ar fi ideea cea mai prețioasă pentru mintea omului, că omul s-a făcut pe sine însuși om.

.

Și acum Valeriu e viu 

Câteodată am regrete că nu am rămas cu el până la capăt. Dar și, pe de o parte, nu mi-ar fi plăcut să-l văd murind. El a rămas pentru mine în stare de om în viață. Și acuma Valeriu e viu. Un om viu. Atât de puternic, via frumusețea morală, sufletească în el, încât te cucerea. Dacă l-a cucerit și pe Richard Wurmbrand! Îl cucerise! Și pe câți nu i-a adus la adevărata credință! E mare lucru…

În situația în care nu te gândești decât la viață, când știi că moartea ți-e aproape, acolo, în camera premortuară. De acolo te duceau la groapă. Nu era niciunul să se întoarcă. Dragostea și puterea dumnezeiască s-au revărsat mult în această ființă. Este sfânt! Sfânt!…

.

Când s-o trezi Sfântul Sinod să-l canonizeze…

.

Asta spre știința poporului, pentru că cine l-a cunoscut nu are nevoie de confirmarea Sfântului Sinod, că pe sfinți îi face Dumnezeu și poporul. Nu cei care se tem ca nu cumva să se zică: „Ia uite, bă, ridicați pe legionari la rangul de sfinți!”.

„Libertate! Nu ne ucideți!”

În ziua de 2 mai, în celula de lângă celula unde eram eu, erau doi-trei reeducați și un turnător, unul Ioan Maniu, despre care mi-a atras atenția Aurel. Era un student băgat în camera de reeducare.

Cine erau reeducatorii șefi? Doi studenți. Unul, Pafnutie Pătrășcanu, care își îndulcise numele în Nuti Pătrășcanu – de la Pafnutie – și unul Farmagiu. Erau spaima deținuților. Și a existat o convenție între noi, ca în momentul în care încep să bată reeducatorii pe cineva, acela să-și ia pantoful sau gheata din picior și s-o arunce în geam, ca spărgându-se geamul să producă un zgomot anume, care era convenit, și noi să știm că a intrat în pumnii lui  Pafnutie și ai lui Farmagiu. Și mai erau vreo doi, trei pe acolo. Când am auzit geamul spart, săracul Aurel, care trecuse prin chinurile Piteștiului, nu s-a dat jos din pat. Iar eu, care nu trecusem pe acolo și nu văzusem ce făceau, și deja îmi ispășisem pedeapsa de un an jumate, și s-ar fi cuvenit să aștept să ies, m-am sculat din pat, am deschis geamul. S-au deschis și geamurile celelalte, de la celelalte celule, și am început să strigăm:

Pe acel 2 mai – dincolo de zidurile închisorii era un câmp, la poalele Măgurei venise lumea să sărbătorească pe 2 mai, că pe 1 mai fusese la defilare și pe 2 mai venise acolo lume multă, târgu-ocneni, să mănânce, să bea, să se distreze, „Să trăiască 1 mai”, „Să trăiască partidul”… și nu mai știu ce… Și oamenii au auzit. A fost prima dată când Radio Londra a vorbit despre ce se petrece în închisorile din România. La fel cum americanii, mult așteptații americani, au aflat ce se întâmplă în închisorile din România abia când a ajuns acolo Richard Wurmbrand, după ce a fost eliberat. Altfel nu știau, săracii, cu atâtea aparate din astea, cu atâția spioni, nu știau ce e în România… Nu știau?! Se făceau că nu știu!

După ce s-a întâmplat treaba cu tulburarea din 2 mai, a trecut o bună bucată de vreme când ăștia n-au mai chemat pe nimeni la reeducare – de frică, de teamă. Într-o zi, pe 12 iunie 1951, eu coboram scările către Valeriu, Ianolide le urca; abia privindu-mă, îmi spune: „Vezi că ești programat pentru camera de reeducare. Vezi cum te porți! Avem încredere în tine.” Dom’le, mă întors pe dos! Nu știam cum ar fi trebuit să procedez cu ăștia. Zic: „Mor cu unul de gât! Mă omoară ei, dar strâng pe unul de gât!” Și m-am dus și am ajuns la Valeriu Gafencu. Și-i spun: „Uite ce mi-a spus Ianolide, că voi fi băgat la camera de reeducare.” Un zâmbet aproape serafic mi-a dat, uitându-se la mine: „Nu-ți fie teamă, Octaviane! Mâine vei fi eliberat!” Mă uitam la el credeam că aiurează! „Crede-mă: mâine vei fi eliberat!”

Tot Maica Domnului a intervenit atunci, că puteam să nu mă întâlnesc cu Ianolide. Eu nu sunt un mistic, dar eu iau lucrurile așa cum sunt și cum s-au întâmplat. Și-i spun lui Aurel: „Uite, mă, ce mi-a spus Valeriu!” „Crede-l!” „Mă, dacă e vorba să-l cred, uite, toate lucrurile astea ale mele, bunurile, pantalonii, când o să fie să-mi faci bagajul, le iei și-mi pui numai ce crezi tu că n-ai nevoie!” Și așa a fost. A doua zi, pe 13 iunie, un căpitan intră și-mi spune: „Care ești, bă, Anastasescu?” Zic: „Eu!” Zice: „Fă-ți bagajele!” M-au luat și m-au dus la Bacău. Când am coborât, am trecut prin fața ferestrei unde era așezat Valeriu. Și ne-am uitat pentru ultima dată unul la celălalt. Vai, ce moment! Mă despărțeam de un om care a devenit o ființă de referință pentru mine, pentru tot restul vieții.

