Să ne fie de folos!

.

.

Puteți descărca această predică în format audio mp3 de aici –  Download “2021.10.03-predica-pr-andrei-la-predica-de-pe-munte-iubirea-vrajmasilor.mp3” 2021.10.03-predica-pr-andrei-la-predica-de-pe-munte-iubirea-vrajmasilor.mp3 – Downloaded 127 times – 35,15 Mo

.

Pr. Andrei a ținut să fie făcută această mențiune spre înțelegerea corectă a mesajului: Textul poeziei Sfântului Ioan Iacob Hozevitul citit spre finalul predicii – ”Graiuri profetice”, nu poate fi interpretat ca milenarist.

.

CRITERII GENERALE DE IDENTIFICARE ALE ADEVĂRATELOR REVELAŢII ŞI MINUNI

”Din punct de vedere teologic, o descoperire dum­nezeiască îşi află temeiul pe împlinirea următoarelor condiţii:

Echilibrul moral

Chezăşia de bună credinţă, de curăţenie, de minte sănătoasă şi de echilibru sufletesc la persoana căreia i s-a făcut descoperirea (Vasele alese sânt curate întru totul şi nu se dezmint cu nimic).

Desăvârşita concordanţă cu învăţătura Bisericii

Încadrarea desăvârşită a unei descoperiri în cuvântul Sfintei Scripturi şi în învăţătura Bisericii; cu alte cuvinte, revelaţia nu trebuie să cuprindă nici o învăţătură nouă, care ar putea să se împotrivească cât de puţin celor vechi, adică celor cuprinse în Cărţile Sfinte şi în toată Sfânta Predanie.

Această susţinere se întemeiază pe însuşi cuvântul Mântuitorului, care spune: „Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea nu poate dăinui”. Deci Dumnezeu nu va lucra niciodată împotriva Bisericii Lui, ceea ce ar fi o aberaţie (de văzut Marcu 3, 24).

Pe de altă parte, Apostolul Pavel vesteşte cu toată tăria: „Dar chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar veni să propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema !” (Galateni 1,.8).

Puritatea revelaţiei

Adevăratele revelaţii şi minuni nu cuprind elemente care ne-ar putea prilejui un simţămînt de trufie. Descoperirile dumnezeieşti nu ne ispitesc prin proslăvirea unor merite ale noastre, şi nici prin făgăduinţe excepţionale de mărire pentru viaţa de dincolo. În schimb, adeseori, falsele revelaţii şi minuni ne stîrnesc gînduri de mîndrie, atrăgîndu-ne în aceeaşi cale pierzătoare în care însuşi Satana a căzut[1].

Minunile poartă pecetea Domnului

Dacă un pretins „iluminat” sau vizionar ar căpăta darul de făcător de minuni, este nevoie ca toate acele minuni, semne deosebite, vindecări sau sculări din morţi pe care le-ar face, să fie împlinite în numele lui Iisus Hristos, iar nu într-un alt chip.

Astfel scrie şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I-a sa Epistolă (4, 1-3): „Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”.

Profeţiile sânt insuflate de Duhul Sfânt

În sfârşit, profeţiile care eventual s-ar face de către un prooroc, în cazul unei descoperiri dumnezeieşti, trebuie să fie izvorâte din Adevăr, căci Hristos este Adevărul. Această condiţie este întărită de faptul că numai Dumnezeu are preştiinţa în veşnicie, a toată lumea văzută şi nevăzută, şi că deci numai El, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate înştiinţa pe prooroci despre vestirile viitoare.

În schimb, Satana se bizuie pe ghicitorii sau pe preziceri, iar falşii profeţi, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură, sânt insuflaţi de această putere luciferică, sau de duhurile pitoniceşti. Acesta este şi dedesubtul real al tuturor fenomenelor ocultiste, produse întotdeauna prin asemenea manifestări demonice.

În linie generală, profeţiile se integrează în planul universal al mântuirii şi au totdeauna un substrat du­hovnicesc, iar prezicerile şi ghicitoriile se mărginesc la speculaţii exterioare, lumeşti şi stârnesc o vicioasă curiozitate a cunoaşterii în viitor prin ispitirea lui Dumnezeu. În cazul manifestărilor demonice cu aparenţe angelice, prezicerile unor falşi profeţi îmbracă forme religioase şi mistice, dar atunci cuprind întotdeauna o învăţătură greşită sau o abatere de la calea dreptei credinţe.

Rezumând cele de mai sus, se pot susţine următoarele: Pentru ca anumite pretinse descoperiri dumnezeieşti să poată prezenta siguranţa deplină că sânt o lucrare a lui Dumnezeu este nevoie ca tot conţinutul acelor revelaţii să se încadreze în chip desăvârşit în litera Sfintei Scripturi şi în Sfânta Predanie. Nici un cuvânt să nu fie spus în plus sau în minus faţă de învăţăturile Bisericii noastre Ortodoxe, şi nici o ciudăţenie să un apară din tot ceea ce se vesteşte şi se face de către un asemenea iluminat.

