De Camelia Suruianu / Opinii / Publicat: Miercuri, 22 aprilie 2026, 18:20
În momentul dispariției lui Mircea Eliade, lumea culturală nu a pierdut doar un scriitor sau un istoric al religiilor, ci unul dintre acei gânditori care au reușit să ofere o cheie de înțelegere a omului în raport cu sacrul. În fața unei opere atât de vaste, întrebarea care se impune nu este una biografică, ci de ordin esențial: ce ne-a rămas, în mod real, de la Mircea Eliade?
Răspunsul nu poate fi redus la titluri sau la o simplă contribuție academică. Ceea ce rămâne este un mod de a privi lumea, în care sacrul nu este o relicvă a trecutului, ci o dimensiune constitutivă a existenței umane. Prin studiile sale, Mircea Eliade a demonstrat că experiența religioasă nu poate fi înțeleasă fragmentar, ci trebuie analizată în profunzimea sa, în dinamica istorică și simbolică pe care o generează.
Mircea Eliade, în Sacrul și profanul, analizând această problematică, consideră că, în definitiv, „homo religiosus reprezintă omul total. Nu este de ajuns să se înțeleagă semnificația unui fenomen religios într-o anumită cultură și, mai apoi, să i se descifreze «mesajul» (căci orice fenomen religios constituie «un cod»). Acestuia trebuie să i se înțeleagă «istoria», adică trebuie descurcate firele mutațiilor și modificărilor sale și, în cele din urmă, trebuie să se vadă care este contribuția sa în dezvoltarea culturală în ansamblul ei.”
Hierofania – actul prin care se manifestă sacrul
Termenul este format prin unirea cuvântului hieros, provenit din limba greacă, cu sensul de „sacru”, și a verbului phainein, „a aduce la lumină”. Mircea Eliade preferă termenul de „hierofanie” în detrimentul celui de „teofanie”, întrucât acesta din urmă desemnează strict apariția lui Dumnezeu, în timp ce hierofania indică manifestarea sacrului în lume.
În accepțiunea sa, religia se întemeiază pe distincția dintre sacru – realitatea absolută – și profan, lumea vizibilă în ansamblul ei. Miturile sunt, în această perspectivă, „descoperiri ale sacrului (sau supranaturalului) în lume”, forme prin care realitatea invizibilă se revelează.
Pentru Eliade, sacrul deține o putere diferită de cea a forțelor naturale, iar pentru a descrie această manifestare introduce conceptul de hierofanie. În Sacrul și profanul, el subliniază necesitatea existenței lui homo religiosus, capabil, prin structura sa interioară, să recunoască realitatea sacrului și să depășească limitele cunoașterii perceptibile, în vederea unei autentice raportări cu divinul.
Hierofania presupune existența unui obiect real, vizibil, care poate deveni purtătorul unei semnificații invizibile. În această structură distingem obiectul concret, realitatea simbolică și elementul mediator, investit cu sacralitate. Astfel, un obiect aparent banal poate dobândi o funcție nouă, fără a-și pierde natura inițială. Exemplul pietrei este relevant: ea rămâne, în plan material, ceea ce este, dar, prin investirea cu sens, devine suport al unei semnificații sacre. Dacă asupra ei este înscris un simbol – precum peștele, unul dintre cele mai vechi simboluri creștine, asociat formulei IHTIS (Iisus Hristos Mântuitorul lumii) – obiectul capătă o dimensiune sacră, fără a-și pierde consistența materială.
Mediatorul, investit cu sacralitate, este elementul central al oricărei hierofanii, fiind cel care face legătura între real și simbolic, între vizibil și invizibil.
În acest sens, hierofania reprezintă un proces de transpunere a realului într-un plan superior de semnificație. Această problematică este pusă în legătură, de către Mircea Eliade, cu dimensiunea christică a sacrului. În lucrarea Mituri, vise și mistere, exegetul notează: „Întrupându-se în Iisus Hristos, Dumnezeu însuși acceptă să se limiteze și să se istoricizeze. Acesta este (…) marele mister, mysterium tremendum: faptul că sacrul acceptă să se limiteze.”
