Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinți Părinți de la întâiul Sinod cel a toată lumea, care s-a ținut la Niceea (325), în vremea Sfântului Împărat Constantin (324-337), osândind rătăcirea lui Arie și întărind credința cea adevărată în Sfânta Treime, statornicită de Mântuitorul, propovăduită de Apostoli și pecetluită cu sângele Mucenicilor, și a trăit el până pe timpul împărăției lui Constanțiu, fiul merelui Constantin.
Înarmat din tinerețe cu înțelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune plăcute lui Dumnezeu și propovăduia neîncetat dreapta credință păstoriților săi, făcându-se vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-însul, ca unul ce era cu totul plin de Duhul Sfânt, încât însuși împăratul Constanțiu îl cinstea și-l prețuia, ca unul ce avusese mult folos de la dânsul.
Odată, însă, pe când fericitul Ipatie se întorcea din Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceată de eretici novațieni hotărâseră să-l piardă pe cela ce se arătase stâlp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca niște tâlhari l-au pândit, ca niște fiare sălbatice s-au repezit asupra Cuviosului episcop și l-au lovit de moarte, străpungându-i trupul cu sulițele și umplându-l de răni; apoi, l-au aruncat într-o prăpastie, pradă păsărilor și sălbăticiunilor.
Zvârcolindu-se în durerile morții, Cuviosul Ipatie și-a adunat puterile și s-a rugat, cum se rugase și altă dată Sfântului Arhidiacon Ștefan, spre iertarea și îmblânzirea ucigașilor lui. Dar, pe când se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luând o piatră ascuțită, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop și l-a lăsat mort, iar trupul său a fost ascuns în șura de paie a unui gospodar din apropiere.
Deci, aflând de aceasta, creștinii din Gangra au venit și au luat trupul Sfântului, ca unul care prin binefacerile și sfințenia vieții lui câștigase dragostea păstoriților săi, și cu multă cinste, și cu mare alai și jale, ca pe un Mucenic al dreptei credințe, au îngropat sfintele lui moaște. Și multe minuni și tămăduiri s-au arătat acolo, cu darul lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credință la mormântul Sfântului. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Întru această zi, cuvânt pentru cei puternici, care asupresc pe cei mici și despre milostenie
.
Anastasie împăratul, căzând în erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul din scaunul Ierusalimului și pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, după Sinodul din Calcedon. Și l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian la Petra. Deci, într-o zi, amândoi patriarhii au trimis veste unul la altul, zicând: să mergem dar, să ne judecăm cu dânsul înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuși a zis: Eu sunt Cel ce judec cu dreptate și nu Mă sfiesc de fața omului.” Și, după două zile, s-au mutat amândoi patriarhii la Dumnezeu.
Deci, aceasta știindu-le voi, puternicilor, să nu faceți nedreptăți celor neputincioși, ca să nu vă dea pe voi lui Dumnezeu și acolo cumplit să fiți osândiți. Pentru că s-a zis: „Viermele nu va muri și focul nu se va stinge pentru cei ce nu judecă după dreptate și jefuiesc averile străinilor și, cu mândria cea mare înălțându-se, nu-și aduc aminte de ziua morții.” Că în ceasul acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toată bogăția lumii acesteia, numai să scape și să nu i se despartă sufletul de trup, pentru că moartea păcătosului cumplită este. Iar de vă sculați din pat și din boala morții, apoi, iară vă apucați, asuprind și mai rău casele săracilor jefuiți după nedreptate judecați, vă fățărniciți și cu sila luați, pe sărac nu-l miluiți, pe cei scăpătați nu-i ajutați. Oare, ce adunați? Nu știți că, venind moartea, toate acestea pier? Că a Domnului este stăpânirea și căruia voiește, aceluia o și dă.
