„Ce glăsuieşte cuvântul lui Dumnezeu ? El vesteşte proorocia care se împlineşte sub ochii noştri, proorocia că în vremurile din urmă, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci (Mt. XXIV,12). Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestrămutat decât cerul şi pământul, ne vesteşte înmulţirea, în aceste vremuri din urmă, a curselor diavoleşti şi înmulţirea numărului celor ce pier în aceste curse.

Întocmai! Mă uit la lume şi văd: cursele diavolului s-au înmulţit faţă de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmulţit peste măsură. S-au înmulţit cărţile care cuprind învăţături mincinoase; s-au împuţinat, s-au împuţinat peste măsură cei ce urmează Sfântului Adevăr; s-a întărit cinstirea faţă de virtuţile fireşti, pe care le pot avea şi iudeii, şi păgânii; s-a ivit cinstirea faţă de virtuţile de-a dreptul păgâneşti, potrivnice firii însăşi, care le priveşte ca pe nişte rele; s-a împuţinat înţelegerea virtuţilor creştine, nu mai zic că s-a împuţinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viaţa materială; piere viaţa duhovnicească; desfătările şi grijile trupeşti înghit aproape tot timpul oamenilor; aceştia nici nu mai au când să-şi aducă aminte, măcar, de Dumnezeu. Şi toate acestea devin datorie, devin lege. Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci – şi a acelora care ar fi rămas în iubirea de Dumnezeu dacă răul nu ar fi fost atât de obştesc, dacă laţurile diavolului nu s-ar fi înmulţit atât de amarnic.

Îndreptăţită era întristarea fericitului Antonie. Cu atât mai îndreptăţită este întristarea creştinului din vremea de azi înaintea priveliştii curselor diavoleşti; întemeiată este înlăcrimata întrebare: „Doamne ! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse şi să se mântuiască ?”.

La întrebarea Preacuviosului pustnic a venit de la Domnul răspunsul:

„Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea”.

Dumnezeiesc răspuns ! Cum înlătură din inimă orice îndoială, arătând în puţine cuvinte un mijloc de nădejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destrămare şi nimicire a meşteşugitelor sale laţuri, împletite cu ajutorul îndelungilor ani de luptă cu omul şi a unei nemăsurate răutăţi.

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobândirea cunoştinţelor, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate. Să o păzim de ispita învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. Să o smerim întru ascultarea faţă de Biserică, smerind orice cugetare care se ridică împotriva minţii lui Hristos (2 Cor. X, 5), împotriva minţii Bisericii.

La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, duce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică. Să nu-i îngăduim mintii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh. Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de către adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării, din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.

Ce să facem cu inima ? Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însuşirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire şi nesupunere faţă de Evanghelie, să vedem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră. Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului şi Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră.

Inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 19), lăsând-o vânării vrăjmaşului. Dumnezeu este Ziditorul nostru şi Stăpân cu drepturi depline: El poate să rezidească inima noastră şi va preface inima ce I se tânguieste neîncetat cu plâns şi rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat, într-o inimă iubitoare de Dumnezeu şi sfântă. Să ne păzim simţurile trupeşti, neîngăduind păcatului să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Să ne înfrânăm ochiul cel iscoditor şi urechea cea iscoditoare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mic mădular al trupului care este în stare să dea naştere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să potolim năzuinţele dobitoceşti ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornică întru luare-aminte.

Ce nestatornice sunt desfătările trupeşti! Cu ce miasmă se sfârşesc ! Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare şi păzirea simţurilor, spălat prin lacrimile pocăinţei, sfinţit prin deasa rugăciune, se zideşte în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmaşului împotriva omului. „Smerita cugetare trece de toate cursele diavoleşti şi acestea nu pot nici măcar a se atinge de ea”. Amin.”

(Anul 1846. Pustia Sergheev)


„De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul lisus, spune Apostolul, si vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. X, 9-10).

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti lepădarea de Hristos – fie aceasta şi prefăcută, numai cu gura, fără ca inima să ia parte.
Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai credinţă vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii si fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ decât viaţa lui pământească.

Mucenicia este roadă adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin credinţă.
Mucenicia este roadă credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfântă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”. Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge.

Potrivit însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului și le urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.

Păcat de moarte este necredinţa: că leapădă singurul mijloc de mântuire – credinţa în Hristos.
Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea îl lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se păstrează prin mărturisirea cu gura.

Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în Hristos.
Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.

Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos.

De o însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare îndoială (Numeri XX, 10-12).

