Predică a ieromonahului Spiridon Roșu – „Îngrădirea de erezie trebuie făcută după regulile lăsate de Sfinții Părinți, nu după păreri și impresii personale…”

În duminica a 18-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinții Părinți au rânduit să fie citită în Biserică pilda pescuirii minunate. Minunea aceasta descrisă de Sfântul Evanghelist Luca 5, 1-11 s-a petrecut la începutul lucrării Mântuitorului pe pământ și ea corespunde chemării la apostolat a primilor ucenici.

Evreii din acea vreme încă nu ajunseseră să descopere cine este cu adevărat Iisus Hristos, dar simțiseră  că nimeni până atunci nu vorbise ca și El și mai ales că nimeni dintre pământeni nu săvârșise minuni atât de mari. Oriunde se auzea că vine Iisus din Nazaret se făcea o mare forfotă, oamenii simpli lăsau toate și se îngrămădeau să asculte pe cel ce vestea cuvântul lui Dumnezeu. Așa citim în Evanghelie:”…mulțimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” Lc 5,1.

Ne punem întrebarea dacă mai seamănă preocupările spirituale ale poporului creștin de astăzi cu cele ale poporului evreu de acum 2000 de ani? Mai exact, mai au creștinii setea de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, lăsând la o parte grijile lumești? Răspunsul trebuie să-l dăm fiecare dintre noi. Mă tem că majoritatea credincioșilor au pierdut această sete de cunoaștere duhovnicească, că oamenii citesc tot mai puțin în ultima vreme. Dar dacă oamenii sunt atât de mult preocupați de grijile și datoriile lumești, atunci cum vor reuși să depășească ispitele tot mai viclene ale veacului din urmă pe care-l trăim?

Unii creștini din zilele noastre se amăgesc pe ei înșiși, zicând că dacă ar fi trăit și ei pe vremea când Mântuitorul viețuia pe pământ și L-ar fi văzut și auzit cu simțurile lor, atunci ar fi fost și ei mai credincioși și mai râvnitori. Numai că ei, fără să-și dea seama, fac o mare greșeală. Ei nu țin cont de faptul că Hristos pe care L-au văzut și propovăduit Apostolii este identic cu Hristos pe care Îl propovăduiește Biserica Ortodoxă astăzi prin toate Sfintele Taine și Sfintele Slujbe. Acestor creștini înșelați care caută să-și justifice credința lor formală le răspunde Sfântul Simeon Noul Teolog printr-un cuvânt înfricoșător : ”Cel care-L aude acum strigând în fiecare zi prin Sfintele Evanghelii și vestind voia Tatălui Celui binecuvântat și nu-L ascultă cu frică și cu cutremur (Ef 6, 5) și nu păzește cele poruncite de El, n-ar fi suportat nicidecum să creadă în El, chiar dacă ar fi fost de față, L-ar fi văzut și L-ar fi auzit învățând. Mai mult, mi-e teamă că, necrezând de fel, l-ar fi hulit socotindu-l potrivnic lui Dumnezeu și nu Dumnezeu adevărat.” Cateheza 29, pag 30.

Revenind la relatarea evanghelică vedem că după ce a încetat să învețe mulțimile, Mântuitorul a poruncit lui Simon (viitorul Apostol Petru) să ducă corabia în larg să arunce mrejele pentru a pescui. Dacă la început Simon a vrut să se împotrivească spunând că o noapte întreagă s-au ostenit zadarnic, totuși, după aceea, a ascultat de porunca Mântuitorului. Existau destule motive să renunțe: avea părerea că știau bine îndeletnicirea pescuitului, erau obosiți și era timpul să se întoarcă la casele lor și nu în ultimul rând nu puteau avea încredere deplină în cel pe care nu Îl cunoșteau decât puțin. Însă toate aceste motive le-a lepădat atunci și s-a hotărât să facă ascultare, zicând: ”dar pentru vorba Ta voi arunca mrejele”.

Ceea ce a urmat cunoaștem, desigur, că ”au prins mulțime de pești încât li se rupeau mrejele” Lc 5, 6.