Cuviosul Savarie a zis așa: „Dacă postești, iar milostenie nu faci, aceasta nu se numește post, ci, mai amar și mai rău ești decât cela ce se prea satură și se îmbată și se îngrașă. Și încă ce zic, numai de post, că, chiar și fecioria nu-ți vei păzi curată, afară de cămara de mire vei rămâne, neavând milostenie. Mare este fecioria, și chiar și în Legea nouă, la mare cinste a pus-o Domnul, dar înseși fecioarele au rămas afară, de vreme ce milostenie nu au avut. Că nimeni nu va putea câștiga milă fără de milostenie și în lume nimeni nu trăiește fără de ea.„ Că și cei ce lucrează cu palmele și ostașii și lucrătorii de pământ și negustorii, toți slujesc aproapelui și aceasta mare facere de bine este. Iar a trăi pentru sine singur și pe ceilalți a-i trece cu vederea, urât este lucrul acesta și străin de creștinătate. Că dacă voiești să fii bogat în veacul viitor, apoi fii sărac aici, Risipește aici, ca să aduni acolo. Că nici semănătorul n-ar aduna, dacă, mai întâi, n-ar risipi. Pentru ce, dar, nu dai și tu celor ce au trebuință? Zici: „O casă de copii îmi stă înainte și voiesc să-i las pe dânșii îndestulați.”
Însă de voiești să-ți lași copiii îndestulați, bogați, lasă-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Că dacă tu, mai înainte de moarte apucând, vei da averea ta lui Dumnezeu împrumut, atunci multă răsplată le va fi copiilor, ca prin ea, Dumnezeu dator le este ca mai mult să-i iubească.
Deci, dacă voiești ca să-L ai pe El prieten, mai înainte, să-l faci pe El datornic. Că nici un om care dă împrumut, având datornic, nu se bucură atâta, pe cât se bucură Dumnezeu, fiind datornicul tău. Deci, pentru ce dai oamenilor averea spre păstrare, când Hristos stă gata a o primi, voind cu și mai multă dobândă să-ți dea împrumutul? Că din mâinile Lui nimeni nu o va răpi. La oameni, adică, de-ți va păzi cineva averea cere de la tine. Iar Hristos, pentru păzire, îți dăruiește ție mai multă plată. Pentru aceasta îți poruncește ție Dumnezeu, ca averea ta să o dai celor ce au trebuință, ca să ți-o păzească. Că până o ții singur nu fără teamă, o păstrezi; te temi, ca să nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau tâlhar, sau moartea să te ajungă. Iar de o vei împărți la săraci, Eu, zice Domnul, ți-o voi păzi cu întemeiere. Pentru că, vrând să ți-o dau, zice Domnul, o iau de la tine. Ci, ca mai multă în veacul viitor, în viața cea neîmbătrânitoare, să ți-o dau ție, spre bucuria cea fără de sfârșit. Amin.
Un pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se multe la dânsul dracul și acela să se slobozească. Și l-a ascultat pe el Dumnezeu și a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind îngreunat, răbda în post și în rugăciune și zdrobindu-se în nevoință. Și după puține zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul și de la dânsul.
Un monah avea în grija sa alt monah care era într-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: „Cheamă pe fratele, să vină să ia pâine.” Și iarăși a socotit: „De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu.” Și, luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră și, rânduindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început să plângă și îndată a venit la el îngerul, zicând: „De ce plângi?” Iar el, arătându-i rana, a zis: „Pentru aceasta plâng.” Zis-a îngerul: „Nu plânge pentru aceasta, că pașii pe care-i faci, se numără pentru Domnul și spre mare răsplătire înaintea feții lui Dumnezeu se fac.” Atunci pustnicul, mulțumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Și venind la fratele, i-a adus pâinile. Și i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, dându-i pâinea, s-a întors. Iar a doua zi, luând iarăși pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Și s-a întâmplat atunci, că venea și acela la el și s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci, a zis cel ce mergea către cel ce venea: „O comoară aveam și ai căutat să mi-o prădezi.” Iar acela a zis lui: „Au doară, ușa cea strâmtă, numai pe tine te încape? Lasă-ne și pe noi să venim împreună cu tine.” Și, îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului și le-a zis: „Osteneala voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă.” Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt la învierea lui Hristos, al celui între Sfinți, Părintelui nostru Dimitrie mitropolitul
„Pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste, din pricina morții pe care a suferit-o” (Evr. 2.9).
În ziua cea trecută, a patimilor Domnului, am văzut pe Hristos Mântuitorul nostru, fără de slavă și fără de cinste, așa cum grăia Isaia despre Dânsul: „Și l-am văzut pe El și nu avea chip, nici frumusețe, ci chipul Lui era necinstit și mai defăimat decât al tuturor fiilor omenești.” Iar acum, întru luminatul praznic al Învierii Lui, vedem împreună cu Sfântul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl, plin de har și de adevăr, iubiții mei ascultători.
