Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.
Un articol de Monica Andronescu
Mircea Vulcănescu – Autoportret
Avea 48 de ani și era una dintre personalitățile culturale și politice ale României. Încă din studenție și-a elaborat câteva dintre cele mai importante lucrări, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței”, „Misticismul și teoria cunoștinței”, a publicat mult în presa vremii, influențat fiind de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu. A ocupat poziții importante în administrația națională, din 27 ianuarie 1941 fiind subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român. Un mare spirit creștin, conferenția în cercurile culturale ale Parisului, scria, avea o activitate culturală intensă. Printre lucrările lui majore se numără „Dimensiunea românească a existenței” sau „Către ființa spiritualității românești”. O personalitate fascinantă, care avea să sfârșească la nici 50 de ani, într-o temniță comunistă, fiind arestat, la 30 august 1946, în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.
Se împlinesc în această noapte 64 de ani de la acel moment când, în cămăruța mizeră din infirmeria de la Aiud, Mircea Vulcănescu murea fără ca nimeni dintre ai lui s-o știe, pentru că, la rândul lor, familia lăsată la București își trăia propria dramă. De prima lui soție, Anina Rădulescu-Pogoneanu, se despărțise după o dragoste de tinerețe. Acum, la București, în casa din strada Popa Soare, ar fi trebuit să-l aștepte cea de-a doua soție, Margareta, și cele două fiice, Măriuca și Sandra.
Despre moartea lui și despre felul cum s-a petrecut ea se știu puțin lucruri, pentru că puține informații treceau dincolo de zidurile Aiudului. Am încercat la mulți ani după dispariția lui, într-o lungă discuție cu Măriuca Vulcănescu, fiica lui, să refacem un fir al întâmplărilor, ca un film al ultimelor zile și ore din viață, folosind puținele mărturii ale colegilor de suferință care au apucat să iasă din iad.
Mircea Vulcanescu in temnita desenat de fiica sa Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii Ro
28 octombrie 1952. Seara. Infirmeria de la Aiud
Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu își trăiește ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Țopa și un alt deținut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu își amintește după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoria”. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică și cu ultimele puteri, le vorbește despre viață și despre moarte. El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viața unui tânăr, cu prețul plămânilor lui și care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunați!” se lăsa acum, în pragul morții, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus și el de suferință, au ajuns până la noi în această formă.
„Rostul meu în viață s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărțit de studenții pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetățean față de această țară hăituită și jefuită cu nerușinare, față de acest neam însângerat. M-am înșelat. N-am fost decât un vanitos. Am ținut să vin aici lângă cei în suferință, cei care au visat libertatea și-au sângerat pentru ea. Studenții mei nu mai pot aștepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăște pentru ultima picătură de viață”, a șoptit Mircea Vulcănescu, sleit de putere. Apoi a găsit puterea de a continua, simțindu-și sfârșitul aproape.
„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura și-a întins tentaculele ca o caracatiță. Nu știu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat și ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeți în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă așteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoțească. Priviți-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferința prin care trec prietenii de celulă. Știu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.
Apoi, după acest discurs atât de lucid și atât de amar, ținut cu ochii în gol, s-a întors spre cei doi colegi de suferință și le-a spus: „Trebuie să predau ștafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbușit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă așteaptă la poartă. Dacă dumneata și domnul Constantinescu veți avea șansa supraviețuirii și veți ieși din acest infern, căutați-mi familia și spuneți-i să mă ierte că i-am oferit această viață copleșită de lacrimi și lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți, să le aducă alinare. Poate că fetele mele vor avea o soartă mai bună. Știu prin câte suferințe au trebuit să treacă. Sunt perfect conștient că vor mai întâlni pe drumul vieții încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăși, chiar dacă colții răutății vor căuta să mai rupă din adolescența lor zbuciumată. Să le spuneți că nu mi-am făcut decât datoria ca cetățean al acestei țări oropsite”.
Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, durerile încep să dispară. Mircea nu leșină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârșit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viață a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deținut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-și amintea cum îi șoptise: „Mergeți la muncă!” și mirosul de terebentină cu care freca pe jos și care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Își amintește… Chipul soției, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmășesc, o zi însorită pe-o stradă din Italia…
Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet și aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respirație e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceață cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe față, dar îi e prea mult și prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soție, și o dată cu el toată lumina din anii tinereții, soarele, într-o dimineață pe o stradă din Roma… Anina… l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic, coleg de suferință, e lângă el. Îi roagă în șoaptă să-l lase așa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge brațul lui Zahiernic și-l roagă: „Spuneți-i Aninii să mă ierte!”. Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare.
Un brăduț de Crăciun, printre gratii
Fisa Personala Dosar Penal Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii Ro
Povestea care a dus la acest sfârșit a început în urmă cu câțiva ani. „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit niște agenți, l-au arestat pe tata și l-au dus undeva, pe strada Uranus”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcărești, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Și atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcărești. Când ne duceam, ne vorbea de bolțile călugărești de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra și cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduț… L-am strecurat prin ușița celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, își lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanțuri… Au revenit când s-a hotărât recursul și au fost rejudecați. Atunci tata și-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineața, s-a întrerupt la prânz și după masă a reluat și a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuțise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul și l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase. Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniță grea, cu confiscarea averii”.
Celula Neagră
Așa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. E momentul când începe calvarul închisorilor barbare. „La Jilava a fost torturat, izolat și înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte știi, nu are acoperiș. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece și umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu brațele lui și l-a ținut deasupra lui, pe propriul trup”, își amintește doctorul Petre Țopa. Iar povești există nenumărate și despre celebra Celulă Neagră, celula 16, adevărat iad pe pământ, unde Mircea Vulcănescu a învățat să moară, după ce într-o seară ținuse una dintre obișnuitele conferințe din celulă…
„A apărut un gardian și l-a scos pe el și grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncați, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult și le-a întreținut treaz spiritul.”
Medicamentele erau doar pentru criminalii de rând
Deși există un raport medical din data de 10 aprilie 1951, în care se menționa faptul că Vulcănescu suferă de pleurezie stângă și se recomanda internarea la Spitalul Văcărești, i s-a refuzat acest drept și a fost transferat la Aiud. Pe foaia de transfer, undeva, într-un colț, scrie „Consultat și găsit sănătos”. Ce mai conta o minciună în plus în toată această mascaradă? În ultimele zile de viață, îngrijirea medicală era redusă la câteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.
Acasă, la București, nimeni n-a aflat multă vreme despre moartea lui. Familia îi fusese dată afară din casă, iar hârtia care aducea vestea morții lui avea să întârzie din acest motiv. În acest timp, Măriuca însăși se afla în lagăr. A aflat despre moartea tatălui ei de-abia în 1954, la doi ani după ce se întâmplase.
Crucea de pe Râpa Robilor
„Eu l-am văzut ultima dată la proces”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „Și pe urmă în camionul din fața Bisericii Domnița Bălașa. Era iarnă și camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-și făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn cu mâna. Asta a fost ultima dată când l-am văzut”.
Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce și fără să i se știe exact locul mormântului.
„În toamna lui ’54 am hotărât să mergem să vedem unde e și să-i punem o cruce. Ne-am dus și nu se mai știa nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: Pe aici!… Întâi am pus crucea de lemn și pășteau oile pe acolo, era poetic așa, dar ciobanii mai făceau și foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna și pe urmă am pus una de metal. După șapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele”, mi-a povestit Măriuca Vulcănescu, iar momentul pare desprins dintr-un roman, dacă n-ar fi atât de dureros de real. „Mă duceam singură și ajungeam pe la 4.00 dimineața, când erau încă stele pe cer, și stăteam acolo… Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat niște oameni să sape să iau osemintele și am găsit un craniu foarte mic, cu o șuviță neagră pe frunte, niște ciorapi și am simțit că am deranjat pe altcineva, n-am știut cum să acopăr la loc. Tata încărunțise între timp. Șuvița aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla… Tata n-a vrut să vie… Parcă a zis: Pe mine să nu mă căutați, că n-o să mă mai găsiți aici”.
