Traian Trifan s-a născut la 3 noiembrie 1899, în Lancrămul lui Blaga, jud. Alba, pășind în viața pământească dintr-un veac în altul. Școala a urmat-o la Liceul evanghelic nemțesc din Sebeș; din clasa a IV-a de liceu face câte un an la Liceele ungurești de stat din Sibiu și Blaj, un an la Liceul românesc Șaguna din Brașov; orașul fiind ocupat în timpul războiului, își încheie studiile (făcând doi ani în octombrie-aprilie) și-și ia diploma la Blaj, în 1916.

În vara lui 1917 este recrutat în armata austro-ungară și trimis pe front în Albania, unde e telefonist (cunoștea 3 limbi). Se îmbolnăvește de malarie, e internat în Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front în Muntenegru, când războiul se termină. Cu peripeții revine în țară; participă la Adunarea de la Alba Iulia și-și vede patria întregită. Absolvă Școala militară de artilerie din București; e avansat sublocotent. Se înscrie la Facultatea de drept din Cluj, e vicepreședinte al Centrului Stundețesc, participând activ la frământările studențești. Își ia doctoratul în drept și face practica în avocatura la Sibiu, Sebeș și Satu Mare, fiind ultimul avocat din Brașov care a dat examen de cenzură, în 1926 (dupa 8 ani de studii și praxa).

În 1927 deschide un birou de avocatură la Brașov; în 1933 își întemeiază familia, căsătorindu-se cu Elena Scholtz, cu care are două fete: Ileana și Maria. Ion Moța (cunoscut din studenție) îl convinge să intre în Mișcarea Legionară. Pledează în procesele: Duca, Bratu, al „complotului studențesc” de la Târgu Mureș, ținut la Brașov. Datorită adeziunii sale la Mișcarea Legionară e închis la Jilava (1934) și lagărul Vaslui (1938). E eliberat și concentrat în armată, cu care va părăsi Basarabia fără luptă.

După instalarea Statului Național Legionar, în toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al județului Brașov; își asumă funcția, deși situația era dificilă (granița mutându-se la Sfântu Gheorghe): „Mă găsesc în acest loc din ordin și voi face ce pot”.

După lovitura din ianuarie 1941 e somat de col. Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Brașov, să predea Prefectura. Refuză și cere să fie înlocuit prin decret de stat, așa cum fusese numit. În urma discuțiilor cu gen. Dragalina, a consultărilor cu Bucureștiul și a amenințărilor armatei germane de a interveni, împreună cu Marian Traian, șeful județului, predau autoritatea și sunt arestați. Urmează ancheta și procesul. Deși col. Agricola confirmă că a fost ordine în județ și prezența armatei la prefectură era nejustificată, totuși dr. Traian Trifan este condamnat la 16 ani închisoare.

Ajunge în temnița Aiudului. Prin anvergura sa spirituală polarizează, împreună cu prietenul său, fostul primar legionar al Brașovului, Marian Traian (numiți de cei mai tineri „cei doi Titani”), grupul de adevărată fervoare și trăire creștină, care practică chiar în condițiile închisorii virtuțile patericale: ascultare, rugăciune neîntreruptă, muncă. „Aveau o trăire de chilie mănăstirească. Se citea pe fața lor o liniște, însă convingătoare. Educația lor venea mai de demult. Amândoi se bucurau de o mare stimă din partea noastră și respect din partea gardienilor” (Pr. Traian Belu).

Cererea celor din închisori de a fi trimiși pe front e acceptată printr-o adresă primită de la Antonescu, doar pentru reabilitare; dr. Trifan este în fruntea celor care nu acceptă înjosirea, deși tentația eliberării era mare, pentru că nu făcuse rău țării și nu aveau nimic de reabilitat, având cea mai demnă atitudine din timpul prigoanei antonesciene.

„Mergerea pe front împotriva comunismului este o onoare pentru orice legionar. Traian Trifan are grad de căpitan și își servește patria ca ostaș, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în fața nimănui”. Urmarea: suferă represalii din partea administrației și jigniri din partea camarazilor care voiau să scape de închisoare.