Cauza uimirii ucenicilor nu era doar cantitatea enormă de pește pe care o adunaseră, ci un fapt mai greu de înțeles la o lectură superficială a Evangheliei. Poate că în viața unor pescari s-a mai întâmplat uneori să reușească să prindă cantități mari de pește, însă să pescuiești într-un anumit loc ascultând de porunca cuiva care vede în adânc este un lucru cu totul ieșit din comun. Astfel a apărut în inima ucenicilor convingerea că Iisus Hristos este: ”Cel ce vede în adânc”. Deci Hristos vede dincolo de limitele de la care omul obișnuit nu poate pătrunde.

Noi spunem în textele bisericești că Iisus Hristos este știutorul inimilor, adică Dumnezeu fiind, cunoaște toate tainele ascunse în inimile oamenilor. El știe și evenimentele viitoare, dar nu le determină automat, ci așteaptă ca omul să conlucreze liber cu El. Așteaptă ca omul să asculte necondiționat de El. Dacă omul refuză să facă voia lui Dumnezeu, atunci El nu-l forțează, ci îl lasă pe om să rătăcească și să simtă roadele neascultării lui. Dumnezeu atât de mult rabdă până într-atât încât îl lasă pe om să lupte împotriva adevărului, să” izbească cu piciorul în țepușă” (FA 9, 5) pentru ca astfel să se întoarcă la pocăință. 

Se pune întrebarea care e criteriul după care Mântuitorul i-a ales pe ucenici?

Oare i-a ales pentru că erau oameni de vază ai societății? Sau pentru că erau aristocrați, sau pentru că ar fi fost învățați în cele ale lumii? Sfântul Apostol Pavel arată că nicidecum nu acestea erau criteriile alegerii ucenicilor, căci zice: ”tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de rușine pe cei înțelepți; tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de rușine pe cei tari” 1 Cor 1, 27.

Atunci care a fost criteriul alegerii celor 12 ucenici? A fost capacitatea de a se lepăda de sine, capacitatea de a face ascultare necondiționată.  Acest lucru se vede din relatarea evangheliilor unde scrie că ucenicii au lăsat toate și L-au urmat grabnic și entuziast pe Hristos. Învățăm și noi de aici că dacă vrem să devenim ucenici ai lui Hristos, trebuie să facem ceea ce au făcut Apostolii în această pildă. Trebuie să ne lepădăm de noi înșine, trebuie să ne smerim cu ușurință, zicând de fiecare dată: pentru cuvântul tău voi face ceea ce îmi ceri, numai cu dorința de a odihni sufletul tău (a aproapelui cu care conviețuim). 

Se plâng oamenii astăzi că Dumnezeu nu ne mai dăruiește părinți duhovnicești, dar nu vor să vadă și cauza pentru care se întâmplă aceasta. Motivul e că nu mai sunt nici ucenici adevărați care să iubească ascultarea. Numai cel ce a fost la început un ucenic bun și statornic, va putea deveni prin creștere duhovnicească un adevărat părinte, care să poată și el forma alți ucenici.

Să încercăm să aruncăm o privire asupra situației bisericești din zilele noastre. Știm că e vreme de răspândire liberă a ereziei, de aceea pentru a ne raporta corect la această situație trebuie să analizăm cum au luptat Sfinții mărturisitori cu ereziile din vremea lor.

Înainte de toate trebuie să lămurim o învățătură ce reiese chiar din pilda acestei duminici. Oare numai Mântuitorul este Cel ce vede în adânc? Nu, ci Dumnezeu a dat această harismă și Sfinților care L-au urmat întru totul și au împlinit mereu toate poruncile Lui. Cum s-ar putea înțelege mai simplu această harismă a vederii în adânc?
            E o putere de înțelegere însoțită de discernământ duhovnicesc a unor situații dificile care nu pot fi pricepute doar cu puterile firii omenești.