______________________
Sursa – (MAXIMĂ ATENȚIE !!! : ACEST SIT ESTE ECUMENIST !) – https://www.activenews.ro/stiri/Ultima-noapte-pe-pamant-a-Sfantului-Mircea-Vulcanescu.-71-de-ani-de-la-moartea-martirica-de-la-Aiud-28-spre-29-octombrie-1952-.-%E2%80%9EPe-mine-sa-nu-ma-cautati-ca-n-o-sa-ma-mai-gasiti-aici-.-VIDEO-177063
.
Alte articole despre Mircea Vulcănescu – aici.
.
.
Martirul Mircea Vulcănescu va apărea din pământ când va voi Dumnezeu. La fel și în sinaxar. INTERVIU cu Doamna Măriuca Vulcănescu de Victor Roncea
.
Introducere în dimensiunea românească a martirajului
„Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că „Domnul este cu noi până la sfârșitul veacului”, că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei și printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca și prin celelalte Taine) coboară asupra noastră și împlinește strigarea aceluiași acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, „ca să tragă la înălțime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28/29 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată „Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”
„Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinții noștri martiri din închisorile comuniste, cei care și-au dat viața pentru Dumnezeu și neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat și au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deținut politic timp de 16 ani
Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă și caldă în același timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpturi în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boștină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu și unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, și pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu și alții. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administrație bolșevică să fugă din țară, Mircea Vulcănescu și-a făcut liniștit bagajul și și-a așteptat, mioritic, sfârșitul previzibil.
În 1946, pe când erau evacuați val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj și mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit și lătrând din mers că „este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. și tatăl analistului „anticomunist” de la „Europa liberă” Vladimir Socor.
Din păcate, locuința din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, așa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârșit martiric pe strada Plantelor, la câțiva pași de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureștiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuințele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzești. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu și Vulcănescu.
Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuși, și noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu și domnul Ion Papuc, soțul regretatei Valentina Boștină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanță unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei și credință, Mircea Eliade și Petre Țuțea. Astăzi atacat funebru și futil de „Dușmanii Omului”…
Artistul George-Sorin Nicolae ne oferă special pentru ActiveNews și portretul lui Mircea Vulcănescu la maturitate, după o fotografie de la un serviciu religios:
Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile și abilitățile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reușit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naționale, avem dimensiunea nerecunoștinței de stat a celor ce ocupa azi pozițiile biruitoarei generații sacrificate și decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.
În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu își amintește cum mama și fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani și venea toamna. Tata era închis la Văcărești. La un „vorbitor”, în ianuarie 1947, Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puțin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareșalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are fața trasă și barbă neregulată, înfrigurat de temnițele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunțit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeași: negri, arzători.
Peste câțiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăși avea sa fie arestată și încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: „element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolșevic, el însuși un nomenclaturist, avea să declame a scuză: „Ce vină aveam noi că eram copii duși la școală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deținuților politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul și li se anihila viitorul, unii fiind închiși de la 14 ani, alții (ca Zoea Rădulescu sau Justina Libertatea Radu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferența trebuia să vina dupa 1989, când privilegiații cartierului și burgheziei roșii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenție de a da, până și azi, lecții de „anticomunism”, copiilor și nepoților celor din închisori și chiar și supraviețuitorilor represiunii sataniste, foștilor deținuți politic, dintre care unii și cu peste doua decenii de viață furată. Trebuiau să tacă, definitiv.
În același an în care fusese arestată și condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în niște condiții îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor, amintește Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei își trăia ultimele luni de viață, chinuit de boli și torturat sălbatic.
Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulți deținuți, pentru a fi reazămul salvator al vieții unui student slăbit, este, la fel ca și în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.
Așa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii și structurile aparatului bolșevic de represiune de la centru (NKVD/KGB), formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.
Pe fondul pleureziei avansate și a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâșietoare a fostului deținut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în „Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: „S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să îi îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-și veni în fire, a contractat o congestie pulmonară și după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuților de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”. Moartea „deținutului K 9320” a fost raportată de gardieni pe 29 octombrie 1952.
Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat și din care am și publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu („ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei românești„) și pentru care mulțumesc Colegiului și colegilor cercetători prin măruntaiele Securității -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, „criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanțuise „holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galați și regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeași soartă ar fi împărtășit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade și Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.
Mircea Vulcănescu, de la a cărui naștere la Ceruri se împlinesc 70 de ani, a fost exterminat în temnițele bolșevice de ocupanții sovietici în plină forță creatoare, la doar 48 de ani, după șase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naționale ale României. Astfel, Dumnezeu a rânduit să intre în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 28 octombrie 1952 și ca atare, se cuvine să-l cinstim în fiecare an la această dată.
Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica cea mică a marelui gânditor, la randul ei închisă și persecutată în tinerețe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari firești a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieșit din lagăr, la numai 20 de ani „mă simțeam cu 200 de ani mai bătrână”, povestește Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulți alți eroi fără morminte, nici acum nu se știe ce s-a întâmplat în temnița ungurească de la Aiud cu rămășițele pământești ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate „Dimensiunea românească a existenței”.
Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtășit următoarele, la o aniversare a nașterii filosofului-martir:
Doamna Măriuca Vulcănescu: Din ’54, când am ieșit din lagăr, și până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo, în miezul Râpei Robilor se află și tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur și simplu, și în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.
Victor Roncea: S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte știm.
– Da, și Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropați după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieșit din temniță, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui și locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date și amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise și, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte… I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deținut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înștiințare în care se spunea cam așa: „Deținutul cu numele și numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Așa am primit și noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăștiase pe la alții. Și mama, cu foaia în mână, s-a dus la niște prietene și le-a spus: „Uite, mi-a venit o înștiințare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Și s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei știau. Atunci a înțeles și mama. Eu nu ieșisem încă din lagăr. Și când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat și și-a dat seama că am venit, și-a scos repede pălăria și vălul de doliu și le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că „Știi, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci și opt de ani! Și atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu știa nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: „A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Și ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele și erau îngropați chiar și în gropi comune. Și atunci, „pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau și pășteau oile, tot dâmbul era plin de verdeață și flori. După ce s-a șubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – și am pus și-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După șapte ani de la moarte am obținut o aprobare pentru deshumare. Și am găsit un tânăr: avea o șuviță de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, așa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea niște ciorapi groși care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Și mie și mamei ni s-a părut și am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămășițele pământești și să le aducem la București. Ne-am dat seama că nu este tata, după șuvița de păr negru. Tata slăbise și albise încă de la Închisoarea Văcărești; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunțise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să țină o slujbă și am reușit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol și să vină acasă și atunci a facut schimb cu un camarad de temniță. Așa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Și acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…
– Dar Marius Oprea, dacă ați auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu știrea aceasta.
– Zice! Dar nu e așa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, și care nu știe prin ce am trecut eu și chiar dacă ar ști nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puțin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie așa, o cacealma, să zică că „uite, l-am găsit” și de fapt să nu fie el.
– Și cât de des mergeați acolo?
– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Și mă duceam și mă reculegeam la o troiță de lemn pe care au pus-o niște bănățeni în memoria tatălui meu (foto). Stăteam mult pe deal. Și chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este așa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Și încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Și au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – și le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deținuților. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înștiințarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, și care a murit și el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Și familia a venit să-i pună o cruce și apoi l-au luat de acolo.
– Despre perioada de detenție ce vă mai amintiți?
