Aceștia au trăit în zilele împăraților Decius și Valerian.
    Sfântul Sixt era de la Atena, unde învățase și filozofia și mergând la Roma a fost sfințit episcop, după ce Sfântul papă Ștefan a mărturisit pe Hristos. Și, pornindu-se atunci prigoana asupra creștinilor, Sfântul Sixt a poruncit lui Laurentiu, arhidiaconul său, care era de neam din Spania, să chivesnisească visteria Bisericii și ajutorarea săracilor, iar el, vănzându-le toate, le-a împărțit la săraci. Deci, întorcandu-se Decius din Persia, a fost adus la el Sfântul Sixt, episcopul, și, neplecându-se a se lepăda de Hristos, ci mărturisindu-L, cu îndrăzneală, ca Dumnezeu adevărat și atotputernic i s-a tăiat capul. Deci, aducându-se și arhidiaconul Laurențiu și cercetându-se și despre sfintele odoare, Sfântul Laurențiu a răspuns dregătorului că Biserica are odoare și avuții de seamă, pe care dacă îi vor lăsa timp, le va aduna, de pe unde sunt, și le va aduce înaintea lui. Și i-au statornicit să se înfățișeze după trei zile. Când s-a împlinit sorocul, Laurențiu a venit înaintea împăratului, aducând, în carute, mulțime de săraci, orbi, șchiopi, muți, văduve și orfani, care trăiau din milosteniile Bisericii. Și, arătându-i pe aceștia, a zis împăratului: „Iată comorile de mult preț ale Bisericii noastre, avuții pe care furii nu le fură și rugina nu le strică și care vor prețui mai mult în fața Dreptului Judecător”. Dar împăratul, văzându-i pe aceștia, s-a pornit cu mânie și a poruncit să-l bată foarte rău pe Sfântul Laurențiu. Apoi, l-au băgat în temniță, unde Sfântul a tămăduit pe toți cei ce mergeau la el. Ceea ce văzând, tribunul Calinic a crezut în Hristos și s-a botezat.

Deci, după aceasta, a stat, iarăși Laurențiu în fața împăratului și neplecându-se a jertfi idolilor, l-au întins pe un grătar de fier ars în foc, pe care Sfântul, dând mulțumire lui Dumnezeu, și-a dat sufletul. Și a fost îngropat, precum se cădea, de papa Ipolit, pe care împăratul a trimis să-l ia și a poruncit să-l bată cu toiege de fier cu ghimpi, apoi l-au legat de cai sălbatici și, fiind târăt mult, Sfântul și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Și aceasta s-a vestit în toata Roma, iar, de la Roma, în toată lumea. Și toți s-au întărit în credința Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt din viața Sfântului Nifon, despre iubirea de arginți

Umblând, Sfântul Nifon a văzut pe un om, pe care-l rugau mulți neputincioși, cerând de la el milostenie. Iar el nici nu se uita la dânșii. Deci, Sfântul Nifon, apropiindu-se de îngerul păzitor al aceluia, i-a zis: „Spune-mi mie, Îngerule, oare, multă avere are omul acesta?”. Zis-a Îngerul: „Bogăție multă și fără de număr are, dar este iubitor de arginți, și, pentru un ban, se imbolnaveste de moarte, si bate pe cei ai casei lui, omorandu-i prin foame si prin goliciune si silindu-i pe ei la muncă”. Zis-a Nifon: „Cu ce gând își amăgește cugetul său, ca să nu dea nimic la frații cei săraci?” A grăit lui Îngerul: „Ascultă-mă, ce-ți spun, că vine dracul cel întunecat și-i pune lui în gând, că va îmbătrâni și, după aceea, va cădea în boală și să nu dea averea sa la nimeni, ca nu cumva să nu-i ajungă lui, și să se căiască, zicându-și că în zadar a împărțit averea sa la săraci, și nu a sporit cu nimic. Și așa îl amăgește pe el necuratul drac acestea punându-i-le în inimă adeseori. Iar el se supune gândului aceluia, și se întunecă, nemiluind pe săraci”. Apoi, Îngerul i-a mai zis lui Nifon: „Lasă-l, să-i fie lui precum crede. Pentru că Dumnezeu nu este ispititor la rău. Și pe nimeni nu ispitește, ci fiecare se ispitește de ale sale patimi, de vreme ce ascultă de diavolul și se supune lui”. Și aceasta zicând, s-a dus îngerul de la el.

