„Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc și îi persecută dușmanii lui Hristos!”

Părintele Liviu Brânzaș s-a născut în comuna Sâniob, județul Bihor, la 16 decembrie 1930. A fost arestat la 15 noiembrie 1951, în comuna Sudrigiu, județul Bihor, împreună cu alte 28 de persoane, fiindjudecat de Tribunalul Militar Timișoara, deplasat la Oradea. A primit o condamnare de 25 ani muncă silnică (sentința nr. 1/3 ianuarie 1953), din care a ispășit 13 ani. Era acuzat de activitate legionară și implicare în rezistența anticomunistă, fiind condamnat pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Alături de tânărul Liviu Brânzaș au mai fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică fratele său Virgil Brânzaș, Petre Stanciu și Adrian Mărăscu. Părintele Liviu Brânzaș a trecut prin închisorile Oradea, Jilava, Minele Baia Sprie și Cavnic, Gherla și Aiud. A participat la greva foamei de la Aiud, din care cauză a fost transferat la închisoarea Gherla, unde a fost hrănit forțat. Reîntors la penitenciarul Aiud, a refuzat reeducarea. A fost izolat timp îndelungat, peste trei luni de zile, în înfricoșătoarea Zarcă a Aiudului.

După eliberarea din închisoare, din 31 iulie 1964, a avut gândul să devină slujitor al Domnului. A fost admis în anul 1968, la Facultatea de Teologie de la Sibiu. După numai un an de la începerea cursurilor, ucenicul Părintelui Profesor Stăniloae de la„Universitatea Aiud” devine preot. Așa cum i-a mărturisit fostei deținute politic Aspazia Oțel Petrescu, Părintele Liviu Brânzaș s-a dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrace haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în secolul XX, un veac ateu și totalitar.

La Congresul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, din septembrie 1991, Părintele Liviu Brânzaș adresa un apel către preoți și laici, dar mai ales către tineri. Redăm mai jos acest apel la demnitate națională și moralitate al fostului deținut politic.

APEL

De la tribuna acestui for al conștiinței și demnității naționale, ca preot și fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, din care am executat 13, mă adresez preoților din țara noastră, acelor preoți cu vocație și fervoare misionară, care în epoca ateismului agresiv au fost soldați în prima linie, în bătălia apostolică pentru apărarea credinței.

Pentru orice creștin de bună credință este evident că cea mai mare lacună a vieții bisericești a fost absența iubirii de adevăr și, mai ales, a capacității de jertfă.

În vremuri dificile pentru destinul creștin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative și constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură și importantă contribuție la întărirea credinței și a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nici o formă, colaborator voluntar al minciunii și imposturii. Spiritul apostolic și patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credința prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea moralei creștine: „Nu este permis a se săvârși nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, și adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră.”

Nu este permis să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creștinul, în primul rând apostolul, are la dispoziție, în orice condiții, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinței, libertatea de a suporta consecințele demnității și fidelității apostolice și libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credință până la martiriu. Numai așa se face dovada credinței în înviere și în triumful final al adevărului creștin.

Nimeni nu este obligat să-și asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar o dată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea și lașitatea noastră că, în momentele de prigoană, locul aspirațiilor spre culmi este în temniță.

Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc și îi persecută dușmanii lui Hristos!

Lipsa capacității de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii și are în prezent drept consecință inadmisibila rușine ca în străvechea noastră patrie creștină, presupusă a fi de-acum liberă, creștinii care formează majoritatea zdrobitoare a populației să ajungă în situația paradoxală de a cerși de la o minoritate de atei și liberi cugetători dreptul de a face instruire religioasă tineretului.

Catehizarea copiilor botezați era o datorie primordială, pe care nu trebuia să o aprobe nimeni și care trebuia îndeplinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate și importanță absolute în raport cu orice altă activitate a clerului.