Întru acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos a fost încununat cu spini, spre batjocură, iar acum, spre slava Sa, primește flori pe preacuratul său cap, neveștejiții trandafiri de laudă.
Întru acea vreme, cu cei fără de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe care L-a răscumpărat cu scump sângele Său și din iad l-a slobozit. Că, Domnul, în mijlocul adunării Sfinților Săi, s-a arătat, zicând: „Eu sunt cu voi.”
Întru acea vreme, mulți trecând, Îl batjocoreau pe El, iar acum, în numele cel Sfânt al Lui, se închină tot genunchiul, al celor cerești și celor pământești și al celor de dedesubt. Întru acea vreme, a fost bătut peste spate, peste obraz și chinuit până la moarte, ca, spânzurându-L pe lemn, L-au omorât. Iar acum, El a omorât moartea și pe diavolul. Că scrie: „Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?”
Întru acea vreme, Dătătorul nostru de viață era mort, iar acum viu este Domnul și binecuvântat Dumnezeu. Întru acea vreme, soarele pe cer, la amiază s-a întunecat, iar acum, din mormânt, Soarele dreptății, cel frumos, nouă ne-a răsărit. Și vedem, împreună cu Apostolul, pe Iisus, că, pentru primirea morții, cu slavă și cu cinste S-a încununat.
Iar noi aici, cercetând în scurt, vedem că altă cale nu este, către veșnica slavă și cinste, fără numai prin multe pătimiri. Că, și Însuși Începătorul vieții noastre, Hristos se cuvenea, prin pătimiri, a se sfârși.
Întru această puțină vreme, să ne înălțăm mintea noastră către cer, lăsând toată grija cea lumească. Și să privim, ca printr-o oglindă, prin descoperirea Sfântului Ioan Teologul. Și să auzim ce se lucrează în cer. Că eu aud acolo o oarecare tulburare făcându-se, ca un glas de tunete tari și glas de ape al îngerilor celor mulți – că era numarul lor mii de mii -, împrejurul Tronului și al celor patru ființe și al bătrânilor, un glas zicând: „Poruncesc la toate zidirile, în cer și pe pământ și sub pământ și în mare, ca să se pregătească mulțumire și închinăciune pe robi Feței împărătești, ce stă pe Scaunul cel dumnezeiesc.”
Să vedem, dar, noi, cine împărățește pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a părut că Leul va lua împărăția. Că se zice: „Iată Leul, cel ce este din seminția lui Iuda, a biruit.” Și celui ce biruiește, zice Dumnezeu, îi voi da să stea pe Scaunul Meu. Dar nu văd, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are să ia împărăția, negreșit, Vulturul, cel ce-și acoperă cuibul său și peste puii săi se va îndura, că și-a întins aripile sale și i-a luat pe ei și i-a ridicat pe umerii săi. Dar, nici pe Vultur nu-l văd pe Scaun. Atunci, cine este în acest fel, Cel ce primește acea dumnezeiască și împărătească cinste. Căruia are a se închina toată zidirea cea de sus și cea de jos? Privind, iată, văd pe Mielul împărățind – Miel înjunghiat, și aud mii de mii zicând cu glas mare: „Vrednic este Mielul, cel înjunghiat, să ia puterea și bogăția și tăria și înțelepciunea și cinstea și slava și binecuvântarea.” Deci, să luăm aminte, că Unul și același Hristos este și Leu și Vultur și Miel Leu, că a biruit lumea și că moartea și iadul a stricat: Vultur, că pe sufletele sfinților le-a ridicat pe aripile sale și pe umerii săi și i-a scos pe ei din iad: Miel, că a pătimit pentru toți. Însă, când a voit a împărăți, a împărățit nu cu înfățișarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu înfățișarea Mielului, celui înjunghiat, ca să arate că, pentru cununa Împărăției Cerești și a veșnicei slave, nu este altă cale, în afară de calea pătimirii Celui înjunghiat. Și, din pământeni cine voieste ca acolo să afle cununa, să-și rănească inima sa prin umilință să-și înjunghie patimile sale prin omorâre și greu să pătimească în ostenelile pocăinței. Căutând spre cele cerești, să privim și Raiul, care, așa cum este scris în descoperirea Teologului, pe lângă alte minunate și nepovestite