Iar omul acela, după puțină vreme, a căzut în boală. Și era boala lui foarte cumplită. Deci, după ce a căzut omul în acea amară boală, atunci și-a dat toată averea sa la doctori și nici un folos n-a aflat de la ei, ci în și mai cumplite dureri a căzut. Și așa, multe zile chinuindu-se, a murit și cu sufletul și cu trupul. Și s-a împlinit, cu el, cuvântul spus de Proorocul David: „Iată omul care nu și-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulțimea bogățiilor sale” (Ps. 51,5-6). să nu vă înșele dracul fraților, ca să nu luați judecată fără de milă pentru zgârcenie, dacă aveți avere, și să vă pierdeți sufletul și trupul și să nu luați Împărăția Cerurilor.

Întru această zi, învățătură a Sfântului Vasilie despre invidie

Să fugim, fratilor, de invidie, de cursa cea drăcească, ca nu cumva legându-ne de răutatea păcatului, să cădem în osânda cea amară. Pentru că Domnul se împotrivește celor mândri, iar celor smeriți le dă dar. Deci, unde este invidie și ceartă, acolo nu este cercetarea darului lui Dumnezeu, ci numai lucruri de defăimare și diavolești gânduri. Apoi, ce este mai ticălos decât invidia? Invidiază leneșul agonisirile celui bogat, dar el nu se ostenește, că din osteneală vine agoniseala.

Invidiază păcătosul curăția celui drept, dar nu voiește să se tragă pe sine însuși de la păcat. Invidiază desfrânatul întreaga înțelepciune a celui curat, dar nu voiește să se asemene cu viața lui. Invidiază, pe cei dimpreună cu el, lucrătorul cel viclean, care a căpătat aceeași plată, ca și cei care au lucrat un singur ceas, și nu-și aduce aminte de Hristos, Care a zis: „Prietene, nu-ți fac ție strâmbătate, nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ți al tău și du-te, că vreau, și celui de pe urmă să-i dau, ca și ție. Oare, nu sunt Eu slobod, ca să fac ce vreau cu ale Mele? Chiar dacă ochiul tău este viclean, Eu însă sunt bun”. Drept aceea, nu pășiți cu mândrie și lăsați invidia. Pentru că invidia este întristarea inimii și stricăciunea sufletului, uscăciunea trupului, stricarea dragostei, vrajbă față de toți, risipirea neamului, împiedicarea faptei bune, arvuna osândei, pierderea vieții, ce va să fie, și moștenirea gheenei. Deci, acestea auzindu-le, fraților, să nu ținem invidie, ci să petrecem în dragoste.

Întru această zi, cuvânt din cronograful Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, despre moarte

În istoria Facerii, începând de la Adam, la sfârșitul viețuirii fiecărui strămoș, care a trăit mulți ani, citim acest cuvânt: „Și a murit”. De pildă: „Zilele vieții lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani și, apoi, a murit”, „Zilele lui Set au fost nouă sute doisprezece ani, și, apoi, a murit”, „Zilele lui Enoh au fost nouă sute cinci ani și, apoi, a murit”, „Zilele lui Cainan au fost nouă sute zece ani și, apoi a murit” (Facerea 5,5,8,11,14).

Și despre ceilalți strămoși, de asemenea, se citeste că și-au sfârșit viața lor, cea de mulți ani, cu moarte, din care vădit se arată puterea lucrătoare a cuvintelor lui Dumnezeu, pe care le-a zis către Adam: „Ori în ce zi veți mânca din pomul cel oprit, veți muri. Iar, pentru noi, acest cuvânt: „Și a murit”, ce se repetă adeseori în Sfânta Scriptură, este ca un ciocan ce lovește în piatră. Pentru că gândul morții bate în mintea noastră și zdrobește împietrirea inimii. Că, dacă oamenii din lumea cea dintâi, care au trăit atât de mult, n-au scăpat de moarte, cu atât mai mult vom muri noi, cei ce trăim puțină vreme. Aceia, trăind atâtea sute de ani, își așteptau moartea lor, iar noi, având sfârșitul lângă ușă, oare nu îndelungă vreme se cuvine s-o așteptăm pe ea? Oare, în zadar se cistește în toate zilele, în rugăciunea celor ce merg spre somn: „Iată groapă îmi este înainte, iată moartea îmi stă de față?” Că ce este moartea? Ce este obiceiul morții și care sunt faptele ei și ce nevoie ne silește să avem gândul morții? Să ne gândim la aceasta, noi muritorii.