Sfinții Mărturisitori care luptau cu ereziile aveau în suflete o convingere și o încredințare că luptă pentru adevăr, nu numai dintr-o convingere provenită din mintea omenească, adică pentru motivul că știau bine învățătura bisericii, ci aveau acea vedere în adânc, erau văzători ai tainelor. Inima lor curată era sălaș al lucrării harului și de aceea Dumnezeu le descoperea tainic în inimă un adevăr mai presus de fire. Sfinții simțeau în ei un foc lăuntric care îi îndemna: ”mergeți până la capăt, suportați cu curaj și demnitate orice necaz, prigoană, sau suferință, mărturisiți adevărul în care credeți și pe care-l iubiți”! Sfinții mărturiseau învățăturile dogmatice cu acrivie și precizie teologică în cuvânt (nu exista nimic neclar sau ambiguu în mărturisirea lor). Cuvântul Sfinților era cu putere, comportarea lor era plină de pace, departe de orice interese egoiste, erau lipsiți de orice urmă de răutate față de dușmanii dreptei credințe, aveau multă compătimire pentru cei înșelați. Iar creștinii din vremea lor văzând cu câtă claritate și tărie, cu cât curaj și iubire mărturiseau sfinții adevărul, se trezeau ca dintr-un somn din înșelarea în care fuseseră duși din neștiință de păstorii căzuți în erezie. Și după aceea ce făceau? Îi părăseau pe eretici, opreau comuniunea cu ei și se alăturau Sfinților pe calea cea îngustă a mărturisirii. Aceasta este pescuirea minunată pe care au lucrat-o Sfinții mărturisitori cu oamenii din toate vremurile. 

Când privim la lupta Sfântului Maxim Mărturisitorul de a apăra Ortodoxia de atacurile ereticilor monoteliți ne punem întrebarea cum de nu s-a înfricoșat, nici nu a slăbit, nici n-a încetat lupta, deși vedea ce dușmani puternici avea de înfruntat (împărați eretici, patriarhi și mitropoliți căzuți și solidari între ei în aceeași tabără eretică, stareți de mânăstiri și popor mult înșelat). Acest Sfânt nu s-a oprit din mărturisirea lui, nici atunci când se părea că toți sunt împotriva lui, pentru că avea în sine ”vederea tainelor”, simțea darul pe care i l-a dat Dumnezeu, iar Sfântul Maxim a pus în lucrare acest dar în folosul celor mulți, măcar că a suferit cumplit pentru aceasta. Sfântul  Maxim nu a apucat să vadă în timpul vieții lui pământești biruința adevăratei învățături bisericești, dar aceasta nu l-a descurajat deloc. Nici nu avea nevoie de o confirmare, aici pe pământ, a adevărului pentru care lupta, deoarece era deplin convins prin har că ceea ce învăța el era singura dogmă mântuitoare.

De ce Sfântul Teodor Studitul a suferit toate prigoanele din partea iconomahilor (izgonirea din mănăstire, închisoare, bătăi, foame, umilințe) fără să se înfricoșeze și fără să-i pese dacă va vedea aici, pe pământ, încununarea luptei lui celei drepte? Avea prin har încredințarea că numai luptând pentru dogma cinstirii icoanelor se poate mântui cineva. Nu mai avea nevoie, el care era văzător al tainelor, să îi fie confirmată cu argumente ale logicii pământești corectitudinea luptei purtate.

Dar Sfântul Teodor a mai făcut un lucru remarcabil atunci când a văzut că mulți creștini se clatină în vremuri de prigoană, neștiind ei ce să facă. Acestora Sfântul le-a scris multe epistole prin care le-a arătat în detaliu cum să ducă lupta cea bună cu ereticii.

Abia la câteva zeci de ani după sfârșitul martiric al Sfântului Teodor Studitul (la Sinodul din Constantinopol, anul 843) oamenii s-au putut convinge de adevărul pe care l-a mărturisit și apărat acest Sfânt. 

Cum se explică faptul că Sfântul Grigorie Palama nu a luat în seamă calomniile și atacurile nedrepte ale patriarhului de Constantinopol, Ioan Kalekas? Știm că pentru îndrăzneala Sfântului Grigorie de a mustra public erezia patriarhului și de a întrerupe comuniunea cu el, acesta a trebuit să îndure condamnarea nedreaptă și pedeapsa absurdă cu anatema. Cine i-a dat Sfântului Grigorie Palama curajul să meargă până la capăt și să mărturisească învățătura ortodoxă despre energiile necreate? Era harul lui Dumnezeu, prin care acest Sfânt Ierarh vedea în adânc și nu se oprea la vorbăria deșartă și la amenințările conducătorilor înșelați ai acestei lumi. Simțea că nu are cum să se oprească, pentru că adevărul trebuie mărturisit întreg, până la capăt.