Când am ieșit afară, la Bacău, ajuns la gară, se ia un tânăr după mine. Aveam o pereche de pantaloni cu un crac de-un fel și-alt crac de-alt fel – ieșisem cu ei ca să-i las pantalonii mei lui Aurel. Și a-nceput omul să mă descoase: că de unde vin, că nu știu ce… Aveam o grămadă de lucruri prinse într-o păturică roz, mi-aduc aminte de ea ca și-acuma. Și am stat în tren lângă un compartiment unde erau niște doamne. Și eu stăteam pe gândurile mele. Și, la un moment dat, văd că una vine să-mi întindă un sanviș. Zice: „Se vede că sunteți nemâncat.” Zic: „Ba nu, nu sunt. Dar, ce vă face să credeți lucrul ăsta?” Zice: „După cum arătați la față.” Am ajuns în Ploiești chiar în ziua de 13, când mama îmi făcea parastas!

„Rugăciunea îmi umpluse toată ființa”

Cuvântul lui Gafencu despre inima mea care va cânta rugăciunea s-a împlinit în viața mea după ce m-au eliberat, când mi s-a stabilit regula domiciliului obligatoriu. Dar, odată, am călcat această regulă. Luat de un prieten, am mers la țară, în comuna Ogretin. Securitatea a aflat că plecasem din Ploiești. Și când m-am întors acasă, la vreo două săptămâni, văd că ușa de la prăvălie era închisă, deși era în plină zi. Intru pe gang, mama. Zic: „Unde e tata?” „L-au arestat azi. Au venit să te caute pe tine, nu te-au găsit și l-au luat pe el.” Și zic: „Dă-mi repede ceva să mănânc, dă-mi să mă schimb la îmbrăcăminte, că plec.”

Era în 12 august 1951. Și, când mă pregăteam de plecare, apare tata. Îi dăduseră drumul. Probabil că cineva care mă urmărea le-a spus: „A venit Octav Anastasescu”… Și văzându-l pe tata om în vârstă, – n-aveau unde să-l culce – i-au dat drumul acasă. Doar atât a stat: de dimineață și până înspre seară. Tata mi-a zis: „Măi, băiatul tatei, abia acuma îmi dau și eu seama prin ce-ai trecut!”.

După această călcare a regulii domiciliului obligatoriu, pe 13 august 1951 mă bagă la o anchetă într-un garaj. Erau cinci, în frunte cu un plutonier, iar eu eram singur. Și un plutonier stătea la ușă, ca să nu fug. Acolo era miros de șobolani, era mizerabil… Și au început să mă întrebe.

Întrebările erau de rutină: cum mă cheamă, de ce am fost arestat, pe unde am fost. Și, în momentul în care cred că trebuia să înceapă întrebările de fond, a-nceput inima să-mi cânte rugăciunea… Dar o cânta cu un glas atât de tare, că îmi umpluse toată ființa! Iar acest lucru nu s-a petrecut singur, ci împreună cu îmbrăcarea mea într-o sferă luminoasă, incredibil de frumoasă și greu de descris în cuvinte, însoțită de o mireasmă care nu știu cum putea să reziste în împuțiciunea aceea… Și, în momentul acela, am simțit că mi-am pierdut simțul gravitațional, de parcă nu mai aparțineam de pământ. Un singur efort de salt în sus și aș fi ieșit prin tavan. Aveam totuși senzația de existență a trupului meu, dar încolo eram într-un extaz nepământesc.

Tot Maica Domnului, până la urmă, și-a făcut milă de mine. Au urmat trei-patru ore de anchetă, timp în care auzeam că mi se vorbește, dar nu înțelegeam ce. Și mă auzeam vorbind, răspunzând la întrebări, fără ca să știu ce răspund. O minune dumnezeiască. Cred că Valeriu Gafencu – viu, atunci… viu! – era prezent acolo. Sunt convins total de prezența lui acolo, nu se putea altfel! Când am ieșit, când mi-au spus: „Gata! Poți să pleci!”, plutonierul care asistase la discuție m-a condus la poartă. Zice: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!”

Da, la acea anchetă a început inima să spună: „Doamne, Iisuse Hristoase…”, dar cu voce tare, de ajungea în urechi. Și am intrat într-o stare de extaz. Nu-mi mai simțeam trupul, pierdusem senzația de gravitație, simțeam că zbor și zburam! În sfera aceea perfectă, o mireasmă nemaipomenită și o lumină rar întâlnită și neînchipuită. Și timp de vreo trei-patru ore auzeam că sunt întrebat, auzeam voci, dar nu distingeam ce anume se vorbea. Iar eu mă auzeam vorbind și nu știam ce răspund. Minune!

Valeriu Gafencu a făcut minuni fiind viu! El a făcut această minune viu fiind și sunt sigur că Valeriu Gafencu a fost atunci lângă mine. Tare m-a bucurat Dumnezeu! Dar prin câtă suferință a trebuit să trec, ca să ajung la Târgu Ocna, să-l cunosc… vaaai… De-aș sta să număr paradoxurile pe care le-am trăit, mi-ar mai trebui o viață de om! După un timp lung, socotit de mine după ora la care am plecat, la vreo trei-patru ore de stare de aceasta de extaz, mi-au spus că sunt liber să plec. Starea de extaz s-a terminat ca la un ordin: pac, și gata! Pac! Așa a început, cu „Pac!”, tot cu „Pac!” s-a terminat. Brusc.

Din Octavian Anastasescu,
„Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor”, (volum coordonat de Danion Vasile, Ed. Areopag, 2023)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 181 (februarie 2024)

_______________

Sursa – https://www.activenews.ro/prima-pagina/Familia-Ortodoxa-Valeriu-Gafencu-Va-veni-o-clipa-cand-inima-iti-va-canta-singura-Rugaciunea-%E2%80%A0-18-februarie-1952-187616