Deci, pe când se găsea în cetatea Ancira, din Galatia, propovăduind pe Hristos, a fost prins de necredincioși și adus înaintea dregătorului Sacerdon, care l-a dat la tot felul de chinuri și la strujirea trupului cu piepteni de fier. Și, încălțându-l în încălțăminte de fier, care avea piroane ascuțite, l-au silit să alerge până la cetatea Gangra, departe de Ancira, ca la optzeci de stadii (un stadiu = 185 m). Și, mergând numai șapte stadii, ostașii ce-l trăgeau s-au oprit, de sete, și nu puteau să meargă mai departe. Iar Sfântul, rugându-se, a făcut de a izvorât apă, dintr-o piatră seacă. Deci, sosind la Gangra, a fost aruncat într-un cuptor de foc, și așa și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Vă rog, dar, pe voi, să plângeți acolo, unde este scrâșnirea dinților și viermele cel neadormit; unde focul cel nestins, ca râul curge și niciodată nu încetează; unde îngerii, cei neîndurați și nemilostivi, nu au milă, ca să miluiască pe cineva, sau să se rușineze de bătrân, sau să cruțe pe tânăr, sau să cinstească pe împărat. Ci, fiecare va fi răsplătit după faptele sale. Pentru aceasta, vă rog să vă nevoiți cu mintea, până la moarte, pentru că multe nevoințe ne trebuie la lucrul acesta. Strâmtă și plină de necazuri este calea, care duce la viața veșnică, și cei ce se nevoiesc intră în ea, pentru că anevoioasă este calea Împărăției Cerurilor. Însă, să fugiți de duhul măririi deșarte și de ispita de a plăcea oamenilor, care, mai mult se depărtează de Dumnezeu: „Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; rușinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei„ (Ps.52,7). Că, dacă, aici, ne vom proslăvi, apoi, ne vom păgubi, de plata noastră, acolo, în vecii vecilor. Iar, de nu ne vom lipsi aici de cinstire, vom fi iertați, acolo, de datoria greșelilor. Astfel, gheena focului vom moșteni, în veci nesfârșiți. Deci, să iubiți necazul, cel pentru Dumnezeu, mai mult decât bucuria veacului acestuia și plânsul, mai mult decât râsul. Pentru că fericiți sunt cei ce plâng, zice Domnul, că aceia se vor mângâia. Și amar vouă, de veți râde, că veți plânge. Deprindeți-vă a vă ruga mult și a plânge, pentru că acestea întăresc mintea și hrănesc sufletul. Iar vorbele, cele multe să le urâți.
Că, spre a noastră învățătură, s-au scris acestea. Însă, cel ce voiește să placă lui Dumnezeu și voia Lui să o facă, la doi stăpâni nu poate sluji, nici nu va iubi pe altcineva, în afara de Domnul. Deci, vă rog pe voi, nimic să nu cinstiți mai mult, decât pe Domnul, și să va îngrijiți de sufletul vostru. Că, ce folos este omului, dacă ar dobândi toata lumea, iar sufletul și l-ar pierde, zice Domnul. Sau, ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? Că nimic n-am adus în lumea aceasta și vădit este, că nici a scoate ceva nu vom putea. Ci, goi vom învia. Numai în faptele bune sau în cele rele, vom fi îmbrăcați, ca într-o haină. Și, încă, nu numai în fapte bune vom fi îmbrăcați, ci, încă, și în cuvinte și în gânduri. Și așa, vom sta, la această înfricoșătoare Judecată, unde fiecare își va lua plata ostenelilor sale, după dreapta hotărâre a Domnului; sau în odihnă, sau în chin, în veacul veacului. Și fericiți sunt cei ce plâng cu lacrimi, după durerea inimii, că aceia se vor bucura. Fericiți cei ce iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele, că aceia se vor milui, pentru că, cel ce iubește pe Dumnezeu și pe aproapele său îl iubește, pentru că, în iubirea de frate, se află moștenirea veșnicelor bunătăți.
Întru această zi, cuvânt din Pateric despre cel ce a biruit pe vrăjmașul și a luat cunună de la Dumnezeu
Un frate călătorea, împreună cu altcineva, și a fost biruit de gândul desfrânării. Și, mergând, a vestit părinților, zicând: „Ce voi face, că nu se mângâie inima mea, pentru aceea că m-am plecat la răsboiul vrăjmașului, că sunt ca și cum aș fi făcut păcatul.” Și i-au zis lui părinții: „Nu este păcat desăvârșit, că vrăjmașul a venit să te ispitească, iar Dumnezeu te-a acoperit.” Iar fratele, auzind aceasta, nu era mulțumit, fiind biruit de mâhnire. Și i-au povestit lui părinții, zicând: „Doi frați, fiind trimiși de la chinovie la un sat, călătoreau împreună. Și asupra unuia s-a ridicat război, de la diavolul, de cinci ori, ca să păcătuiască. Iar el, sculându-se, făcea rugăciune, și n-a fost biruit de gânduri, dar s-a supărat tare. Deci, întorcându-se ei către părintele lor, era fața fratelui aceluia tulburată. Și a fost întrebat, care este pricina tulburării. Și el a pus metanie, zicând: „Roagă-te, părinte, pentru mine, că am căzut în desfrânare”, și i-a povestit cum a fost luptat de gânduri. Iar bătrânul, fiind văzător cu mintea, vedea pe capul lui cinci cununi. Și i-a zis lui: „Îndrăznește fiule, că n-ai fost biruit, ci, mai mult, ai biruit tu, căci nu ai săvârșit păcatul.” Deci, și tu, frate, au zis bătrânii, îndrăznește și nu te mâhni, fiindcă nu ai săvârșit păcatul, căci mare luptă este atunci când omul, având prilej, se înfrânează. Și mare plată ia pentru aceasta. Că nu este alt război, mai tare și mai iute, decât acesta. Pentru aceea, și a-l birui pe acesta este foarte greu, și cu osteneală. Ca ce socotești? Oare fericitul Iosif, fără osteneală, a biruit un lucru ca acesta? Nu. Ci cu multă osteneală și luptă. Că însuși Dumnezeu și mulțimile Sfinților îngeri vedeau, de sus, pe nevoitor, luptându-se, și pe diavol, care lupta împotriva lui Iosif, cu toată oastea lui cea rea, pofta bărbatului aprinzând-o și, pe femeie, mai mult sălbăticind-o. Deci, când a biruit nevoitorul, toate oștile îngerilor, cu mare glas, au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: „A biruit nevoitorul, făcând grea biruință. Deci, bine este frate, a nu face răul, nici măcar cu gândul. Iar de ești ispitit, nevoiește-te să nu fii biruit, ci să biruiești tu, neîmplinind păcatul.” Dumnezeului nostru slavă!
.
