„Persoana prinsă în această capcană ajunge să creadă și să pretindă că acționează conform unor „principii duhovnicești”, dar în realitate el își face voia, satisfăcându-și și conservându-și egoul și rămânând întărit în propriile păreri. „În jurul lui se țese o plasaă de idei“, explică părintele Seraphim, „ce nu au niciun contact cu realitatea… De obicei diavolul se folosește de o idee neînsemnată ca să ne «prindă», știind că aceasta ne va prinde prin ceva ce ne emoționează, și că această «prindere» este de ajuns ca să ne facă să începem a țese întreaga pânză de păianjen care să ne prindă“.

Părintele Seraphim a discutat această problemă de mai multe ori în scrierile și în epistolele sale, precum și în discuțiile cu frații de la schit. În 1973, bunăoară, i-a scris unui fost frate de mănăstire despre care simțea că fusese prins în capcana părerii de sine:

„Fiind tu însuți, îți vei petrece întreaga viață încercând să-ți păstrezi sufletul, sub pretextul propriei înțelegeri a «principiilor» Bisericii s.a.; iar cel ce-și păstrează sufletul său, acela îl va pierde. Doar dacă vei căuta să-ți pierzi sufletul pentru Hristos, dăruindu-te întru totul, doar atunci îl vei putea câștiga“.

În anul 1977, de praznicul Sfântului Patrick, pe când le vorbea fraților și închinătorilor adunați în trapeză, Părintele Seraphim a arătat cum poate cineva să se abată de la calea mântuirii, căzând în părerea de sine. El a început prin a relata o întâmplare adevărată, petrecută la începuturile Frăției:

„La San Francisco era o persoană care s-a înflăcărat de ideea Rugăciunii lui Iisus. A început să adauge rugăciune peste rugăciune, până când a ajuns, numai dimineața, la 5000. Chiar acolo în mijlocul lumii, în mijlocul orașului, dimineața, înainte de a face orice altceva, înainte de a mânca, acest om era în stare să rostească Rugăciunea lui Iisus de 5000 de ori, pe balcon, și se simțea minunat de proaspăt și de insuflat. Apoi într-o dimineață s-a întâmplat ca cineva să se oprească chiar sub balconul său și să înceapă să lucreze ceva tocmai când omul nostru rostea ultima mie de rugăciuni. Iar acel om și-a ieșit din sărite în așa hal, încât a ajuns să arunce în el cu farfurii! Cum să reacționezi față de un om preocupat de viața duhovnicească, de Rugăciunea lui Iisus, care, dintr-o dată, în timp ce rostește rugăciunea, e în stare să înceapă a arunca cu farfurii? Aceasta înseamnă că înăuntrul lui patimile erau libere, din pricina faptului că omul era amăgit de gândul sau părerea că știa ce anume este bine duhovnicește pentru el. El acționa după propria părere, dar nu cu trezvie, nu întru cunoștință; și de cum s-a ivit prilejul, patimile au răbufnit. În acest caz este mai de folos să nu spui de 5000 de ori Rugăciunea lui Iisus, ci să faci ceva care să fie duhovnicesc“.

(Din “Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”)