Și dacă venim la timpurile mai apropiate de noi să luăm aminte cum au luptat Sfinții Ierarhi Mărturisitori în vremea prigoanei bolșevice. Să privim la jertfa Ierarhilor, preoților, monahilor și laicilor pravoslavnici ruși care n-au acceptat nici cel mai mic compromis cu mitropolitul Serghie și cu clericii aflați în ascultare față de el. Toți acești mărturisitori au înțeles trădarea Ortodoxiei pe care o săvârșise mitropolitul Serghie punând Biserica la dispoziția ateilor. Cum de au avut acești clerici convingerea și puterea să rabde judecăți nedrepte, acuzații mincinoase de schismă pentru că au îndrăznit să oprească pomenirea mitropolitului trădător? Și nu numai acestea, dar am văzut mai departe cum acești ierarhi, preoți, monahi și credincioși au mers liniștiți și bucuroși la chinuri și moarte în închisorile și lagărele sovietice, ca și cum s-ar fi dus la o nuntă. De unde le-a venit lor această putere? De la firea omenească? Nu, ci din harul ce lucra în ei făcându-i văzători ai tainelor.
Când privim astăzi la lupta acestor martiri – ”ei de care lumea nu era vrednică“ (Evrei, 11,38)  mai înțelegem un lucru important: că ei nu s-au sacrificat numai ca să se salveze pe ei înșiși, ci au căutat să-i cuprindă în mrejele dragostei lor pe cât mai mulți din cei ce doreau să se mântuiască. Aceasta e lucrarea pescuirii lor minunate, care continuă în istorie până în zilele noastre. 

Profeția rostită de Mântuitorul ucenicului Petru și tuturor celorlalți: ”nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” s-a împlinit cu toți cei 12 Sfinți Apostoli prin întemeierea Bisericii Creștine din Ierusalim și prin lucrarea Apostolilor de creștinare a evreilor și a neamurilor păgâne. Mrejele care sunt lăsate în larg sunt aceleași, adică învățăturile neschimbate ale Evangheliei. Pescarii de oameni din vremurile noastre sunt episcopii ortodocși ajutați de preoți ortodocși, pentru că numai ei sunt urmașii adevărați ai Sfinților Apostoli într-o succesiune neîntreruptă de 2000 de ani. Am putea asemăna comunitatea creștinilor ortodocși cu un staul de oi cuvântatoare care este păstorită de oameni aleși de Dumnezeu: ”întâi Apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători” 1 Cor 12, 28.

Multe necazuri și răutăți s-au abătut asupra Bisericii Ortodoxe de-a lungul veacurilor, dar peste toate a ieșit biruitoare, cu mila și ajutorul lui Dumnezeu.

De peste 100 de ani (din anul 1903) s-a infiltrat în viața Bisericii și s-a dezvoltat nepedepsită cea mai vicleană și mai periculoasă dintre toate ereziile apărute vreodată, anume panerezia ecumenismului. Caracteristica acestei mișcări de origine ocultă este că nu are o doctrină clar precizată, ci doar o sumă de principii formulate în mod vag și general, niște idealuri umaniste atractive prin care se încearcă să fie duși în rătăcire majoritatea oamenilor. Una din învățăturile eretice de bază ale ecumenismului este că în prezent Biserica este dezbinată într-o mulțime de așa zise biserici și că fiecare din ele deține numai unele părți din adevărul de credință. Ecumeniștii consideră că în momentul în care toate aceste “biserici parțiale și nedepline” se vor uni într-o largă și unică confederație religioasă atunci va apare ”biserica  adevărată”. Prin aceste învățături false se atacă în mod direct toată eclesiologia ortodoxă, pentru că toți Sfinții mărturisesc că Biserica Creștină Ortodoxă este unica Biserică adevărată – ea este ”Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” 1 Tim 3, 15. Nu există biserici eterodoxe, în afara Bisericii Ortodoxe, ci doar confesiuni eretice, iar membrii lor dacă doresc să se mântuiască trebuie să se pocăiască, să lepede toate învățăturile rătăcite, să le anatematizeze împreună cu susținătorii lor, apoi să primească Botezul ortodox. 