– Tata a fost luat în primul lot de „dușmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcărești, apoi la Aiud. Deși bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-și trupul în saltea vie pe ciment. Știți istoria, desigur. Am avut șansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Și mi-a spus despre tata că „N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aș fi dorit din puținul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit și ne-a adus din lucrușoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Și tata le-a spus, când a venit la vorbitor: „Ca să înțelegeți să nu mai veniți aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Și de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, și care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis și câteva carți poștale și scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase și scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoșteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Ion Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare și-a retrăit viața ceas cu ceas, stând cu el însuși de vorbă despre Dumnezeu. Scria: „M-am simțit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”…
– Și nu ați mai încercat niciodată să-l găsiți, poate alături de locul în care ați pus crucea?
– Nu! Mi-a ajuns. Știți cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se știe unde este îngropat cel drag. Și atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar și a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un „cifru” și-o să-l găsim. Dar cred totuși că spunea așa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranță, între Drepții neamului nostru. E cel mai important lucru.”
Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel și în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi și generațiilor viitoare așa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele și mărturiile rămase. În ciuda dorinței ucigașilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură strălucește pe Golgota generației mărturisitorilor – neînfrânții -, pe urcușul lor spre Ceruri de unde ne trag și pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.
Mulțumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii românești a martirajului.
.
Atacarea lui Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic și apogeul stăpânirii ”dușmanilor omului”

Precizare în cazul Mircea Vulcănescu:
Partizanii tiraniei comuniste încă sunt printre noi. Studenții teologi își spun cuvântul: O condamnare FALSĂ și ABUZIVĂ!
.
Societatea Studenților Teologi din Iași – SSTI
,
”REVENDIC DREPTUL DE A PĂTIMI ȘI DE A MURI PENTRU ADEVĂR!” – Ultimul Cuvânt al lui Mircea Vulcănescu în fața ”Tribunalului Poporului”.
Ultimul Cuvânt
„Ascultand aceasta incriminare, nu mi-am putut stapani un amestec de mandrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decat de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarama, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptati pe care sunteti pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea pamanteasca. (…)
Onorata Curte ma va judeca dupa cum crede de cuviinta si, dupa cum va putea, ma va condamna ca autor principal, complice, cu sau fara circumstante atenuante, la ani de temnita grea sau de inchisoare altfel zisa si la risipirea casei parintesti, sortita, in gandul tatei, sa asigure ptin timp soarta a trei fiinte nevinovate, si la degradare civica, la interdictia exercitarii puterii parintesti, a dreptului de a tine scoala etc.
Altii decat Onorata Curte, aplicandu-mi cu sau fara drept regimul de exterminare la care am fost supus, vor preface mai curand sau mai tarziu pedeapsa Onoratei Curti intr-o pedeapsa mai aspra, potrivit unor intentii ramase pentru mine de neinteles. Nu pentru asta ma plang!
Sunt in lumea asta riscuri pe care datoria barbateasca, ca si datoria ostaseasca, te obliga sa ti le asumi, chiar daca nu te poate mangaia nici amintirea foloaselor materiale ce n-au fost si nici amintirea magulitoare a cinstirii unei fete, pe care unul din domnii procurori ne-a amintit-o drept compensatie. O stiu si repet: nu pentru asta ma plang!
Un lucru am insa dreptul sa pretind Onoratei Curti, atunci cand chemandu-ma in fata ei, am inteles sa raspund „De fata!”
Este dreptul pe care-l am sa-i cer ca, daca va judeca si va hotari ca trebuie sa ispasesc ceva, revendic dreptul de a patimi si de a muri pentru Adevar!
Adevarul acesta, Onorata Curte, ma trudesc insa zadarnic sa-l cuprind, incercand sa infrunt unul dupa altul, fiecare dintre capetele actului de acuzare, ori fiecare din articulatiunile argumentarii domnilor procurori.
Patru ani mi-am cercetat toate actele, cautand sa aflu in activitatea mea publica unul de care m-as putea cai. N-am gasit!
