Slăvitul Mucenic al lui Hristos, Vasilie, a fost mitropolit în Amasia pe vremea lui Liciniu, cumnatul marelui Constantin pe vremea lui când Constantin, îl făcuse pe Liciniu părtaș cu el la împărăție.

La început era pace și liniște pretutindeni. Dar, întărindu-se împărăția Răsăritului, Liciniu s-a îndepărtat de Hristos și s-a întors la necurata închinare de idoli, la prigonirea creștinilor, la nestăpânirea patimilor trupești. Și a fost cel din urmă împărat roman păgân, prigonitor al creștinilor.

Deci, avea Constantina, împărăteasa, în slujba ei, o fecioară frumoasă, cu numele Glafira, creștină cu credința, din Italia, pe care, văzând-o Liciniu s-a aprins de poftă asupra ei și voia să fie cu dânsa. Cu sfatul împărătesei și de scârba păcatului, Glafira a răspândit vestea că este bolnavă și că și-a ieșit din minți și a trebuit să fie eliberată din slujba împărătească, fiind de fapt, răsplătită, în taină, de aceasta, cu mulțime nenumărată de daruri. Încredințată, apoi, unor oameni credincioși, a fost dusă în părțile Armeniei, prin grija împărătesei.

Pe drumul spre Armenia, s-a făcut un popas în cetatea Amasia Pontului, unde, aflând o mulțime de creștini și un episcop, au hotărât să rămâna o vreme acolo, pentru frumusețea locului, la un creștin, anume Quintus. Și, destăinuindu-se episcopului Vasilie, omul lui Dumnezeu a hotărât să nu descopere taina înstrăinării lor, nici chiar creștinilor. Iar, aflând că creștinii de acolo zidesc o biserică în cetate, Glafira a dat mult aur Sfântului episcop, pentru cinstirea lui Hristos, și în scris și împărătesei unde se afla și a trimis și împărăteasa mulțime de daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar, oamenii împăratului au prins aceste scrisori dintre împărăteasă și Glafira și s-a umplut împăratul de mare mânie și, îndată, a scris conducătorului Amasiei, că pe Vasilie, episcopul creștinilor și pe Glafira, slujitoarea, să-i trimită în fiare la dânsul, în Nicomidia. Însă, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia, fericita Glafira s-a dus către Domnul. Deci, dregătorul, prinzând numai pe Vasilie, l-a pus în lanțuri și l-a trimis la împărat, înștiințându-l că Glafira a murit. Și au mers cu dânsul doi diaconi, Pertenie și Teotim.

Și a fost închis episcopul în temniță, iar diaconii locuiau într-o casă vecină și aveau intrare liberă la episcopul lor și se rugau împreună. Iar în noaptea când l-au scos la cercetare, și-l îndemna împăratul a se lepăda de Hristos și a se închina la idoli, episcopul a dat acest dumnezeiesc răspuns: Niciodată nu vei putea să-mi dai, atâta cât voiesti să-mi iei, dacă te silești a mă despărți de Dumnezeul meu cel viu.

Și așa s-a mutat la Domnul, tăindu-i-se capul, iar trupul lui, fiind aruncat în mare, a fost scos și înmormântat cu mare cinste, la 26 aprilie.


Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem,
despre deșertăciunea lumii și despre veacul ce va să fie
.
    Iată, vremea vieții veșnice vă îndeamnă pe voi la lucru și la slava cea nestricată, pentru că pe viața aceasta o moștenește moartea și pe slavă o ajunge rușinea. Că mulți din cei puternici, ca fiarele fiind mai înainte, în iad s-au pogorât și ca cei mai răi s-au osândit de Dreptul Judecător: bogații au sărăcit, înțelepții s-au primejduit, cei tari au slăbit, cei sănătosi s-au îmbolnăvit și pe cei ce se bucurau i-a cuprins necazul și cel ce făcea pierzanie în popor, însuși, în loc de pierzanie a nimerit, de vreme ce nici un bine n-au făcut în viața aceasta.

Și altele multe ca acestea s-au arătat în lumea aceasta. Fiii nu-și cinstesc părinții lor, iar părinții își urăsc fiii, femeile sunt lăsate de bărbații lor, iar bărbații nu-și păzesc credința față de femei. Cei tineri nu cinstesc pe bătrâni, iar bătrânii se ridică împotriva tinerilor. Nu putem avea încredere unul în altul, nici să avem nădejde în fratele, că grăiește cele de pace cu gura, iar în inima sa gândește cele rele. Sunt invidioși, vrăjmașesc, înșeală, sunt stăpâniți de nesațiu și nimeni nu ia aminte la Dumnezeu, nimeni nu se așteaptă că s-ar putea să fie osândit. Pentru aceasta s-au înmulțit răutățile, că ne depărtăm de Dumnezeu. Ne-a dat nouă cugetul, ca printr-însul să ne sfătuim la cele bune, iar noi, la cele rele ne sfătuim. Voie liberă ne-a dat nouă, ca printr-însa să cunoaștem dreptatea, iar noi lucrăm cu ea fărădelegea. Bogăție ne-a dat nouă, ca din ea să dăm la săraci, iar noi, și pe cele de care săracii au nevoie, le luăm de la dânșii. Putere ne-a încredințat nouă Dumnezeu, ca să ocrotim, cu ea, pe cei ce trăiesc în nevoi, iar noi, cu ea ne chinuim și nu apărăm pe nimeni. Nu mai este cale adevărată, nici judecată dreaptă, a secat dragostea și urâciunea s-a înmulțit. S-a defăimat fapta bună și s-a făcut iubită fățărnicia. Smerenia s-a făcut de rușine și cinstită s-a făcut mândria. S-a stins adevărul, iar minciuna a acoperit pământul. O, adâncul bunătății și al îndelung-răbdării lui Dumnezeu! Că, petrecând noi în toate răutățile. El ne așteaptă la pocăință. Că nu Se mânie, ci se milostivește, ca un Părinte, pentru ca mai multă plată să ne dea. Că, pocăința și întoarcerea noastră voiește, iar moartea păcătosului nu o voiește. Amin.

