”Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…
Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi!
Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului». Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.
Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.
Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.
Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. ”
Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Cuviosul Efrem Filotheitul din Arizona
