E vânt, sunt valuri mari,
Marea este tulburată
Și tulburătoare în același timp.
Sunt în fața mării, singur,
Și vreau să mă liniștesc
Ascultându-i valurile.
Aștept, eu, preaobositul
Preaîngânduratul fiu al ei
Care se întoarce fidel, an de an,
Ca la o mamă iubitoare,
Aștept șoapta undelor ei
Ca să mă pot odihni.
Tânjesc să-mi picure în sufletu-mi amărât
Puțină odihnă, tihna cea dulce
După care alerg însetat.
Tac, ascultând-o să văd
Ce spune….
Și vai, o găsesc supărată,
Tulburată foarte.
Mânioasă, aprigă,
Înfricoșătoare chiar.
Îmi spune că nu mai are liniște
Văzând oameni
Care îi calcă în picioare nisipul,
Care îi murdăresc zi de zi, undele,
Prin păcatele lor…
Ea, cea atât de curată și neprihănită
Hrănitoare a atâtor vietăți
Mamă iubitoare de fii
E azi întinată și tulburată
De aceștia.
-Omul egoist și plin de ură
Intră în undele mele
Fără nici o urmă de sfială! spune marea…
…și continuă mânioasă:
- Numai când simt egoismul
Și lipsa de simțire, îndrăzneala aceea,
Valurile mele se prefac în spume
Și îmi pierd mințile cu totul
Încât aș mătura malurile
Cu apele-mi clocotitoare!
Numai Dumnezeu, Bunul,
Îmi poruncește ”Mai ai răbdare!”
”Mai dă-le timp, puțin timp!
Doar, doar s-or întoarce
De la netrebniciile lor!!!”
.
Cu mare bucurie,
Pr. Andrei