In asemenea conditii Onorata Curte poate sa hotarasca in privinta mea orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, cand am inca integritatea mea corporala si a facultatilor mele sufletesti: ca pana in ultimul meu ceas o sa dorm bine!
Onorata Curte, termin rugandu-va sa ma iertati ca am abuzat de timpul Domniilor voastre si ca am spus lucrurilor pe nume dar eu cred in Adevar si stiu ca nu e putere in lume mai mare decat Adevarul.
Sa va ajute Dumnezeu domnilor judecatori sa fiti nu judecatori drepti, ci Judecatori Adevarati!”
(3 martie 1904 – 28/29 octombrie 1952)
Extrase din Ultimul Cuvânt al lui Mircea Vulcănescu rostit în data de 15 ianuarie 1948 în fața „Tribunalului Poporului”
.,
CITIȚI PÂNĂ LA CAPĂT
– INFORMAȚIA DE LA FINAL ESTE E-SEN-ȚI-A-LĂ ! ! !
.
.
.
.
.







CITEȘTE ȘI DĂ MAI DEPARTE !
.

HTTPS://ROMANORTODOX.INFO/ECUMENISMUL-EREZIA-EREZIILOR


.
MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL,
FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN,
DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,
ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE,
AJUTÂNDU-L SĂ CONȘTIENTIZEZE
în Duhul Adevărului, al Sfinților Părinți,
CE ESTE ȘI CUM SĂ SE FEREASCĂ DE
EREZIA EREZIILOR, VICLENIA VICLENIILOR
– ECUMENISMUL SINCRETIST
(CA FORMĂ A MARII LEPĂDĂRI DE ORODOXIE,
– ADEVĂRATA CAUZĂ A
UMPLERII PAHARULUI MÂNIEI LUI DUMNEZEU),
oferindu-le materialul lămuritor de la:
https://romanortodox.info/ecumenismul-erezia-ereziilor/
și celelalte de la:











IATĂ TEMEIUL CANONIC
AL ÎNTRERUPERII POMENIRII
EPISCOPULUI CĂZUT ÎN EREZIE :

. . . ! ! ! . . .
IATĂ DOVADA MARII LEPĂDĂRI DE HRISTOS,
DE ORTODOXIE, DE BISERICA CEA
”UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ”
A TUTUROR EPISCOPILOR – MEMBRII AI DELEGAȚIEI B.O.R.
DEPLASATĂ ÎN CRETA ÎN
:
.







! ! ! ! ! ! ! !
! ! ! ! ! ! ! ! !

! ! ! ! ! ! ! ! ! ! ! ! !

! ! ! ! ! ! ! ! !

Sfântul Teodor Studitul:
„Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”.
.
Sfântul Atanasie cel Mare:
„Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”.
.















.
Deasemenea, și:
19 APRILIE 2023 – UN NOU EPISOD DIN CICLUL ”ANTIROMÂNISM LA PAROXISM” – ALERTĂ: BARNEVERNET ÎN ROMÂNIA! COPIII VOR PUTEA FI SMULȘI DIN FAMILIILE LOR ȘI IZOLAȚI DE STAT PE CRITERII TOTALITARIST-SANITARE. PROIECT DE LEGE LA CAMERA DEPUTAȚILOR. PROTEST MARȚI ȘI MIERCURI LA PARLAMENT!
. . .
PROBABIL
CELE MAI TARI 4 SCURTE ÎNREGISTRĂRI VIDEO
DIN ACEST SIT, AICI:
CUM A FOST POSIBIL (4 SCURTE VIDEOURI DE EXCEPȚIE)
.