frumuseți, are și aceasta mică frumusețe, ca porțile care sunt în numarul de douăsprezece, sunt mărgăritare. Pentru care, oarecine mărturisește, zicând că, în visul nopții, de i se arată cuiva mărgăritar, atunci, însemnează lacrimi. La aceasta se unește și Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau înfrumusețați, ca și cu niște mărgăritare.” Mă minunez că, dacă mărgăritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt și semn de plângere. Deci, pentru ce sunt acolo porți de mărgăritare, unde nu se arată nimic de lacrimi, nimic de plâns, ci toate sunt pline de nepovestită bucurie? Eu, cercetând, am cunoscut că acolo se va sili cineva să intre, prin acele porți nu va putea prin altceva, fără numai prin lacrimi. Văzut-ai că porțile Raiului, cele de mărgăritar, însemnează mărgăritarul-lacrimă? Și aceasta să-ți fie știut, că, prin lacrimi, ți se cade ție a intra în Rai și nu este altfel de intrare în Rai, în afară de lacrimile cele de mărgăritare. Că lacrimile se fac din sfărâmarea inimii, iar sfărâmarea inimii din întristarea cea pentru pacate și din greaua pătimire pentru Dumnezeu. În acest fel este calea spre odihna Raiului.
Dar, să ne întoarcem către cele de jos și să trecem prin părțile Egiptului, să pomenim acolo despre cele de demult lucrări ale cinstitului Iosif. Că Domnul, pe Iosif cel prea frumos, în Egipt pregătindu-l spre scaunul și cununa împărătească, oare ce fel de cale spre acea slavă și cinste i-a pregătit? Cu adevărat, cale de spini, strâmtă, plină de nevoințe, cu năpraznică năpasta, temniță întunecoasă, lanțuri grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lungă era acea cale, legătura de multă vreme. Că a smerit în cătușe picioarele lui și prin fier a trecut sufletul lui. După aceea, după destulă și multă vreme a pătimirii, a trimis împăratul și l-a slobozit pe el și l-a pus stăpân casei lui și domn peste toate averile sale. Cumplită cale către cinstea împărătească! Iosif acela era, mai înainte, închipuire a Patimilor Domnului nostru. Și cum și în ce fel Domnul nostru a pătimit, mai înainte de a lua împărăția, peste toată făptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le știu.
Dar, eu mă duc spre plimbare în grădina lui Solomon, ca să iau seama ce se lucrează acolo, Văd că Mirele Ceresc se răcorește acolo, logodindu-și Lui mireasa, cum se zice de obște de către pământeni, pe Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu sângele cel scump al Său, și zic, chiar, pe tot sufletul fiecărui creștin l-a răscumpărat. Pe acea mireasă iubind-o mai mult decât sufletul Său, a numit-o pe dânsa crin. Ca și crinul în spini, așa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Său, pe iubita Sa mireasă, în grădina Sa, Mie mi se pare că o va pune la un loc larg, între alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Său între spinii cei ascuțiți, ca un crin în spini, precum este cea de aproape a Mea, în mijlocul fecioarelor.
Aici, dar, o bine-credincioșilor ascultători, să gândim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Său, pe mireasa Sa, o voiește să fie în mijlocul spinilor. Crin între spini? Când a sădit Raiul spre răsărit, l-a împrejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine înfrunziți. Ierusalimul cel Nou, care s-a arătat Sf. Ioan, întru descoperire, că venea din cer, era împrejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, având porți de mărgăritare, fiecare poartă dintr-un mărgăritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie în Evanghelia de la Matei, a înconjurat-o cu o oarecare îngrăditură aleasă și cu gard a îngrădit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasa, pentru care nici sufletul Său nu Și-a cruțat pe cruce, o pune pe pământ întru îngrădire, nu ca grădina Raiului, nu întru frumoși pomi roditori, ci, într-o îngrădire de spini, o păzește, ca pe un crin între spini.