Urcușul său duhovnicesc avea să traseze și linia de mărturisire a „misticilor”, între care sunt pomeniți Valeriu Gafencu sau Gheorghe Jimboiu: „Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi. Bădița Trifan trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii” (arhim. Arsenie Papacioc). „A purtat lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfânta Fecioară, cu doctrina creștină a Bisericii noastre. Printr-o viață de rugă și asceză a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creștină, creând prin discipoli mucenici și cuvioși, o școală care a cuprins toate închisorile” (Gheorghe Dragon)

.

Pentru poziția sa e anchetat și judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat, însă e trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul închisorii pleacă cu arhiva, lăsând conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al închisorilor, Petrescu, de a preda deținutii legionari rușilor. Dar cu intervenții și presiuni sunt eliberați, câteva zile înainte de a ocupa rușii orașul. Un preot, deținut și el, face rugăciune și fiecare pleacă unde dorește. Împreună cu alți camarazi „mergând numai pe căile indicate de onoare”, deși puteau evada, ajung pe jos, cu mașina și trenul la Brașov, unde se prezintă la închisoare, pentru a-și executa condamnarea.

Putându-se săvârși Liturghia în închisoare, după mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Vă rog să-mi spuneți de ce ați lăcrimat azi, când v-ați împărtășit? Cum să nu plâng de bucurie când înțeleg cât mă iubește Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrană și băutură”. La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor, singurii deținuți politici din România cărora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de după 23 august, li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde deținuții sunt mutați datorită frontului la Alba Iulia apoi revenind la Aiud. Acolo îi întâmpină pe primii condamnați de comuniști, „criminali de război” sau politicieni ai vechilor regimuri.

În perioada 1946-1948 o parte a deținuților sunt scoși la muncă în colonii. Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fuseseră anchetați și chinuiți Horia, Cloșca și Crișan, lângă care era și o bisericuță), unde se trăia în oarecare libertate (un calm ce anunța furtuna ce o va dezlănțui regimul penitenciar comunist) și fiecare își sporea dimensiunea spirituală; personalitatea lui Traian Trifan e evidentiață în mărturii ale mai multor camarazi:

Gheorghe Stanciu-Bacă: „Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut și mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat în ușă m-au înghețat. M-a luat ușor după umăr: Vrei să știi cât de veche este biserica? Lasă pe istorici și pe arheologi să afle! Noi știm că Biserica nu este veche și nu este nouă; Biserica este dintotdeauna și pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!..”.

Iulian Bălan: „În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi… Noi îl auzeam și ieșeam fară să-i tulburăm rugăciunea. Nu făcea prozeliți. Cei ce-l iubeau și-l stimau erau pe picioarele lor… Legatura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stâlp de susținere”.

Marin Naidim: „Când ieșeam de la lucru din vie îl vedeam pe d-l Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă. Impunea prin răbdare și înțelepciune; gândea profund. A rezistat tuturor încercărilor sorții prin credința tare în Dumnezeu. Rămâne în memoria noastră exemplu de Avvă și de erou”.

Monah Atanasie Sandu Ștefănescu: „Cred că Bădia Trifan și Badia Marian trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor. Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei”.

În 1948 deținuții sunt readuși la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; dacă nu sunt anchetați sau pedepsiți, majoritatea sunt supuși la munci, în fabrica închisorii. În 1951 refuză să participe la întrecerea pentru depășirea normelor (o formă a reeducării), declârand: „Robul este mort cu voința. El se supune ordinelor”; în urma refuzului urmează tortura și carcera: „Bădia, așezat în genunchi, a fost tuns la zero. I s-a bătut un lanț greu la picioare și a fost dus în celula de beton în care nu se putea sta în picioare… Aici a fost ținut timp de o lună cu regim alimentar sever (o cană de terci la 3 zile)” (George Popescu). E scos din nou la muncă cu un regim de 12 ore/zi (pentru mai mult de un an de zile); datorită oboselii, ajunge să doarmă în picioare. În 1953, având să i se încheie condamnarea, este dus la Văcărești, anchetat la Uranus, trimis în lagărul de la Popești Leordeni, apoi la Caransebeș și de acolo la Brașov, în 1954. Dupa o altă anchetă, pentru că nu a fost găsit nici un motiv de condamnare, i se anulează reducerea pedepsei și e expediat la Gherla.