Întrucât vremurile pe care le străbatem sunt dificile, credincioșii caută măcar o sfătuire în legătură cu problemele multe care îi asaltează. În acest sens ne bucurăm să reascultăm înregistrări cu predicile unor ierarhi români care vorbeau cu câțiva ani în urmă, curajos și convingător, despre unele pericole abătute asupra vieții bisericești. Erau incriminate păcate grave care se răspândeau în societate, atât din cauza propagandei venite din străinătate, cât și din cauza unor legi anticreștine aprobate și impuse de politicieni. Era vorba de răspândirea neîngrădită a prostituției, a pornografiei, a drepturilor acordate minorităților sexuale, violența și imoralitatea difuzată în tot spațiul mediatic sub forma unei agresiuni fără precedent în istorie asupra societății românești. Circulă și acum între creștini aceste înregistrări mai vechi și fiecare așteaptă de la cel căruia i le-a dăruit să audă vreun cuvânt de apreciere. Oamenii ar dori să-i lauzi pe acești ierarhi în comparație cu cei actuali care sunt mai supuși față de conducătorii lumești decât cei din trecutul apropiat.

Dar eu mă simt dator să atrag atenția că acele discursuri frumoase și edificatoare ale ierarhilor din trecutul apropiat nu și-au făcut efectul, ci au rămas doar niște niște cuvântări frumoase și neputincioase pentru că erau lipsite de un lucru esențial. Este vorba aici despre o carență veche de peste un secol a politicii bisericești a ierarhilor ortodocși români.

Care este acel lucru care lipsește din discursul ierarhilor? Este contraofensiva ortodoxă probată prin fapte. Aceasta înseamnă că după ce au descris și evaluat atacul forțelor răului aspra creștinătății ortodoxe ar fi trebuit să apară prompt și contra-reacția. Atunci când o cetate este atacată de dușmani nu e suficient să avertizezi despre pericolul produs de ei, ci trebuie obligatoriu să te înarmezi și să lupți dacă vrei să supraviețuiești. Mă gândesc că un ierarh contemporan mărturisitor ar trebui să facă afirmații de genul următor: ”În cazul în care voi, politicienilor (sau orice categorie de conducători lumești), nesocotiți voința creștinilor și ne siliți să acceptăm legile voastre împotriva poruncilor Evangheliei, atunci noi, clerul și poporul, în frunte cu patriarhul, vom porni război împotriva voastră cu toate armele spirituale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, și cu care suntem datori să ne apărăm Biserica și neamul. Vă facem cunoscut că vom înceta orice colaborare sau legătură cu puterea de stat anticreștină. Această schimbare a raporturilor între puterea bisericească și puterea statală va fi urmată de mai multe măsuri concrete: neacceptarea amestecului factorului politic în alegerea ierarhilor, refuzul subvențiilor de la stat în ceea ce privește salariile preoților și a personalului bisericesc neclerical și a construirii și restaurării de biserici dar cu recuperarea bunurilor bisericești confiscate în mod abuziv de către autoritățile laice de-a lungul timpului, revizuirea relațiilor Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni eterodoxe ignorând principiile ecumenismului, oprirea activității bisericești din instituțiile statului, canonizarea Sfinților Martiri ai secolului XX fără a fi necesară avizarea sau acordul din partea puterii politice lumești, nesupunere civică în privința legilor cu conținut anticreștin (cum ar fi impunerea actelor biometrice, drepturile și privilegiile acordate minorităților sexuale în detrimentul drepturilor creștinilor, condiționarea cununiei religioase de săvârșirea prealabilă a căsătoriei civile etc), mustrarea publică a conducătorilor lumești pentru greșelile și abuzurile pe care le săvârșesc împotriva poporului credincios ortodox și alte măsuri în acest sens care privesc relația între Biserică și stat. Vom merge pe calea cea îngustă a mărturisirii și suportării prigoanei, bine știind că «noi trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni » (FA5, 29)”.

Fără îndoială multor credincioși din zilele noastre le va părea exagerat un asemenea mod de mărturisire a credinței. Însă de-a lungul istoriei Sfinții Ierarhi Mărturisitori ne încredințează nu numai că este corectă această contra–ofensivă ortodoxă probată prin fapte, ci este singura cale posibilă pentru mântuire atunci când păgânii sau ereticii atacă Biserica. În acest sens oferim câteva exemple.

Sfântul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și a întregii Rusii în momentele cele mai dificile, când imperiul țarist se prăbușea în anarhie, s-a ridicat singur și a pedepsit cu anatema pe bolșevicii aflați la putere și prigoneau fără cruțare Biserica. Într-o scrisoare pastorală din 1918 Sfântul Tihon scria: ”Ne întoarcem cu profundă durere spre acești monștri și le adresăm un avertisment de care să se teamă: <<Smintiților! Reveniți-vă! Încetați masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veșnic în viața viitoare și de un blestem înfricoșător asupra urmașilor voștri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtați încă numele de creștin, căci prin naștere ați aparținut Bisericii Ortodoxe.>>.”