Lucien Lévy-Bruhl accentuează, la rândul său, importanța legăturii dintre lumea divină, nevăzută, și spațiul în care sacrul se manifestă. Locul acestei întâlniri devine un spațiu privilegiat, un axis mundi, în care se realizează comunicarea dintre cele două planuri. Pentru Mircea Eliade, această realitate invizibilă, „lumea de sus”, reprezintă sacrul, iar în cadrul unei hierofanii sacrul dobândește și funcție mediatoare. Această funcție permite lui homo religiosus să se apropie de realitatea absolută, prin intermediul a trei forme fundamentale: simbolul, mitul și ritul.
Julien Ries observă că definirea sacrului la Mircea Eliade presupune izolarea „în masa inconștientului a transconștientului”, subliniind faptul că „simbolurile sunt apte să reveleze o modalitate a realului, care nu e vizibilă în planul experienței imediate.” În acest context, simbolul nu este o simplă participare la realitate, ci o formă de revelare a acesteia. După cum subliniază Eliade, „termenul simbol ar trebui folosit numai pentru simbolurile care vin în prelungirea unei hierofanii sau constituie, la rândul lor, o revelație inexprimabilă printr-o altă formă magico-religioasă.”
Astfel, simbolul, mitul și ritul nu sunt simple expresii culturale, ci structuri prin care sacrul devine accesibil omului. Ele configurează un mod de raportare la lume în care realitatea nu este redusă la dimensiunea sa materială, ci deschisă către o semnificație superioară. În plan lingvistic, analiza termenului „sacru” confirmă această complexitate. Provenind din latinescul sacer, derivat din radicalul sak („a conferi realitate, a face ceva valid”), termenul indică o legătură reală cu ordinea existenței. În opoziție, „profanul” (profanus) desemnează ceea ce se află în afara templului, în afara spațiului consacrat.
În tradiția biblică, spune Eliade, rădăcina ebraică „qdš” desemnează sfințenia și este strâns legată de persoana divină. Episodul din Ieșirea (3, 2–4), în care Moise este chemat să se descalțe pe „pământul sfânt” (admatqodeš), evidențiază caracterul revelator al sacrului. În creștinism, această dimensiune capătă o formă deplină prin persoana lui Iisus Hristos. După cum observă Julien Ries, „Iisus Hristos este cel care îi conduce pe oameni către sfințenie”, iar Paul Ricoeur subliniază că „nu există creștinism fără sacru.” În acest sens, moștenirea lui Mircea Eliade nu se reduce la o contribuție erudită în domeniul istoriei religiilor, ci se configurează precum un mod de a înțelege existența umană în raport cu sacrul.
În concluzie, ceea ce ne-a rămas de la Mircea Eliade nu este doar un sistem de concepte, ci o perspectivă în care omul nu poate exista în afara acestei dimensiuni.
Sacrul nu este un element secundar culturii, ci o realitate care structurează, în mod profund, experiența umană.
Într-o lume în care sensurile tind să se dilueze, iar realitatea este redusă la ceea ce este imediat perceptibil, reflecția lui Mircea Eliade rămâne un punct de reper. Ea ne obligă să reconsiderăm raportul dintre vizibil și invizibil, dintre profan și sacru, și, mai ales, dintre om și spațiul divin. Astfel, întrebarea de la care am pornit – ce ne-a rămas de la Eliade – își găsește răspunsul nu doar în planul teoretic, ci în capacitatea noastră de a recunoaște, dincolo de aparențe, prezența unei realități sacre, de natură divină, care nu poate fi epuizată de spațiul uman.
___________________
Sursa – (MAXIMĂ ATENȚIE !!! – ACEST SIT ESTE ECUMENIST !!!) :
Enevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.
Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești.
Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematica filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual care nu poate dărui nici încai uitarea.
Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinala întreagă. Creștinul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.
Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.
Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a permanenței acestei valori. Așadar optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox.
Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.
Mircea Eliade, „Profetism Românesc”, 12 noiembrie 1927
VIDEO: Interviu cu Mircea Eliade, la Paris:
Mircea Eliade: UNDE NE E OMENIA?
.