Comportamentul său în Săptămâna Patimilor îl descrie Dumitru Bordeianu: „Era retras într-un colțișor și plângea continuu, privind cu ochii spiritului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”. La exiprarea condamnării de 16 ani, nu e pus în libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În 1958 este trimis în lagărul de „muncă obligatorie” Culmea (Canal). După 2 ani ajunge la Periprava, în Delta Dunării. În 1961, unul dintre tinerii care intrase și el în urma cu 20 de ani în închisoare îl descrie: „Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați; auzeam că deseori era văzut cu lacrimi, și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea Cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută” (Nicolae Mazăre). Se eliberează în 1962, ajungând la Brașov de ziua Înălțării Sfintei Cruci, semn al biruinței personale.

„Smerit trăitor în Cel ce este Calea, Adevărul și Viața și-a adăugat sufletul la temelia neamului românesc, fiind călăuză și îndemn pentru cei rămași” (Constantin Pascu).

„Dintre toți aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenții (22 de ani), îndrăznesc să spun că poate nici unul nu și-a asumat suferința și condiția de a fi discreditat ca om, fără însă a renunța la demnitatea de mărturisitor al adevărului, așa cum și-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnității creștine românești, în veacul XX” (Virgil Maxim).

„Problema ce se punea la ora aceea a supraviețuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executați. Pentru legionari, nu exista reeducare sau grațiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Și astfel s-a format grupul sufletiștilor sau al Bibliștilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediație, post, rugăciune – a format la Aiud <<cohorta de sfinți>>. Eu <<sunt calea, adevărul și viața>>, suferințele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă și Golgota suferințelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: <<Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc>>”. (Nicolae Purcărea)

După închisoare și-a reîntregit familia (soția cu fetițele lui fuseseră izgonite din loc în loc). A trăit în mare smerenie, lăsându-ne moștenire concepția sa de viețuire după un program creștinesc în lucrarea Mărturisesc – Robul 1036, adevărat curs de teologie. S-a săvârșit din viața aceasta în 27 aprilie 1990 și este înmormântat în cimitirul „Sfânta Treime” din Șcheii Brașovului. În veci pomenirea lui!

_____________

Sursa – https://www.activenews.ro/cultura/Sinaxarul-demnitatii-romanesti-27-aprilie-TRAIAN-TRIFAN.-%E2%80%9ELupta-noastra-nu-este-limitata-in-timp-ci-permanenta-142897

.

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiță a Apocalipsului”

.

† 27 aprilie – 34 de ani de la nașterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Trifan, Robul 1036, cel care a rămas în memoria foștilor deținuți politic de la Aiud ca Avva al sfinților din închisorile comuniste

Mărturisitorul Nicolae Purcărea: „Pus în lanțuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înțelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creștin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îți găsești libertatea. Robul 1036 devine liber, își găsește mântuirea”.

Mărturisitorul Dumitru Bordeianu despre comportamentul Avvei Traian Trifan în Săptămâna Patimilor, la închisoarea Aiud: „Era retras într-un colțișor și plângea continuu, privind cu ochii spiritului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”.

„O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată de raze. Întrebat ce semnificație au crucile frânte și imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: «Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, și credința, și nădejdea și dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da»”. (mărturia lui Nicu Mazăre în cartea „Mărturisesc… Robul 1036”, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998)

Mărturie minunată a fostului deținut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan, care a dus la eșecul celei de-a doua ședințe de reeducare de la Aiud

„Dacă prima ședință de reeducare a fost ratată prin ilaritate și prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic.

Probabil că eșuarea primei ședințe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte ședințe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comuniști, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod științific despre cauzele eșecului acestei ședințe de reeducare. Prin faptul că cea de-a doua ședință nu s-a mai ținut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eșecului să fi fost depistată tocmai în faptul că ședința s-a ținut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deși aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai ușurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greșeală va fi fost aceea de a aștepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Ședința a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deținuții au fost scoși  în fața celulelor.