Dacă nu ar fi făcut această faptă eroică de contra–ofensivă ortodoxă ar fi pierdut totul, inclusiv mântuirea. Comuniștii l-au arestat, însă au renunțat să-l ucidă, pentru că știau că poporul îl iubea foarte mult și se temeau că dacă îl vor omorî, ei îl vor cinsti ca pe un Sfânt.

Un alt exemplu de mărturisire ortodoxă îl constituie jertfa Sfântului Ierarh Ambrozie Mărturisitorul Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Georgia. Acesta fusese arestat împreună cu alți ierarhi din Sinod pentru că expediase în străinătate un memorandum în care descria prigonirea de către rușii sovietici a  Bisericii din Georgia, că ascunsese tezaurul Bisericii și că s-a împotrivit să fie cedate statului bisericile pentru a fi profanate. Sfântul Ambrozie Patriarhul declara în fața Tribunalului Sovietic: ”Așa cum strămoșilor noștri li se părea dulce primirea suferințelor pentru patrie și credință, la fel de plăcută îmi va fi și mie această pedeapsă pe care mi-o va da Tribunalul Suprem pentru că nu am tăcut în ceea ce privește apărarea Bisericii naționale și libertății poporului georgian. Aceasta va fi încununarea crucii pe care o port de o viață, anume de 37 de ani de când slujesc lui Hristos”. Pentru această înfruntare curajoasă a comuniștilor a fost condamnat la ani grei de închisoare, dar nu a cedat nimic și nu a făcut nici cel mai mic compromis cu dușmanii credinței. Prin toate faptele vieții sale nu doar că și-a câștigat cununa de martir, dar a arătat poporului creștin că în vremuri de prigonire numai calea mărturisirii este singura cale de mântuire.

Aflând noi aceste modele de mărturisire a credinței ne întrebăm: oare s-a auzit vreodată în ultima sută de ani să fi rostit vreun ierarh ortodox român că îi sunt plăcute pedepsele date de dușmani pentru că nu a vrut să trădeze drepturile Bisericii? 

Răspunsul este negativ, din nefericire. Nimeni n-a auzit astfel de mărturisiri curajoase.

Datorită acestei lașități manifestate la vârfurile conducerii bisericești, nici preoții din vremea noastră nu îndrăznesc să iasă pe calea mărturisirii. Astăzi, majoritatea preoților urmează același model de comportare ca și cel al ierarhilor lor, ierarhi care cedează drepturile Bisericii conducătorilor lumești ostili față de credință.

Un alt exemplu de Sfânt Ierarh Mărturisitor  din secolul al XX lea este Sfântul Gorazd, episcop de Boemia, din Cehoslovacia. Acesta, inițial a fost preot catolic, dar ulterior, s-a convertit la Ortodoxie împreună cu 100.000 de catolici cehi. A fost hirotonit episcop al Moraviei și Sileziei.  În anul 1942 a fost arestat de naziști din cauza implicării lui în mișcarea de rezistență națională împotriva ocupației naziste a Cehiei. În cripta catedralei în care slujea a adăpostit mai mulți luptători din mișcarea de rezistență, dar a fost trădat și pus în situația de a-și salva preoții și credincioșii ortodocși de represaliile naziștilor. Pentru a salva viețile oamenilor nevinovați din comunitate și a preoților coslujitori, s-a predat pe sine în mod liber și și-a oferit viața în schimbul salvării vieții acestora. Într-o scrisoare adresată Protectoratului german, Sfântul Gorazd scria: ”Mă pun pe mine însumi la dispoziţia autorităţilor. Sunt gata să suport orice, chiar şi pedeapsa cu moartea”. A fost arestat, închis, torturat și în cele din urmă condamnat la moarte și împușcat, iar Biserica Ortodoxă pentru jertfa, curajul și dragostea lui față de poporul credincios ortodox, l-a trecut în rândul Sfinților Mucenici.

Văzând cele trei exemple de Sfinți Ierarhi Marturisitori, se desprinde concluzia că atunci când Biserica este prigonită (indiferent de felul agresiunii exercitate de atei, eretici, păgâni), singura posibilitate de mântuire este mărturisirea și apărarea curajoasă a Adevărului, iar cei ce nu mărturisesc – prin aceasta – se leapădă de credință.