Moartea este despărțirea sufletului de trup, dezlegarea de legătura firească a acestora, risipirea stihiilor, prin care firea omenească stă împreună. Oprirea organelor omenești, nesimțirea simțurilor, încetarea vieții, dezlegarea alcătuirii omenești. Că omul din trup și din suflet este alcătuit, iar, murind el, nu mai este om, chiar dacă trupul văzut stă de față, chiar dacă și sufletul rămâne nemuritor. Că, de vreme ce sunt despărțite între ele, nici sufletul nu este om, ci numai suflet, nici trupul nu este om, ci stârv. Și, pentru aceea, firea celor vii se teme de moarte, de vreme ce moartea ia, de la firea celor vii, puterea aceasta, că, adică, să nu fie ea cum era, să nu fie omul om, ci întru nimic să se întoarcă cu totul, până în ziua judecății, și la trâmbița Arhanghelului, care va să deștepte pe cei morți.

Obiceiul cel firesc al morții este că, fără de știre, să vie la om, chiar dacă de toți este știută. Pentru că, ce este mai știut în viața noastră, decât moartea, de vreme ce, după cuvântul apostolic: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar, după aceea, să fie judecata” (Evr.9,27). Și ce este mai neștiut decât venirea sau ceasul morții? Precum și Domnul Însuși, în Evanghelii, grăiește: „Nu știți ziua, nici ceasul, când vine Fiul Omului” (Matei 25,13). Știută este de toți moartea, de vreme ce ea, nemutat și neschimbat, la fiecare va să vie. Și nimeni nu poate să scape de ea. Neînștiințată este venirea ei, deoarece nu dă veste despre sine, nici nu caută la vreme, nici nu numără zilele și anii, nu așteaptă bătrânețea, nu cruță tinerețea, nici nu întreabă dacă este cineva gata. Nici un ceas nu slăbește pe omul cel nepregătit, atunci când vine la el. Știută este moartea, că după cum oameni suntem, tot atât și muritori suntem. Știută este moartea, de vreme ce tuturor, celor ce se nasc în lumea aceasta, calea vieții lor nu duce în altă parte, ci numai la moarte. Însă, nearătată este vremea morții, pentru că nu știe nimeni în ce loc îl așteaptă pe el moartea, sau când îl va ajunge pe el ceasul morții. Știut este, că sufletul, de trup, se va despărți negreșit, dar nu se știe, cum se va despărți, după firea legii morții, sau după vreo silitoare primejdie. Toți știu că vor muri, dar chipul morții lor, cum, și în ce întâmplare, vor muri, nimeni nu poate să știe. Moartea știută este, fiindcă, după dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca o pedeapsă, cade pe tot neamul omenesc, pentru păcatul strămoșesc. Dar nearătat este ceasul morții, fiindcă, vremii vieții omenești, Dumnezeu nu i-a pus hotar vădit, ci întru judecățile Sale cele neștiute, a ascuns-o pe ea. Știm că vom muri, dar nu știm când vom muri, ori astăzi, ori mâine, ori dimineață, ori târziu, ori ziua, ori noaptea. Mulți, culcându-se să doarmă, spre noapte, nu s-au mai deșteptat din somn, ci au fost găsiți morți, și li s-a făcut lor somnul, moarte, iar patul, mormânt. Mulți, din somnul nopții, deșteptându-se și văzând ziua, noaptea n-au mai ajuns-o. Benchetuia Baltazar, împăratul chaldeienilor, de cu seara, și, acum, tare se veselea, și, iată a văzut mâna unei fețe nevăzute, scriind pe perete, în preajma luminii, neștiute cuvinte, judecată de moarte asupra lui, și a fost ucis chiar în noaptea aceea. Oare, știa el ceasul cel atât de grabnic al morții sale? Oare, se gândea că va muri în acea noapte? A adormit pe patul său, seara târziu, Olofern, conducătorul oastei asirienilor, pin de vin, și, îndată, somnul, în moarte l-a schimbat, tăindu-i-se capul, de o mână femeiască. Și cel ce, seara se lăuda, că a doua zi va lua cetatea Betulia, ca pe o pasăre, acela, el însuși, a căzut în lațul morții. Se îngrijea bogatul căruia îi rodise țarina, unde să-și adune roadele, hambarele cele mici să le risipească și mai mari să le zidească. Se gândea la ani mulți, să mănânce, să bea, să se veselească. Iar Dumnezeu i-a zis lui: „Nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău” (Luca 12, 20). Și, așa, cel ce aștepta să trăiască mulți ani a murit fără de veste. O, cât de neștiută este venirea și ceasul morții. Bine ne sfătuiește Domnul, zicându-ne: „Luați aminte, privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi acea vreme” (Marcu 13,33).

