Preacuviosul Iosif a fost din insula Siciliei, din părinți dreptcredincioși, anume Plotin și Agati, fiind un copil blând și dăruit din fire. Și l-au crescut părinții cu multă grijă, lucru care a fost de folos la toată Biserica, de vreme ce copilul acesta avea să fie poet, făcător de cântări, care a împodobit toată Biserica lui Dumnezeu.
Deci, căzând patria sa, Sicilia, în mâinile saracinilor, dimpreună cu toată familia sa, fericitul s-a mutat în Grecia și s-a așezat în Peloponez, iar, de acolo, în cetatea Tesalonicului, unde tânărul Iosif, având nevoie de liniște și de multă învățătură, a intrat în mănăstirea Mântuitorului, numită Latomus, făcându-se călugăr și ducând o viață de mare asprime.
Toată noaptea și-o petrecea stând în picioare și în genunchi, rugându-se și cântând Domnului cântări de laudă și de preamărire, pe care el însuși le alcătuia cu multă măiestrie, uimind pe toți cei ce-l ascultau. Totdeauna avea cântări în gura lui, lucrul mâinilor sale era scrisul frumos, iar când părăsea scrisul, avea citirea Scripturii. Patul lui era pământul, așternutul lui o piele, haina lui proastă și sărăcăcioasă, hrana lui puțină pâine, iar ca băutură, apa. Toate le nesocotea, ca să-și închine viața cunoașterii Scripturii, pe care ardea de dorința de a o împărtăși semenilor săi.
Având o bogăție ca aceasta de fapte bune, a fost sfințit preot. Și se sârguia spre și mai multă nevoință și osteneli, săvârșind, adeseori, dumnezeiasca taină a Liturghiei și rugându-se cu lacrimi pentru el și pentru toată lumea. Și a avut fericirea de a viețui, în mănăstirea lui, împreună cu Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a primit ca ucenic al său, și pe care l-a iubit mult și i-a fost prieten.
Din îndemnul Sfântului Grigorie, Cuviosul Iosif a pornit spre Roma, pentru a vesti și acolo, că la Bizanț a început, din nou, lupta împotriva Sfintelor icoane. Și era episcop al Romei papa Leon al III-lea, iar ultimii împărați din Constantinopol, luptători împotriva icoanelor, au fost Leon Armeanul și Teofil. Dar fericitul Iosif n-a mai ajuns la Roma niciodată, corabia căzând în mare, în mâinile barbarilor saracini. Deci, Cuviosul Iosif, prins fiind de aceștia, a fost dus în insula Creta și a stat închis acolo, vreme de șase ani, până la moartea lui Leon Armeanul (82O). La întoarcerea sa în mănăstire, Sfântul Grigorie Decapolitul nu mai era în viață. Deci, Sfântul Iosif s-a retras în unul din schiturile zidite de el unde, plin de harul lui Dumnezeu, a început să scrie cântări bisericești, pesne și canoane, care fac și astăzi podoaba sfintei noastre Biserici.
Sub împărăția rău-credinciosului Teofil s-a dezlănțuit cea din urmă prigoană împotriva Sfintelor icoane. Fericitul losif a îndurat, din nou, grele suferințe pentru îndrăzneala mărturisirii în cinstea Sfintelor icoane și a fost surghiunit în Cherson, de unde nu a putut să se întoarcă, decât după moartea împăratului Teofil (842), la chemarea Sfintei Împărătese Teodora, soția împăratului, care, încetând prigoana, ca o dreptcredincioasă împărăteasă ce era, a reașezat credința ortodoxă în toate drepturile ei.
Ținut în mare cinste de însuși Sfântul Ignatie, patriarhul Constantinopolei, Sfântul Iosif poetul s-a mutat la Domnul, fiind lăudat prin cântări în ceruri de toți Sfinții, pe care el i-a preamărit cu credința, cât a fost pe pământ. Dumnezeului nostru slavă !
.
Cuvânt al Sfântului Părintelui nostru Casian despre dreapta socotire și ca să nu ne înălțăm
.
Zis-a Casian romanul: „Aduceti-va aminte de batranul Iron si de caderea jalnica cea patimit cu putin inainte in fata ochilor nostri si in ce fel prin batjocura diavolului, din inaltimea petrecerii lui, in adancul mortii a cazut. Ne aducem aminte ca cincizeci de ani a petrecut in pustia din apropiere si cata asprime de viata si tare infranare a avut, mai mult decat toti cei din singuratatea de aici. Si cum, sezand in pustie, dupa atatea osteneli si lupte, fiind batjocorit de diavolul si in prea grea cadere alunecand, pe toti parintii si fratii ce erau in pustia aceea, in nemangaiata jale i-a pus. Ca n-ar fi patimit aceasta de ar fi fost intarit cu fapta cea buna a dreptei socotiri, care l-ar fi invatat, nu judecatii sale sa se plece, ci sfatuirii parintilor si fratilor. Ca, pana intr-atata, urma judecatii sale, si, cu postul, cauta a se deosebi de ceilaiti oameni, incat, nici la Praznicul Sfintelor Pasti, nu venea la biserica, ca, nu cumva, adunandu-se cu parintii si cu fratii si impreuna mancind cu dansii, silit sa fie a se infrupta din legume sau din altceva ce se aducea la masa si sa se para ca a cazut din randuiala lui.
