Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903, la Vlădeni, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai lui Irimie și Rebecăi Stăniloae, nepoată de preot. Mărturisitorul este considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul 20 și cel mai mare teolog român.
.
În 1917 pleacă la Brașov, pentru a urma cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Șaguna”. Cinci ani mai târziu, primește o bursă în cadrul Universității din Cernăuți, dar, dezamăgit de manualele și metodele scolastice, părăsește Universitatea după un an. Între 1923 și 1924 urmează cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității București.
.
Urmează un periplu prin Europa (Munchen, Berlin, Paris), iar în 1932 revine în țară, unde este hirotonisit preot, pe 25 septembrie.
.
După cel de-al Doilea Război Mondial, încep persecuțiile din partea regimului comunist, fiind obligat, în 1946, să renunțe la rectoratul Academiei Teologice, la cererea lui Petru Groza.
.
Pe 5 septembrie 1958, este reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.
.
În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe, iar în 1969 conferențiază la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegației B.O.R., în 1971.
.
În 1990 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991 este membru titular, în același an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Atena. În 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București. Trece la cele sfinte pe 4 spre 5 octombrie, 1993 și este aprobat pentru canonizare la 12 iulie 2024. Moaștele sale se află în prezent la Mănăstirea Antim urmând să fie dispuse spre închinare.

.

Părintele Dumitru Stăniloae, „teologul dragostei creștine”, a fost întotdeauna convins că poporul romăn a jucat un rolul strategic în istoria religiozității și umanității europene. Vă împărtășim aici câteva din vorbele memorabile ale Părintelui Stăniloae:

„Naționalism este conștiința că aparții cutărui grup etnic, iubirea acelui grup și activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria și ne-o spune viața actuală a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care privește românul spre cer și plin de lumina de acolo și-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudine și pașii săi.”

„Cheagul de iubire și de sacrificiu între membrii națiunii nu-l poate întretine decât credința în Dumnezeu.”

„Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism. Dumnezeu nu mă va răsplăti după modul cum am știut să mă desfac de comuniunea fireascã în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voința și cu iubirea mea creștină.”

„Ortodoxia ne-a menținut ca un neam unitar și deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient și Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm ființa față de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare și pentru popoarele din Occident, deși, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm ființa și față de unele din popoarele vecine din Occident.”

„Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm ființa națională și liniștea Occidentului, ci ne-a dat și puterea să contribuim la menținerea popoarelor (grecilor și slavilor) din Balcani. Țările noastre au adăpostit cultura acelor popoare și le-au dat puterea să se dezvolte și totodată să se mențină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susținut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile și mănăstirile din acele țări, inclusiv cele din țară. Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul și Occidentul european.”

„Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înțelegerea rațională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenței, propriu popoarelor din Răsăritul Europei.”

.