l

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură-de-Aur, despre cei ce zic că nu este osândă pentru cei păcătoși

,

    Cum dar vom scăpa noi, fraților, de osândă, făcând lucrurile rele ? Sau cum ziceți: „Dumnezeu este milostiv și nu osândește pe păcătoșii neamului creștinesc?” Spune-mi mie, frate, dacă furi sau asuprești, sau desfrânare faci, te mânii, sau pizmuiești, clevetești, spui minciuni și te îmbeți și alte rele faci și nu te pocăiești, apoi, cum zici că nu-ți va fi ție osândă? Spune-mi mie, pentru ce Sfinții s-au ostenit în lumea aceasta? Că unii s-au trudit și s-au dat la moarte și în multe feluri s-au chinuit. Iar alții, cu postiri și cu privegheri și cu viață aspră și-au înfrânat trupurile lor. Iar alții, prin pustietăți și prin munți, în primejdii și în dese ispite au fost și în lacrimi multe; și aceștia toți, pentru Împărăția Cerului s-au ostenit. Dacă zici că cei răi nu se vor osândi, apoi nici cei buni nu vor lua împărăția.

O, fraților, să nu vă amăgiți ascultând pe diavolul, pentru că a lui este înșelarea aceasta. Că am auzit pe un oarecare iubitor de păcate, zicând că Dumnezeu ne îngrozește, doar, cu frica de osândă. Dar unii ca aceștia, împreună cu ereticii, se vor osândi. Spuneți-mi mie, voi cei ce faceți pe Dumnezeu amăgitor: Cine a poruncit să-l izgonească pe Adam din rai? Și pe vremea lui Noe, cine a înecat toată lumea? Sau la Sodoma și Gomora, cine a trimis piatră și foc? Cine a aruncat pe egipteni în mare? Cine a hrănit în pustie șasezeci de mii? Cine a ars adunarea lui Aviron? Cine, pe vremea lui Core a dat lui Datan, a poruncit pământului să se desfacă și l-a făcut să înghită de vii două sute de oameni și apoi trei mii? Cine a pierdut pe alți șaptezeci de mii, pe vremea lui David?

Încă și acum, câte primejdii suferim pentru păcatele noastre? Că uneori și boli grele se fac între noi și, pentru păcatele noastre, toate se fac nouă primejdioase: focul ne arde, apa ne îneacă, tunetul ne rănește, fulgerul ne arde. Și multe pricini de moarte se fac lucrurile noastre, cele mai de trebuință. Că dobitocul din mâinile noastre, se hrănește iar uneori el ne ucide. Și pâinea este dată nouă spre mâncare și ea ne omoară, oprindu-se în gât; încă, unii și din beție mor. Că, pe mulți spurcați, aici, în lumea aceasta, îi osândește Dumnezeu și, dacă nu părăsesc răutățile și nu se pocăiesc cu adevărat, dincolo, pedepsei celei veșnice îi dă pe ei. Să credeți, fraților, cu adevărat, că este osândă pentru cei păcătoși. Întrebați pe păgâni și pe eretici, chiar și pe diavoli; și toți, cu un glas, vor răspunde vouă, că este judecată și osândă și răsplătire, după faptele fiecăruia. Că Dumnezeu pedepsește pe cei ce greșesc, iar pe cei ce viețuiesc cu dreptate îi încununează.

Deci, să-ți încredințezi, acum, sufletul tău și să-l înveți pe el să nu se amăgească fără de minte. Că Adam, strămoșul nostru, a greșit, însă nu știa și nici nu auzise că s-ar fi pedepsit cineva, pentru păcate, mai înainte de el. Iar noi, toate acestea, cu adevărat auzindu-le, de ce să nu credem, de vreme ce am auzit că pentru ucidere, invidie și răutate, a fost pedepsit Cain și cum a pierit, cu potopul, neamul omenesc, pentru desfrânare și că, mai mare decăt acea pedeapsă, a fost arderea sodomitenilor, pentru aceeași desfrânare, dar că Noe s-a izbăvit din potop și Lot din foc? Deci, vedeți, oare, cât de drept este Dumnezeu? Că nu pierde pe cel drept, împreună cu necurații. Încă, și la stăpânitorii cei pământești, se vede că pedepsesc pe cei ce fac vreun rău. O, fraților, să credeți, cu adevărat, că este pedeapsă, pentru cei păcătoși. Patru mii de ani au trecut de la arderea sodomitenilor și, până astăzi, încă fumegă fumul, spre învățătura și îngrozirea păcătoșilor. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

 

.