Dar dacă asemenea presupuse minuni se ridică pe o temelie şubredă, sau cuprind erezii şi sminteli, trebuie să ne ferim de ele ca de foc, ca de nişte curse diavoleşti, în care ne putem pierde mântuirea. Totodată, avem datoria de a-i feri şi pe ceilalţi fraţi ai noştri, care sânt mai puţin pregătiţi duhovniceşte şi deci mai înclinaţi de a primi asemenea ispite, pentru ca nu cumva să se prăvălească ei într-o prăpastie de moarte.”

Mihail Urzică – Minuni și false minuni, editura Anastasia, 1993, pp. 48-82

.

”Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi materiale şi a existat numai pe dimensiunea socială, cu atât el a devenit mai puţin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puţin liber.

Spiritul său aparent elevat s-a redus şi s-a debilitat. Cucerind tot mai mult în zonele periferice ale existenţei şi renunţând la ceea ce îi era esenţial, renunţând la ceea ce era definitoriu în folosul unor podoabe şi artificii, el şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie. Viaţa spirituală a omului a avut toate aparenţele unei adevărate creşteri, dar în realitate s-a produs o sărăcire; lipsit de o cuprindere a întregului, de un principiu ordonator, supus unor date efemere, această viaţă nu a putut fi creştere organică, firească şi logică deodată, ci o adunare, o adăugire cantitativă continuă.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la poziţia materialistă în faţa lumii şi vieţii, să înlăture podoabele iluzorii ale modernismului pentru a-şi putea regăsi echilibrul şi fructifica datele originare esenţiale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” a unui Jean Jaques Rousseau, ci de o considerare şi valorificare a ceea ce constitue fundamental şi plural condiţia noastră de oameni. Ce anume înseamnă pentru noi o întoarcere? Înseamnă renunţare la deruta materialistă care dezumanizează, renunţare la tot ceea ce duce la resentiment şi negaţie. Ce înseamnă progres? Înseamnă dezvoltare, înseamnă creştere din sâmburele generator al fiinţei, înseamnă, în limita superioară, înflorire; aceasta înseamnă a fi om adevărat şi întreg, a fi distins şi civilizat: înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa, aceasta este scopul superiorităţii tale de om. Nu întoarcere, deci, şi nici oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aici se situează simplitatea; simplitatea este starea morală a omului ce se mişcă esenţial şi sincer.

Simplitatea în etică, întocmai ca şi în estetică, înseamnă linie mare, trăsătură esenţială şi definitorie. Liniile mari dau chipul făpturii, liniile mari constitue şi aduc definirea.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară ideii de început, de principiu, adică de Dumnezeu. De aceea Biblia, cartea simplităţii şi a permanenţelor, ne vorbeşte de simplitate în legatură cu copilul şi profetul.”

Ernest Bernea – Îndemn la simplitate – Editura Predania

.

Apocalipsa – Capitolul 16:

”Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei. Şi al doilea înger a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare. Iar cel de al treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: Drept eşti Tu, Cel ce eşti şi Cel ce erai, Cel Sfânt, că ai judecat acestea: Fiindcă au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt! Şi am auzit din altar, grăind: Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale! Şi al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are putere peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă. Şi al cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit. Şi al şaselea înger a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui. Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte. Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui! Şi i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon. Şi al şaptelea înger a vărsat cupa lui în văzduh şi glas mare a ieşit din templul cerului, de la tron, strigând: S-a făcut! Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic. Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară. Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare.”

.

Sf. Ignatie Teoforul – Sfaturi duhovnicești – Epistola către Efeseni – Capitolele X, XIII și XV

.

”Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor „de sus.” Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar nu mai puţin frumoaselor adevăruri. Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oamenii mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de-o altă categorie, de acea a trufaşilor.

    Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct ct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragoste şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare celeia din mlaştinile netulburate.

      Ah omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă! Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om.
Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n esenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului rareori rezistă marilor înălţimi.”

Ernest Bernea – Despre trufie și magia minciunii

.

”La anii veacului din urmă,
Păstorii cei duhovniceşti
Se vor abate de la turmă
Urmând curentele lumeşti.

Păşi-vor ei pe calea strâmbă,
Lăsându-şi drumul părintesc
Şi vor cânta la oi din „drâmbă”,
Iar nu din „fluier păstoresc”.

Vor face focul cu „progresul”
În „staulul duhovnicesc”
Şi fumul va sârni eresul
Rătezului papistăşesc.

