Arta este acel… ceva…
Ce-ți taie răsuflarea
Prin frumosul și binele pe care îl emană…
Este nevoie de acea scânteie de har
Care picură frumusețe și odihnă…
Deopotrivă, încântare și minunare
În sufletele celor ce o privesc…
E strop de Dumnezeu…
E ceva care… rămâne…
În orice timp, în orice vreme,
E forma tăcută de a exprima
Multe, fără cuvinte, chiar,
E aceea care înfometează sufletul
După frumos, bine și adevăr…
E aceea care slujește adevărului și frumosului
Care vine din jertfă și durere
Esență de esență, esență pură,
E cea care nu se face pentru câștig
Ci pentru posteritate…
E cea care ne arată lămurit
Că există Dumnezeu…
E cea care intră în patrimoniul neamului și umanității
Care aparține acestora
Și care arată înalta chemare a omului
Către culmile binelui, frumosului și adevărului…
E sacră, divină, uluitoare,
Iar eu, mă trezesc în fiecare zi,
Înfometat de frumos
Și tânjind după tine, artă,
Nu fac altceva decât
Să mă umplu de nervi
Că nu te găsesc azi
Decât la cei vechi, autentici,
Care nu trăiau pentru ei
Ci pentru arta sacră…
Azi… totul e pentru… bani…
Pentru slava cea deșartă…
Și nu spre slava lui Dumnezeu
De la care se pogoară toată darea cea bună
Și tot darul cel desăvârșit…
Deci, printre nervi, te caut,
Artă sacră, doamnă neprețuită
A sufletului meu….
Cu sete de artă sacră,
Pr. Andrei