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncțiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, și o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roșie) la care au luat loc câțiva din colaboratorii zeloși ai administrației, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist și președintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranței burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor și nedreptăților din fabrică. Acum își mărturisea vina, avea remușcări și ca dovadă că aceste remușcări erau sincere, colabora din plin cu administrația la oprimarea noilor săi tovarăși de suferințe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marșul victorios al comunismului. (…)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul „comandamentului”, nu trebuia să se mai aștepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deținut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) și-l soma să-și definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producției și depășirea normelor existente. Trebuiau făcute declarații apologetice la adresa regimului și binecuvântată grija acestuia față de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. „Procurorul” de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoința regimului și grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-și ia angajament de întrecere în producție? Locotenentul major Dorobanțu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deținuților, că pe el nu-l privește ce are să se întâmple și lăsa pe aceștia să-și rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima ședință sfârșită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva amenințător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deși cei mai mulți erau hotărâți să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar și să nu fie întrebat de sănătate. În același timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somați să-și precizeze poziția va depinde toată desfășurarea ședinței, ca și urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspirați. Au ales – pentru a fi primul somat să-și ia angajamente – pe un pușcăriaș bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Brașov. În lunga detenție, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau ațintite înăuntrul său în așa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deși era foarte atent și plin de compătimire pentru suferința altuia. După considerațiile generale, procurorul de ședință – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-și ia un angajament că a înțeles gestul partidului și hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat amenințător:

– Trifan, îți iei sau nu-ți iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Așteptare. Zvârcolire internă, teamă și speranță. Ne era prea drag acest om drept, onest și bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelații și nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puțin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputația lui, era mai mare decât teama că-mi va veni și mie rândul să fiu somat.

Trifan ținea capul în pământ. Se vedea mișcarea nervoasă a mușchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (…)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mișcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări și o mare învălmășeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind ațintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian și o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

– Eu sunt rob, robul n-are voință!

Nu știu din ce străfunduri de revoltă a tâșnit această voce cu care Trifan făcea afirmația de mai sus. Și nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea și desfășurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simțea ființa care întrevedea dispariția sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiță a apocalipsului. Nu exista nici în ea și nici în afirmațiile făcute nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii cineva va spune că  „numai mie (și nu mai știu cui) nu mi-e frică de securitate!”. Era recunoașterea umilă și disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administrației care ne cerea să ne maimuțărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziți numai de propria lor voință. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Și chestionarea, înfruntarea prin care ți se cerea să te angajezi adresându-ți-se direct, scoțându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această slujbă de reeducare era Busuioc. Insistența cu care el îl presa pe Traian să-și ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toți simțeam harapnicile brăzdându-ne fața. Răspunsul bătrânului deținut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul și să ne dăm seama că sub aparența noastră de robi eram totuși liberi. Mai liberi decât paznicii și torționarii noștri. Așa de puternică a fost vocea, așa de neașteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-și în fire, s-a dezlănțuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemișcat, cu capul din nou înclinat puțin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! Ofițerul cu reeducarea, locotenentul major Dorobanțu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deținuților. Îi lăsa să-și desfășoare ei procesul de lămurire sufletească și de găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alți „iluminați”, cel puțin patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toți aceștia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent și ei aveau ocazia să-și demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-și seama că ședința este ratată, locotenentul major și-a ieșit din neutralitate și a ridicat un braț în sus. Atunci, pe ușa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenți, au început să lovească în stânga și-n dreapta și să urle ca niște ieșiți din minți: toată lumea la celulă, în celulă, bandiților!

Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniștii.

Trifan a fost pus în lanțuri.”

fragment din lucrarea fostului deținut politic Bucur Stănescu –  „Spicuiri dintr-o viață chinuită. Meditații asupra închisorilor comuniste”, apărută la Editura Ramida, București, 1999 (cartea ne-a fost pusă la dispoziție de fostul deținut politic Nicolae Purcărea, unul dintre ucenicii devotați ai Bădiei Traian Trifan)

 

.