“Multă deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor, aceştia ai hainelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun”.

“Apoi, voind să înveţe, ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos din templu şi i-a împins şi i-a gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma”.

“Apoi, dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic – nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi, rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Insă mai lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă vreţi să biruiţi ereziile? Insă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu aibă bani la cingători?”

“Sfântul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mâhnit foarte şi, oftând greu, a zis către cei trimişi: „împărăteasa (a se citi Statul, care uneori se poate numi şi „democratic”) voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plâng şi suspină, şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormit asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra. Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvântul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului“.

“Eu nu o mustru pe dânsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dânsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi robul lui Hristos”.