Atuncea lumea cu ştiinţă
Va face născociri mereu
Şi nu va fi la ea credinţă
Nici temere de Dumnezeu!

Norodul cel cu simplitate
– De frica veşnicelor munci –
Va mai păzi cu scumpătate
Dumnezeieştile porunci.

Dar vieţuind în neunire
Şi fără povăţuitori,
Vor fi urâţi de stăpânire
Şi mulţi vor sta prin închisori.

Acei cu râvnă mai fierbinte
La fapta bună şi smeriţi,
Vor fi ca cei ieşiţi din minte
De toată lumea socotiţi.

Înţelepciunea omenească
Va face idoli pe pământ
Şi lumea vrea să folosească
Desmăţul ca aşezământ.

Vor tunde bărbile şi părul
Şi hainele vor reteza,
Iar legile cu adevărul
La modă toate vor scurta.

La tineri nu va fi ruşine
Şi nici iubire între fraţi,
Iar moda va târâ cu sine
Pe oamenii destrăbălaţi.

Atuncea Dumnezeu, cu greaţă
Va căuta spre pământeni
Şi-i va lipsi pe mulţi de viaţă
Ca oarecând pe „sodomeni”.

.

Pământul îşi va pierde mana
Şi munca nu va fi cu spor,
Că mulţi vor crede pe „Satana”
Tovarăş slobozirii lor!

Atuncea lumea va să fiarbă
Ca un cazan la „pirostea”
– Aprinsă de mânie oarbă –
Şi pacea ei se va lua.

Războaie mari, înfricoşate,
Se vor ţine aproape lanţ
Dar mai grozav va fi ca toate
A „celor şapte din Bizanţ”!

Noroadele civilizate
Când mai vârtos vor prospera,
Ca fiarele înfometate
Cu dinţii se vor sfâşia.

Vor face „care” zburătoare
Iar coada lor de scorpion
Va face iarăşi tulburare
Ca turnul de la Babilon.

Atunci va fi ca armătură
Balauri groaznici de metal,
Împrăştiind pârjol din gură
Şi fumuri cu venin mortal.

La vii abia a treia parte
Din toată lumea va scăpa,
Iar restul se va da la moarte,
Apoi războiul va-nceta!

Căci Înger va veni din ceruri,
Strigând cu glas înfricoşat
Să pună capăt la măceluri
Puterile din Ţarigrad.

Acolo îngerii vor pune
Pe tronul bizantin un sfânt
Şi paşnic toţi se vor supune,
Lipsind războiul pe pământ.

Atunci va fi Ortodoxia
În toată lumea strălucind
Şi va să piară duşmănia
Belşug şi dragoste fiind!”

.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul – GRAIURI PROFETICE (Culese din hrisoave greceşti)

.

Sărace om din vremea nouă,
„Din veacul cel cu înnoiri”
În ce galop alergi pe urma
Unei deşarte năluciri.

(Himera vieţii se arată
Ca o nălucă, ca un vis,
Frumoasă şi strălucitoare,
Ca un odor de paradis).

O fericire pământească
Voind a-şi făuri mereu,
Te-ai aruncat (în goana vieţii),
Departe de la Dumnezeu.

Ai născocit atâtea lucruri
Şi ai atâtea înlesniri,
De crezi că vei ajunge
„Culmea desăvârşitei fericiri!”

Dar, iată, – tocmai – dimpotrivă –
Pe cât mai mult o urmăreşti
Ea tot mai mult se depărtează
Şi tu mai neferice eşti.

Păşeşti peste adâncul mării
Şi prin „văzduh te porţi zburând”
Iar marginile depărtării
Le-apropii astăzi „la un gând”.

Ai terminat cu mesteşuguri
„Isprăvile” de pe pământ
Şi vrei să mergi „în altă lume”
Să pui acum „aşezământ”.

În goana ta fulgerătoare
Spre „ostrovul cel fericit”
Ai trupul hămesit de-a pururi
Şi sufletul nemulţumit.

Prin cele ce-a rodit ştiinţa,
Nesocotindu-l pe Hristos,
Cu patru mii de ani în urmă
Pe oameni iarăşi i-a întors.

Din nou suntem la „Turnul Babel”
Căci iarăşi ne-am amestecat
Şi iarăşi nu ne înţelegem,
În drumul care-am apucat.

Acum făptura cea aleasă,
Ca fiara este la nărav.
Căci, niciodată până astăzi
Nu s-a distrus aşa grozav!

Priveşte, omenire, roada
Pe care ţi-ai agonisit
Să vezi la ce măsură – oare –
De fericire ai sporit!

Priveşte câte cimitire,
În scurtă vreme le-ai umplut
Şi câte milioane, astăzi,
Cămin şi ţară şi-au pierdut.