În vremurile acestea periculoase pentru mântuire, singurii păstori adevărați și văzători ai tainelor, sunt Sfinții care au condamnat deja în cuvântul scris sau vorbit erezia ecumenismului: Sfântul Sfințit Mucenic Ilarion Troițki, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Sfântul Ierarh Filaret de New York,  Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, Sfântul Cuvios Iustin Popovici, Sfântul Cuvios Serafim Rose, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Ierarhi ca Augustin Mitropolit al Florinei, Arhiepiscop Averkie Taușev și alții. De la acești păstori adevărați trebuie să învățăm noi, preoții cei de astăzi, arta pastorală de a pescui oamenii, nu din marea înviforată a acestei vieți, ci din apele tulburi și otrăvite ale ereziei pierzătoare. Este adevărat că noi nu avem înălțimea lor duhovnicească, nici puterea și experiența luptei lor, dar avem dorința să facem ascultare necondiționată de ei, știind că aceasta e singura cale de mântuire. Dacă simțim că scrierile și pilda vieții lor ne-a mișcat inimile și am pornit prin fapte să urmăm lor, acesta ar fi un semn că ne putem considera și noi o parte mică și neînsemnată a pescuirii lor minunate.

Dar, oare Sfinții Apostoli numai o singură pescuire minunată au săvârșit în viața lor? Chiar atât de ignoranți să fim încât să credem că după ce Sfinții Apostoli au reușit să convertească la creștinism o cetate, ori o provincie, s-au oprit numai la atât, s-au izolat de restul lumii și și-au abandonat misiunea încredințată lor de Mîntuitorul? Iată ce mărturisește Sfântul Apostol Pavel: ”Că dacă eu binevestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuința. Că vai mie dacă nu voi binevesti!” 1 Cor 9, 16.

Atunci când episcopii abandonează lupta de apărare a Ortodoxiei și trec de partea ereziei, atunci ar trebui să se ridice eșalonul al doilea reprezentat de preoți. Dacă nici aceștia nu-și fac datoria de păstori și mărturisitori atunci lupta lor trebuie să o preia monahii și chiar simplii credincioși. Mărturisirea curajoasă a adevărului nu e o harismă acordată rareori numai anumitor credincioși, ci este o datorie pentru tot creștinul care vrea să împlinească porunca Evangheliei: ”Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și eu pe el în fața Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri.“ Mt 10, 32-33.

Dogmele și Canoanele dogmatice sunt hotarele veșnice care descriu precis limitele credinței ortodoxe. Dincolo de aceste hotare se cade pe tărâmul blestemat al ereziilor. 

 Atunci când un creștin cunoaște aceste învățături și face ascultare de un păstor care respectă cu acrivie dogmele, devine inacceptabil pentru el să le nesocotească chiar și în mod parțial sau inconstant – numai pentru anumite perioade de timp.

Ce înseamnă faptul că un credincios, după ce i s-a explicat de multe ori, cu toate argumentele, că trebuie se îngrădească de erezia ecumenismului, refuză să o facă și participă alternativ când la slujbele ortodocșilor îngrădiți, când la slujbele ecumeniștilor? Aceasta arată că pentru el este totuna să viețuiască într-o ”casă zidită pe stâncă“ (Mt 7, 24) reprezentată de poruncile dumnezeiești, cu a viețui într-o ”casă zidită pe nisip” (Mt 7, 26), adică o casă a părerilor eronate omenești amestecate cu învățături relativiste de origine demonică. Așa cum”nimeni nu poate sluji la doi domni” Mt 6, 24, tot așa nimeni nu poate avea concomitent și o credință ortodoxă și o credință eretică. Oamenii ar trebui să înțeleagă că acei credincioși care nu s-au îngrădit, au rămas în comuniune cu episcopii și preoții ecumeniști și au o credință diferită de a noastră, a ortodocșilor îngrădiți. Credința noastră este moștenirea întreagă primită de la Sfinții Apostoli, Sfinții mucenici și Sfinții Părinți, pe care vrem să o păstrăm fără adaosuri, fără lipsuri și fără schimbări. Acesta este motivul pentru care nu avem nici un amestec bisericesc cu ei.