Iar lucrările morții sunt acestea: ia, de la om, tot ce are el în lumea aceasta: bogăția, cinstea, slava, frumusețea, desfătarea tutoror bunătăților, deoarece când moare, omul le lasă pe toate, „nu va pogorâ cu el slava lui” (Ps. 48,18). Desparte pe unul de altul, pe părinți de fii, pe stăpâni de slugi, și toată iubirea omenească, și toată nădejdea celor vremelnice o curmă și o pierde. Deschide omului ușa veșniciei și o începe pe ea, oricum ar fi, bună sau rea. Drepților, le deschide ușa veșniciei celei fericite, care este Împărăția Cerească, iar păcătoșilor, celor ce mor fără pocăință, le deschide ușa veșniciei celei dureroase, care este în iad. Pentru că, în ce fel îi este aici această viață, în acest fel, îi va fi lui acolo și răsplătirea.

Deci, ni se cade nouă, muritorilor, să avem de-a pururea în minte gândul morții și să învățăm aceasta, că temându-ne de neștiutul ceas al morții, să ne înfrânăm de la lucrurile care mânie pe Dumnezeu și să fim totdeauna gata de ieșire. Sfântul Ioan Scărarul spune că atât de folositor este gândul morții, la cei ce vor să se mântuiască, pe cât de trebuincioasă este pâinea pentru om. Că, precum fără pâine nu se poate trăi, așa fără de gândul morții, nu este cu lesnire cuiva să-și îndrepte viața sa. Fără de pâine, cu trupul, și, fără de gândul morții, cu sufletul, omul slăbește. Pâinea întărește inima omului, iar pomenirea morții întărește viața cea îmbunătățită. Cel ce are pâine nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gândul morții, nu-și omoară sufletul său cu moartea păcatului, nu greșește de moarte. Despre Isihie Hozevitul, scrie același Ioan Scărarul că, trăind din început fără grijă de sufletul său, s-a îmbolnăvit și a murit. Și, zăcea mort timp de un ceas, s-a deșteptat din moarte, ca din somn, întorcându-se sufletul lui într-însul, cu dumnezeiască poruncă. Deci, după învierea sa, s-a închis în chilia lui, și a trăit, acolo, doisprezece ani, neieșind și nevorbind cu nimeni, nimic, ci numai puțină pâine și apă, ce i se aducea lui, gusta și, pururea tăcând, lacrimi fierbinți din ochii săi vărsa neîncetat. Iar, când avea să se sfârșească cu totul, frații, deschizând ușa, au intrat la el și l-au rugat mult să le spună lor ceva de folos.  Și numai aceasta au auzit de la el: „Iertați-mă, nimeni, de va avea pomenirea morții, nu va putea să păcătuiască vreodată”. (Scara, Cuv. VI.20). Aceasta zicând, s-a sfârșit în Domnul. Și se minunau aceia, care cunoscuseră mai înainte viața lui cea fără de grijă, cum s-a îndreptat el, prin gândul morții. Deci, să ne învățăm și noi, spre aducerea aminte de moarte și să ne îndreptăm, pe noi înșine, până ce avem vreme, ca să nu ne apuce pe noi moartea nepregătiți. Să luăm aminte la sfatul, folositor al Sfântului Ioan Scărarul, care zice: „Pomenirea morții, de-a pururea, să se culce și să se scoale cu tine!”

 

 

 

.