Dar, aici, să pomenim și de parabola cea de demult, de care se scrie în cărțile Judecătorilor israiliteni, în care toate lemnele, pădurile, livezile, viile, adunându-se într-o adunare, își alegeau lor împărat. Și, după ce mulți s-au lepădat, s-au unit să aleagă pe spin, ca să împărățească peste ele, și au zis către el: „Vino și împărățește peste noi.” Ar fi putut zice cineva lemnelor: „Ascultați, lemnelor, ce vi s-a întâmplat, pe cine alegeți? Au nu sunt între voi slăviți cedri, preaînalții finici, bineroditorii măslini și alte lemne alese și aducătoare de folos? Ci, de la spini, ce roadă o să aveți? Ce folos va fi vouă? Că Evanghelia pe el nu-l laudă, ci mai vârtos zice: Au, doară, din spini aduni struguri? Dar, ca să nu fie defăimat cu totul sfatul lemnelor, cel într-o unire, eu le voi lăuda buna socotință, și alegerea. Că bine au făcut ele, alegându-și-l lor pe spin de împărat. Că, el, măcar că este spin, este încununat de trandafir, încât cu toată cumplita lui ascuțire a spinilor, are a lui firească slavă și frumusețe. Și apoi, când spinul stă împrejurul livezilor sau al viilor, atunci îngrădirea este gata, păzindu-le de orice stricăciune. Pentru că de țepii lui, ca de o armă ascuțită, nu se poate apropia nimeni.
Deci, împărățește tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea aleși și preaînalți copaci, plecați-vă vârfurile voastre sub spin, închinați-va lui, veniți și intrați sub umbra lui. Multele soiuri de copaci închipuiesc tot felul de sfinți: cedrul și finicul, închipuiesc pe cei drepți, că dreptul ca finicul va înflori; măslinul cel bine roditor însemnează învățători bisericești, care, cu roadele cuvântului lui Dumnezeu, satură sufletele oamenilor credincioși, via însemnează tot poporul cel de obște, care viețuiește după Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israil. Dar spinul ce însemnează, fără numai de pătimire? M-am întors spre chinuire, zice, când m-a împuns pe mine spinul. Însemnează mucenicie, primejdii, ca niște bolduri ascuțite, necazuri, ca niște răni de spini. Iar cel ce rabdă, pentru Dumnezeu, toate acestea, se află ca și crinul între spini, care sunt pătimirile înseși, și începe a primi părți din veșnica slavă.
Înaltă rânduială este cea a Proorocilor, înaltă, a Apostolilor, dar nu mai învățătorilor, a Cuvioșilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor și a celorlalți Sfinți. Însă nici una din ele n-a primit desăvârșirea, fără a ei pătimire. Că tuturor acestor rânduieli, chip S-a facut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pământ, către oameni, S-a arătat în mulțimea sfinților și nu S-a încununat cu slava împărăteștii cununi, până n-a străbătut, mai întâi, rânduiala pătimirii. Că prooroc era, spunând mai dinainte cele ce erau să fie, despre dărâmarea Ierusalimului și despre judecata zilei celei înfricoșătoare. Era apostol, pentru că de la Dumnezeu Tatăl a fost trimis, umblând și propovăduind pretutindenea. Era doctor fără de plată, că tot poporul căuta să se atingă de El și să se tămăduiască de neputințele sale. Era mare făcător de minuni, că învia morții. Dar nu aici Și-a întărit El cununa slavei și împărăției sale Dar unde? În rânduiala pătimirii, întru cununa de spini, în vărsarea sângelui Său, că așa se cuvenea a pătimi Hristos, ca să intre în slava Sa. Și așa vedem pe Hristos, pentru pătimirea morții, cu slava și cu cinste încununat.
O, iubiților ascultători, dacă Hristos, Domnul nostru, Care, voind să intre întru a Sa slavă, în așa fel a trebuit a pătimi, ce ne rămâne nouă? Ce fel de osteneli, ce fel de nevoință ne trebuie nouă, celor ce voim a intra, nu întru a noastră, ci întru cea străină slavă? Întru cea străină, da, pentru că ne-am înstrăinat de dânsa, prin păcatele noastre, că din pântecele mamei noastre, noi, păcătoșii, ne-am înstrăinat…
Dar nu voiesc, în sărbătoarea cea de bucurie, cu nemângâietoare cuvinte a tulbura dragostea voastră, ci, vă doresc a vă bucura, pentru Hristos Cel înviat și strig ca David: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru dânsa.” Amin.
.