De ucenicul unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de îndoială cu privire la credinţa creştină.

Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri ale creştinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă si în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.

Pătimirile si moartea pentru poruncile evanghelice sunt, de asemenea, fapte ale credinţei vii în Hristos, sunt, de asemenea, mucenicie. Această mucenicie este cu precădere a sfinţilor monahi.

Însufleţiţi de credinţa cea vie, sfinţii monahi asemenea lui Avraam au părăsit patria şi casa părintească, asemenea lui Moisi au ales în locul desfătărilor pământeşti pătimirile pentru Hristos, asemenea lui Ilie, pe jumătate goi, şi-au ales ca loc de vieţuire pustiile şi peşterile, cu ochii credinţei au privit la răsplata cerească.

În pustiile lor, departe de oameni, departe de împrăştiere şi de grijile stricăcioase, ei au purces la lupta împotriva păcatului, l-au lepădat din faptele, din gândurile, din simţirile lor, şi în sufletele lor curate s-a pogorât Duhul Sfânt, umplându-le de daruri harice. Credinţa vie în Hristos și în Evanghelie le-a dat Preacuvioșilor puterea de a se nevoi împotriva păcatului, i-a făcut vase ale Sfântului Duh.
Credinţa este maica răbdării, maica bărbăţiei, puterea rugăciunii, călăuzitoarea către smerenie, dătătoarea nădejdii, scara spre tronul dragostei.

Credinţa în Hristos, arătată şi mărturisită în chip văzut şi nevăzut prin plinirea poruncilor lui Hristos, cuprinde un zălog neştirbit al mântuirii, iar celor ce au părăsit lumea pentru a se afierosi în întregime lucrării evanghelice le aduce desăvârşirea creştină.

În cei ce au atins desăvârşirea creştină credinţa întărită vede cu deosebită limpezime, prin lucrarea Sfântului Duh, cele făgăduite de Dumnezeu – ca şi cum ar vedea, ca şi cum ar pipăi bunătăţile cele veşnice: şi ea, potrivit învăţăturii Apostolului, este în deplinul înţeles al cuvântului adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evr. XI, 1).

Cei ce s-au îmbogăţit cu credinţă vie în Hristos trec în zbor, ca şi cum ar fi înaripaţi, peste toate necazurile, peste toate împrejurările cele ostenicioase. Adăpaţi cu credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu, ei nu văd osteneală în osteneală, nu simt durere în dureri. Ei recunosc pe Dumnezeu ca fiind Singurul Care lucrează în lume, L-au făcut al lor prin credinţa vie în El.

Cel ce crede în Hristos, de va si muri cu moartea păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. XI, 25) – şi vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi la înălţimea curăţiei și sfinţeniei.

Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat prin pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos, Atotputernicul Răscumpărător şi Doctor.

Credinţa este din auzire (Rom. X, 17): ascultă Evanghelia, care-ţi vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte şi, puţin câte puţin, se va sălăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la tine plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mantuirii. Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună moştenitor cu El în cer. Amin.”

______________

Sursa: Sfântul Ignatie Briancianinov – „Cuvinte către cei care vor să se mântuiască”, Experienţe ascetice vol. II – preluată de la – „Înmulţirea, în aceste vremuri din urmă, a curselor diavoleşti şi înmulţirea numărului celor ce pier în aceste curse… Însemnată, neapărat trebuincioasă este pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului.” – Sfântul Ignatie Briancianinov – Strana Ortodoxă (wordpress.com)

.

.

.

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!

.

CĂUTAȚI ORICE CUVÂNT ORI EXPRESIE

CARE VĂ INTERESEAZĂ DIN ACEST SIT,

TASTÂNDU-L ÎN 

SECȚIUNEA ”CĂUTARE”

DIN PARTEA DREAPTĂ-SUS, APOI APĂSAȚI TASTA ENTER,

DACĂ FOLOSIȚI UN CALCULATOR (LAPTOP SAU DESKTOP),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE AȘA CUM ARATĂ IMAGINEA DE MAI JOS:

.

DACĂ FOLOSIȚI UN TELEFON MOBIL (SMARTPHONE),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE LA FINALUL ORICĂRUI ARTICOL DIN SITUL

ROMANORTODOX.INFO 

DEASUPRA SECȚIUNII ”ULTIMELE ARTICOLE”,

AȘA CUM SE VEDE ÎN IMAGINEA DE MAI JOS:

.

SĂ NE FIE DE FOLOS!

.

MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL, FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN,

DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,

ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE!!!

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !

 .