„Nu a mai existat nicicând”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epocă de învățători mincinoși precum acest jalnic secol al XX-lea, atât de bogat în tot felul de nimicuri materiale și atât de sărac la minte și la suflet. Orice părere ce se poate închipui, chiar și cea mai absurdă și chiar cele respinse până acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program și proprii <<învățători>>. Câțiva dintre acești învățători demonstrează sau promit <<putere spirituală>> și false minuni, cum fac unii ocultiști și <<harismatici>>; dar cei mai mulți dintre învățătorii contemporani nu oferă decât o zeamă lungă de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<înțelept>> modern autoproclamat, care știe mai bine decât toți cei vechi, numai fiindcă trăiește în <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de școli, iar <<creștinismul>> mii de secte. Unde să afli adevărul, dacă mai este de aflat vreun adevăr în aceste vremuri atât de rătăcite?

Este un singur loc unde se află izvorul adevăratei învățături venite de la Însuși Dumnezeu, neîmpuținată de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspătă, fiind una și aceeași la toți cei ce o învață cu adevărat, ducându-i la mântuirea veșnică pe cei ce urmează. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Preasfântului Duh, iar adevărații dascăli ai dumnezeieștii dogme ce se revarsă din acest izvor sunt Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe măsură ce Pr. Serafim se avânta duhovnicește spre culmi în pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserică: dumnezeiește-insuflatele Scripturi ale Bisericii și din nemincinoșii tâlcuitori ai Scripturii, Sfinții Părinți.“

În Sfinții Părinți“, scria el, “aflăm <<cugetul Bisericii>>, înțelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legătură între vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] și realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretări și de secte“.

Într-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lămuri acest lucru:

“Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stâlp și întărire a adevărului (1 Tim. 3, 15). Adevărul creștin se păstrează în Biserică, în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; dar cere o păstrare dreaptă și o tâlcuire dreaptă. Însemnătatea Sfinților Părinți stă tocmai în aceasta: ei sunt cei mai iscusiți păstrători și tâlcuitori ai acestui adevăr, în virtutea sfințeniei vieții lor, a adâncii cunoașteri a Cuvântului lui Dumnezeu și a belșugului harului Duhului Sfânt ce sălășluieste în ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzătoare cunoaștere a învățăturii patristice. Când trata o anumită temă în scrierile sale, făcea uz de o gamă largă de izvoare patristice, atât vechi, cât și moderne, atât din creștinismul răsăritean cât și din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastră], multe dintre ele destul de obscure și netraduse în engleză până atunci. Însă nu țintea să ajungă un erudit specializat în Sfinții Părinți. Asemenea experți, scria el, sunt adeseori “total străini de adevărata traditie patristică, nefăcând decât să-și câștige existența pe seama ei“. Ca întotdeauna, el trebuia să meargă mai adânc, ca să descopere întregul context. Trebuia nu doar să-i cunoască pe Părinți, ci și să dobândească în mod autentic cugetul lor, să învețe să gândească, să simtă, să privească lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori în ortodoxia contemporană există tendința de a reinterpreta credința pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim știa că trebuie să facă exact invers: să-și potrivească conștiința după cugetul Părinților, să se cufunde cu totul în continuitatea de două milenii a experienței creștine. Dobândind cugetul Părinților, adică cugetul Bisericii, dobândea în același timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii și Care călăuzește Biserica Sa la plinătatea Adevărului.

( …)

Durerea inimii. În aceasta se află ultima și cea mai însemnată cheie cu care Pr. Serafim a intrat în cugetul Părintilor. În scrierile patristice , “durerea inimii” se referă, în general, la o elementară suferință lăuntrică, la purtarea unei cruci lăuntrice pe calea urmării lui Iisus Hristos, ca și la duhul zdrobit cu străpungere de inimă. “Suferința“, afirmă Pr. Serafim, “este realitatea condiției umane și începutul adevăratei vieți duhovnicești“. De la Arhiepiscopul Ioan, cel ce cu adevărat s-a răstignit pe sine în această viață, Pr. Serafim a învățat și care sunt roadele ei. Folosită cum se cuvine, suferința poate curăți inima, iar cei curați cu inima… vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). “Abordarea corectă“, scria Pr. Serafim, “se află în inima care încearcă să se smerească pe sine, și care pur și simplu știe că suferă și că există un adevăr mai înalt ce poate nu doar să ajute această suferință, ci o poate trece și într-o dimensiune cu totul diferită“. După Marcu Pustnicul (sec. al V-lea), “Pomenirea lui Dumnezeu este durerea inimii, răbdată pentru buna-cinstire. Iar tot cel ce uită pe Dumnezeu cauta plăcerea și nesimțitor se face.” Iar după cuvintele Sfântului Varsanufie cel Mare din Egipt, ale cărui sfaturi au fost traduse în engleză de Pr. Serafim, “orice dar se primește prin durerea inimii“.

Pe lângă sensul general, “durerea inimii” are și un sens literal în scrierile Părintilor, căci atunci când inima este concentrată în rugăciunea fierbinte către Hristos ea poate într-adevăr să doară. Așa cum nota Pr. Serafim, în terminologia patristică “inima” nu înseamnă doar “simțământ”, ci “un lucru mult mai adânc – organul care cunoaște pe Dumnezeu“. Inima este atât duhovnicească cât și trupească: duhovnicește, ea este centrul ființei umane, identificându-se cu nous-ul(mintea); iar trupește este organul unde nous-ul își află tainicul loc de sălășluire. Concentrându-se în inima trupească, nous-ul strigă către Mântuitorul, și acest strigăt din inimă, născut din durere și deznădejde, dar cu nădejde în Dumnezeu, face să se pogoare harul dumnezeiesc. Acest lucru se vede în special în practica ortodoxă a Rugăciunii lui Iisus. Când ne vom apropia de Rugăciunea lui Iisus cu simplitate, spune Starețul Paisie Aghioritul (1994), “vom fi în stare să o repetăm de multe ori, iar inima va simți o dulce durere și Hristos Însuși va revărsa dulcea Sa mângâiere înlăuntrul inimii noastre.”“Învățătura patristică despre durerea inimii”, scria Pr. Serafim, “este una dintre cele mai importante învățături pentru zilele noastre, când se pune accent în mod excesiv pe cunoașterea mentală, în detrimentul unei dezvoltări corecte a vieții emoționale și duhovnicești…

Lipsa acestor experiențe esențiale este răspunzătoare în primul rând pentru diletantismul, trivialitatea și lipsa de seriozitate în studierea curentă a Sfinților Părinți în ziua de azi; fără ea, nu poți aplica învățăturile Sfinților Părinți la propria viață. Poți ajunge la cel mai înalt nivel de înțelegere mentală a învățăturii Sfinților Părinți, poți avea la degetul mic citate din Sfinții Părinți despre orice subiect cu putință, poți avea <<experiențe spirituale>> ce par a fi chiar cele descrise în cărțile patristice, poți chiar să cunoști perfect toate capcanele în care se poate cădea în viața duhovnicească, și totuși, fără durerea inimii, nu poți fii decât un smochin neroditor, un plictisitor <<știe-tot>> care este totdeauna <<corect>>, sau un adept al tuturor experiențelor <<harismatice>> din ziua de azi care nu cunoaște și nu poate transmite adevăratul duh al Sfinților Părinți.”

 

Sursa: „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose „, Editura Sophia 2005