Astăzi poporul român dorește ca biserica strămoșească să-și îndeplinească misiunea esențială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul și dezorientarea morală din țară. În această acțiune vitală pentru renașterea românească, Biserica trebuie să capteze și să determine forțele morale ale societății și, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creștin, preoții – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali și simpatizanții firești ai celor care au pătimit pentru Hristos și pentru apărarea valorilor creștine. Acești luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renașterea spirituală a neamului și la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă și martirii noștri vor fi prezenți. Jertfa celor morți în lanțuri și îngropați în cimitire fără cruci și nume va pătrunde cu lumina și forța ei răscolitoare în conștiința generațiilor viitoare.

Există în creștinismul românesc o dorință de a pune în evidență și de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu și Ștefan cel Mare au fost sanctificați demult de evlavia populară.

Ar fi un act de dreptate în favoarea credinței, dacă Biserica și-ar îndrepta atenția spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea și se murea pentru Hristos!

Așa cum tânărul italian Giorgio Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea și frumusețea vieții lui, a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot așa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe românești tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu și alții.

Ei au creat prin trăirea lor culmea sfințeniei și prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinței lui Hristos au devenit martiri și pot constitui modele contemporane de sfințenie și mărturisire creștină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educației morale a tineretului și a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum și vouă, tineri ai României, căutători zbuciumați ai unui ideal care să fie de dimensiunea aspirațiilor voastre spre perfecțiune și absolut.

Constituiți-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Pitești, Jilava, Canal, minele de plumb din Maramureș și celelalte. Priviți printre zăbrele în adâncurile ocnei! Priviți îndelung și cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Cautați să cunoașteți care a fost idealul spiritual și național al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de rușinea de a fi fost ocupat și comunizat fără nici o rezistență.

Căutați să descoperiți secretul forței lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferințele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deșteaptă-te tineret al României și nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foștii deținuți politic, acolo este cu adevărat conștiința și inima acestui neam, acolo este autoritatea morală din această țară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam și despre interesele naționale.

Numai ei pot să facă referire, fără să roșească, la spiritul de abnegație și sacrificiu.

Numai ei pot să pronunțe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horia, Cloșca și Crișan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieții lor este un zornăit lung de lanțuri.

Faceți tăcere în conștiința și inima voastră ca să-l auziți!

Puneți-vă aspirațiile și lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaștere creștină și națională din țara noastră, renașterea pe care o dorește cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi servanții de ieri ai internaționalismului proletar iubitorii de azi ai națiunii.

Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr.

Nu pot fi ateii și cinicii de ieri filantropii și apărătorii de azi ai credinței strămoșești.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei țări dacă tineretul și-ar da adeziunea și ar năzui spre alt ideal decât cel al celor care și-au sacrificat tinerețea pe altarul iubirii de neam și credință și dacă ar urma alt drum decât al celor care au intrat în luptă împotriva forțelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conștiinței și fără alt beneficiu decât cel al suferinței și al sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanțuri veți putea găsi adevărul și sensul vieții voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aș vrea să aibă forța și rezonanța unui testament:

În cimitirele fostelor închisori și lagăre ale morții din România zac osemintele atâtor eroi și sfinți ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea și lipsa de bun simț și respect ale celor care se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevărați ai neamului să se ridice garaje și cotețe de porci, așa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar și în legislația comunistă erau prevăzute sancțiuni pentru profanarea mormintelor, legislație care nu apăra – desigur – și mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect și pietate pe care îl manifestă față de eroii și sfinții săi.

Voi, tineri ai României, ștergeți această blasfemie la adresa celor mai sacre valori românești! Când noi, ultimii supraviețuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicați pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă și, prin idealismul eroic pe care l-ați învățat de la ei, continuați flacăra idealului pe care ei l-au aureolat și l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

Pr. Liviu Brânzaș

_____________

Sursa   – (MAXIMĂ ATENȚIE ! – ACESTA ESTE UN SIT ECUMENIST !)  – https://www.activenews.ro/cultura-cultul-eroilor/Batalia-apostolica-pentru-APARAREA-CREDINTEI-Apelul-Parintelui-Liviu-Branzas-fost-detinut-politic-si-ucenic-al-Parintelui-Dumitru-Staniloae-la-Universitatea-Aiud-.-94-de-ani-de-la-nasterea-sa-16-decembrie-1930-164215

.