A împărtăși cu toată făptura ta o credință și a rămâne în același timp un om întreg este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întâlnim decât jumătăți de oameni, sferturi și câtimi de oameni. Unii din ei, excepțional de bine înzestrați, alții, înfrigurați de o mare dorință de bine – dar nimeni nu e om întreg, liber și viu.
Se visează și se pregătesc societăți noi, cu o dreptate mai largă. Cât entuziasm nu se cheltuiește, câtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Și totuși, când te apropii și cauți omul întreg, omul liber mai ales, nu găsești decât firmituri.
„Oamenii de sută” ai lui Vasile Pârvan nu sunt decât niște oameni mutilați, acești oameni cărora le lipsesc ochii, sau creierul, sau inima. Nu există om întreg mediocru. Numai sferturile de oameni pot fi mediocri.
Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată; dar niciodată oameni întregi. Ceva mai grav și mai deprimant; lumile care se așteaptă, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate – tot de asemenea oameni mutilați – sunt visate și pregătite.
Va veni într-o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi și ne va da o lume nouă. O lume cu sânge și lumină, sau numai cu pietre, ori numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește, lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută din oameni întregi.
Astăzi ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești. Oriunde te-ai îndrepta, ți se cere o prealabilă mutilare. Dacă vrei să visezi o lume nouă, cu anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. Ești dator să vezi o anumită culoare – sau, dacă nu, să nu vezi nimic. Cum va fi lumea nouă pe care ne-o urzesc acești oameni, nu e greu de ghicit.
18 noiembrie 1934
Profetism Românesc(Vol II)
Această ex-cep-ți-o-na-lă carte
( Biserica Ortodoxă și ecumenismul )
ce conține în a 2-a ei parte
argumente ZDROBITOARE,
ARGUMENTE CLARE, LIMPEZI
despre
ADEVĂRATA FAȚĂ A EUROPEI,
carte scrisă de
SFÂNTUL Iustin Popovici
încă mai poate fi descărcată
în format electronic pdf
de aici.
.
Articole pe această temă – aici.
.
CITIȚI PÂNĂ LA CAPĂT
– INFORMAȚIA DE LA FINAL ESTE E-SEN-ȚI-A-LĂ ! ! !
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
„Ce e rău în robie, nu e atâta robia. Rău e că, dacă trece prea multă vreme, omul se învaţă cu ea, cu robia, cu frica, cu supunerea, cu săru’mâna, să fie batjocorit şi să nu-i mai pese. Se-nvaţă ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită și c-o știut zbura oare cândva sau se teme să nu afle stăpânul că n-o uitat să zboare.”
– Vasile Ursu Nicula zis Horea (1731- 1785)
.
.
….
CĂUTAȚI ORICE CUVÂNT ORI EXPRESIE CARE VĂ INTERESEAZĂ DIN ACEST SIT, TASTÂNDU-L ÎN SECȚIUNEA ”CĂUTARE” DIN PARTEA DREAPTĂ-SUS, APOI APĂSAȚI TASTA ENTER, DACĂ FOLOSIȚI UN CALCULATOR (LAPTOP SAU DESKTOP), SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE AȘA CUM ARATĂ IMAGINEA DE MAI JOS:
.
DACĂ FOLOSIȚI UN TELEFON MOBIL (SMARTPHONE), SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE LA FINALUL ORICĂRUI ARTICOL DIN SITUL ROMANORTODOX.INFO DEASUPRA SECȚIUNII ”ULTIMELE ARTICOLE”, AȘA CUM SE VEDE ÎN IMAGINEA DE MAI JOS:
.
MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL, FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN, DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI, ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE, AJUTÂNDU-L SĂ CONȘTIENTIZEZE în Duhul Adevărului, al Sfinților Părinți,
CE ESTE ȘI CUM SĂ SE FEREASCĂ DE EREZIA EREZIILOR, VICLENIA VICLENIILOR – ECUMENISMUL SINCRETIST (CA FORMĂ A MARII LEPĂDĂRI DE ORODOXIE, – ADEVĂRATA CAUZĂ A UMPLERII PAHARULUI MÂNIEI LUI DUMNEZEU),
oferindu-le materialul lămuritor de la:
și celelalte de la:
https://romanortodox.info/subiect/biblioteca/brosuri
.
AȘA
SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !
.
#democid,
.
.
.
.