Vezi nesfârşitele şireaguri
De invalizi şi de sărmani,
De cei săcătuiţi în lagăr
De văduve şi de orfani.

Priveşte valul cel de lacrimi,
Că astăzi a sporit mai mult
Auzi cârtire de noroade,
Ce gemete şi ce tumult!

Şi spune-mi unde-i fericirea,
Pe care o vânezi mereu,
La ce-ai ajuns fără credinţă
În pronia lui Dumnezeu!

Ai cercetat adâncul firii
Şi sufletul ţi l-ai uitat,
Ai scos din „unde” pe lumină
Iar duhul ţi-i întunecat.

Sălbăticia din natură,
În multe părţi ai îmblânzit
Iar patimile cele rele
Mai tare le-ai sălbăticit.

.

Tu faci oraşe plutitoare,
Împărţind al mării val,
Şi fortăreţe zburătoare
Cu aripile de metal!

În schimb, noianul cel de taină
Al sferelor duhovniceşti
Nestrăbătut mereu rămâne
– Spre culmile cele cereşti.

La strălucirea orbitoare
A născocirilor lumeşti,
Domneşte întuneric beznă,
În sufletele omeneşti!

Maşinăriile lucrează şi scriu
Cu fumul în văzduh
Mizeria nesuferită
A unei vieţi „fără de duh”.

Pufnind, motoarele oftează
Cu lucrătorul cel sărman
Cu mîini şi faţă obosită,
Murdare veşnic de catran.

Nădăjduiai că chimiceşte
Prin felurite socoteli
Vei întocmi o fericire
Cu alt sistem de rânduieli.

Dar naţiunile mai tare,
Prin „născocire” se distrug,
Iar tu le pregăteşti la modă –
Prea mizerabilul coşciug.

Prin egoismul animalic,
Voind progresul să-l zideşti,
Cu lacrimi – iată – şi cu chinuri
Pe biata lume o hrăneşti.

Acuma însetezi de pace
Şi văd că te sileşti mereu
Să făureşti prin „conferenţe”
O „pace fără Dumnezeu”.

Dar pacea este de la Domnul,
„Al păcii El este izvor”,
De nu vei alerga la Dânsul,
Alergi zadarnic – fără spor.

Împacă-te întâi cu Domnul,
Croindu-ţi viaţă „după duh”,
De nu vei împlini acestea
Împrăştii munca în văzduh.

Câştigă-ţi dragostea curată,
Străină de făţărnicii,
De nu vei dobândi aceasta,
Nimic nu faci cu bogăţii.

Iubeşte viaţa cumpătată
Şi lasă portul dezmăţat,
Iar dacă nu pricepi aceasta,
Degeaba te-ai civilizat.

Întoarce-ţi iar privirea minţii
Spre veacurile din trecut
Cu duhul rodnic al credinţei
Şi vei afla tot ce-ai pierdut.

Precum nu poţi să prinzi cu mâna
Din apă luna nicidecum,
Aşa nici pe „himera” vieţii
Din calea veacului de-acum.

Civilizaţia modernă
Un „duh strein” ţi-a făurit
Şi de lumina mântuirii
Cu dezgustare te-ai ferit!

Precum aleargă sateliţii
În jurul globului mereu
Aşa după „himere” astăzi,
Alergi uitând de Dumnezeu!

Alergi, cu mii de meşteşuguri,
Cu o viteză de nespus,
Dar, goana este spre pierzare
Căci nu-i pe „calea lui Iisus”!

.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul – HIMERA OMULUI MODERN – O fericire fără Dumnezeu-

.

LUCEFERII ”ȘTIINȚEI”
.

Învățații ce de astăzi
Tot se străduiesc mereu,
Ca deplin să dovedească
Că nu este Dumnezeu.

Cu progresele științei
Ca și mândrul „Lucifer”,
Dânșii vor să se înalțe
Astăzi mai presus de cer.

Două „uși” le stau în față
Și rămân aici mirați,
După cum la „poarta nouă”
Stă un bou „să mă iertați”.
Una este „ușa vieții”
Care lor li s-a închis,
Alta este a pierzării
Care groaznic s-a deschis.

Câte le ajunge capul,
Se grăbesc să născocească,
Ca să fabrice „viața”
Și pe moarte s-o oprească.

Orice uneltești atee,
Viață nu vei fabrica
Iar de răfuiala morții
Nicidecum nu vei scăpa.

Toate cele născocite,
Când ajungi lângă mormânt,
N-au valoare nici ca pleava
Care se aruncă-n vânt!

Dacă nu cunoști-n viața,
Pe Mântuitorul tău,
Vei cunoaște după moarte
Tirania „celui rău”.

.

             Sf. Ioan Iacob Hozevitul – Luceferii Științei

.

.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

.