Citiți și:
SARS-COV-2 – ARMĂ BIOLOGICĂ? UN CERCETĂTOR MEDICAL AMERICAN A PUBLICAT O CARTE ÎN URMA INVESTIGAȚIEI SALE INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚIFICE ȘI CRIMINALISTICE. MĂRTURIE SUB JURĂMÂNT – VIDEO TRADUS ÎN ROMÂNĂ

RĂDĂCINILE NAZISTE ALE EUROPEI
Ca să înțelegeți mai bine, puteți descărca în format pdf de aici –
DECLARAȚIILE ȘOCANTE ALE CELOR CARE CONDUC LUMEA
.
Mult mai multe articole pe această temă a ”Noii Ordini Mondiale”– găsiți la:
Search results for „controlul populatiei” | Român Ortodox (romanortodox.info)
CONTROLUL POPULAȚIEI
sau la această selecție (click aici):
DEPOPULARE
sau MAI EXACT:
EXTERMINAREA POULAȚIEI ÎNTREGII LUMI
.
.
VIDEO E X T R E M DE ELOCVENT, AICI :
CE A SPUS JACQUES ATTALI, CONSILIERUL LUI FRANÇOIS MITTERRAND ÎN ANUL 1981 DESPRE SUPRAPOPULARE (VIDEO)
. . .
.
CUM EXPLICA DAVID ROCKEFELLER ÎN ANII ’80 NECESITATEA REDUCERII DRASTICE A POPULAȚIEI LUMII (!!!)…
(VIDEO – CLICK AICI)
. . .
.
FOSTUL MINISTRU AL SĂNĂTĂȚII ÎN FINLANDA – DR. RAUNI KILDE MĂRURISIND ADEVĂRUL :
COINCIDENȚĂ SAU NU,
LA NUMAI CÂTEVA LUNI DUPĂ ACEST INTERVIU,
A MURIT…
ARTICOLUL CU VIDEO TRADUS, AICI:
DECIMAREA POPULAȚIEI PRIN VIRUȘI ARTIFICIALI, VACCINURI, HRANĂ MODIFICATĂ GENETIC, CHEMTRAILS ȘI MULTE ALTELE…
.
SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE !
.
.
CITIȚI AICI TEXTUL IMNULUI ROMÂNIEI:
DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!
(până nu este PREA TÂRZIU)…
.
CĂUTAȚI ORICE CUVÂNT ORI EXPRESIE CARE VĂ INTERESEAZĂ DIN ACEST SIT, TASTÂNDU-L ÎN
SECȚIUNEA ”CĂUTARE”
DIN PARTEA DREAPTĂ-SUS, APOI APĂSAȚI TASTA ENTER,
DACĂ FOLOSIȚI UN CALCULATOR (LAPTOP SAU DESKTOP),
SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE AȘA CUM ARATĂ IMAGINEA DE MAI JOS:
.
DACĂ FOLOSIȚI UN TELEFON MOBIL (SMARTPHONE),
SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE LA FINALUL ORICĂRUI ARTICOL DIN SITUL
ROMANORTODOX.INFO
DEASUPRA SECȚIUNII ”ULTIMELE ARTICOLE”,
AȘA CUM SE VEDE ÎN IMAGINEA DE MAI JOS:
.
SĂ NE FIE DE FOLOS !
.
MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL,
FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN,
DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,
ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE,
AJUTÂNDU-L SĂ CONȘTIENTIZEZE
în Duhul Adevărului, al Sfinților Părinți,
CE ESTE ȘI CUM SĂ SE FEREASCĂ DE
EREZIA EREZIILOR, VICLENIA VICLENIILOR
– ECUMENISMUL SINCRETIST
(CA FORMĂ A MARII LEPĂDĂRI DE ORODOXIE,
– ADEVĂRATA CAUZĂ A
UMPLERII PAHARULUI MÂNIEI LUI DUMNEZEU),
oferindu-le și materialul lămuritor de la:
https://romanortodox.info/ecumenismul-erezia-ereziilor/
și celelalte de la:
https://romanortodox.info/subiect/biblioteca/brosuri/
.
AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !
.
#democid,
.