Dacă totuși, după toate eforturile depuse de a determina pe acel om să nu mai frecventeze adunările (slujbele) ecumeniștilor, el tot nu renunță la acest păcat atunci, cu durere și părere de rău, el trebuie exclus temporar din comunitatea ortodoxă îngrădită de erezie. În acest caz preotul  ar trebui să-i spună: ”Frate(soră) drag(ă), atunci când te vei hotărî să te desparți definitiv de ecumeniști, noi te vom reprimi între noi, dar până atunci noi nu te mai putem primi la slujbele noastre, ci doar ne rugăm pentru pocăința ta.”

În urmă cu 2 ani ne-am angajat pe calea dificilă și dureroasă a mărturisirii Ortodoxiei, cu scopul de a apăra și păstra dreapta credință întreagă, neschimbată și nefalsificată de eretici. Am făcut acest pas nu dintr-o pornire egoistă sau ambiție personală, ci având binecuvântarea tuturor Sfinților Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii.

Poate că unii nu înțeleg că îngrădirea de erezie trebuie făcută după regulile lăsate de Sfinții Părinți, nu după păreri și impresii personale, pentru că în acest ultim caz lupta cu erezia devine o iluzie și un model greșit ce poate duce în rătăcire mulți credincioși. 

            Creștinătatea de azi a ajuns la o asemenea decădere încât cei ce sunt creștini doar cu numele nu numai că sunt lipsiți de vedere duhovnicească, dar se și laudă cu orbirea lor, fapt pentru care adesea trâmbițează în public concluzii greșite. Astfel ei zic: ”Noi vedem că nu s-a schimbat nimic odată cu aprobarea documentelor Sinodului din Creta, pentru că nici dogmele, nici slujbele nu s-au schimbat.” Prin aceasta demonstrează că sunt orbi și nu pot să vadă cum ecumeniștii au anulat sinodalitatea Bisericii, au stricat dogma despre unicitatea Bisericii, au batjocorit în mod viclean Taina Cununiei, au relativizat importanța postului, iar mai nou caută să necinstească și Taina Preoției prin faptul că nesocotesc adevărul Sfintei Scripturi (anume că preotul poate fi bărbat al unei singure femei – Tit 1, 6).
            În vremurile acestea de apostazie premergătoare evenimentelor apocaliptice sunt mulți pescari răi și vicleni care își întind cu iscusință plasele lor nenumărate și dese cu scopul de a prinde pe cât mai mulți oameni spre a-i duce spre pierzare. Pescari duhovnicești care să știe să pescuiască în adânc, sunt din ce în ce mai rari în vremurile noastre.

Revenind la relatarea evanghelică a acestei duminici, vedem că se încheie într-un mod fericit: ”și trăgând ucenicii luntrile la țărm și lăsând totul i-au urmat Lui.” Lc 5, 11.

Ce înțelegem de aici? Faptul că după ce, cu binecuvântarea Domnului Iisus Hristos, au prins în mod neașteptat o mulțime mare de pești, mai apoi s-au lăsat pe ei înșiși să fie pescuiți de Mântuitorul, devenind din pescari – Apostoli și stâlpi ai Bisericii. Aceasta este a doua pescuire tainică, care o depășește neasemănat de mult pe prima. Este răspunsul chemării la apostolat al primilor ucenici ai Mântuitorului.

Se spune că ucenicii au lăsat toate și au urmat lui Hristos. Dar fiind săraci, ce puteau ei să lase?

Au lăsat toate dorințele firești, adică nevoia de hrană, de odihnă, nevoia de a avea un adăpost liniștit și sigur și în general orice bun pentru viața trupească. Au lăsat și disprețuit toate bunurile după care se zbat și aleargă în general oamenii. Și ce au primit apostolii ca urmare a lepădării dorințelor firești? Au primit harul de a învăța arta de a salva și păstori sufletele omenești.

Preotul Martir rus Valentin Sventitski scria pe la anul 1920 că: ”În vremurile din urmă se vor contopi pseudo-creștinismul cu anti-creștinismul. Ca urmare istoria de secole a creștinismului va sfârși într-o stare de profundă și totală minciună și necredință. În fapt, popoarele se vor înstrăina de Evanghelie, cu toate că o vreme, Biserica va continua să-și exercite asupra lor o autoritate aparentă și o putere neputincioasă.” Această profeție se conturează tot mai clar pe zi ce trece. Acum nu ne rămâne decât să ne trezim și să încercăm să trezim și pe alții, până nu va fi prea târziu.