Deci, acesta, prea multa vreme inselat fiind de voia sa si pe ingerul satanei primindu-l, si, lui, ca ingerul luminii, inchinandu-se, a primit porunca de la el, ca la miezul noptii sa se arunce pe sine intr-un put adanc, ca sa cunoasca, prin cercare, ca nu va mai fi nicidecum supus la vreo primejdie, pentru fapta buna cea mare ce o avea el si pentru ostenelile lui cele dupa Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata cine este cel ce il sfatuia acestea, ci, intunecandu-se cu mintea, s-a aruncat pe sine, la miezul noptii, in put. Si, dupa putin timp, fratii cunoscand intamplarea, cu multa osteneala abia au putut sa-l scoata aproape mort de acolo. Iar, dupa ce l-au scos, traind inca doua zile, a treia zi a raposat, lasand fratilor si batranului Pafnutie jale nemangaiata. Ca acesta, de multa lui iubire de oameni fiind indemnat si aducandu-si aminte multele lui osteneli si de anii lui cei multi la numar, pe care in pustie i-a petrecut, nu l-a despartit de pomenirea si prinosul celor adormiti, ca sa nu se numere cu cei ce se omoara singuri.
Ce sa zic, apoi, despre acei doi frati ? Ei petreceau dincolo de pustia Tebaidei, unde petrecea odata fericitul Antonie. Ca acestia, din cuget fara socotinta pornindu-se, s-au sfatuit sa mearga in pustia cea mai dinlauntru, care este mare si neumblata, judecand intru sine sa nu ia hrana de la om, decat numai aceea pe care Domnul le-o va da lor, facand minuni. Si cand i-au vazut pe ei de departe mazichii (un neam de oameni care era mai salbatic si mai crud, decat toate neamurile salbatice), cum ratacesc prin pustie si ca sunt slabiti de foame, schimband, din dumnezeiasca pronie, salbaticia lor in iubire de oameni, cu paini i-au intimpinat pe ei. Atunci, unul din cei doi frati, mai sus zisi, venindu-i lui dreapta socotire, in taina, cu bucurie si cu multumire, a primit painile, socotind ca, daca cei atat de cruzi si salbatici si care deapururea se bucura sa verse sangele oamenilor, s-au milostivit spre dansii, vazandu-i obositi si slabiti, apoi nu le-ar fi adus hrana, de nu i-ar fi indemnat Dumnezeu. Iar celalalt frate, lepadandu-se de hrana, ca si cand ar fi fost adusa de oameni, si ramanand in statul de judecata, din slabiciunea nemancarii, s-a savarsit din viata. Deci, desi prea rau s-au sfatuit amandoi de la inceput, sfatuire fara de socotinta si spre pierzanie dandu-si lor, unul insa, venindu-i in taina, dreapta socotire, a indreptat ceea ce, cu obraznicie si necugetat, au hotarat. In vreme ce, celalalt, in cugetarea cea mai dinainte si fara de minte staruind, afara de dreapta socotinta aflandu-se, moartea pe care Domnul a voit sa o intoarca de la dansul, el si-a atras-o asupra sa.
Ce sa mai zic, inca, si de acela, al carui nume nu voiesc sa-l spun, fiindca este in viata, care, primind de multe ori pe dracul, ca pe un inger, luand si descoperiri printr-insul si lumina mare de felinar in chilia lui vazand, in cele din urma, a primit porunca de la el, ca pe fiul sau, care petrecea cu dansul impreuna in manastire, jertfa sa-l aduca lui Dumnezeu, ca si cand, din aceasta s-ar invrednici de cinstea lui Avraam. La aceasta sfatuire atata s-a plecat, cat si cu fapta ar fi savarsit junghierea fiului sau, daca nu l-ar fi vazut acesta, ca, afara de obicei, ascute cutitul si pregateste funii de legaturi, cu care vrea sa-l lege pe el, ca pe o ardere de tot, dar fiul numai cu fuga si-a agonisit scaparea.
Deci, prearatat este, din cele zise, ca nu s-ar fi batjocorit aceia atat de jalnic si ticaloseste, de ar fi avut darul dreptei socotiri. Drept aceea, atat prin pilde noi, cat si prin hotarari ale Parintilor celor de demult, socotim ca indeajuns s-a dovedit faptul ca dreapta socotire este izvor si radacina si cap si legatura tuturor faptelor celor bune. Deci, cu ce fel de chip o putem castiga si cum o cunoastem pe cea adevarata si de la Dumnezeu dreapta socotire, precum si pe cea cu nume mincinos, spoita si diavoliceasca ?
Zicea ava Moisi: Adevarata, dreapta socotire nu se castiga decat din smerenie, prin aceasta ca nu numai cele ce facem, ci si cele ce graim si gandim, sa le descoperim parintilor si intru nimic sa nu credem judecatii noastre, ci, intru toate, sa urmam cuvintelor batranilor si, acea hotarare sa credem ca este buna, pe care ei o vor alege. Ca aceasta il pazeste pe om nevatamat, de toate cursele vrajmasului. Ca este cu neputinta ca, cel ce-si pune viata sa in randuiala, prin socotirea si judecata celor mai batrini, sa cada in inselarea diavolilor. Ca, si mai inainte de a se invrednici cineva cu darul dreptei socotiri, chiar numai a arata si a descoperi parintilor aducerile aminte cele rele si gandurile, chiar, numai aceasta le vestejeste si mai slabe le face. Ca precum sarpele din vizuina intunecoasa, iesind la lumina, se sileste sa fuga si sa piara, asa si gandurile rele, prin buna marturisire si spovedanie aratandu-se, se silesc sa fuga de la om. Si pentru ca mai deslusit sa intelegeti aceasta fapta buna si din pilda, voi povesti intamplarea lui ava Serapion, pe care o spunea des, inaintea celor ce veneau la dansul, pentru paza.
Ca zicea asa: Cand eram mai tanar, sedeam impreuna cu staretul meu si, dupa ce mancam noi, sculandu-ma de la masa, din lucrarea diavolului, furam cate un posmag si-l mancam pe furis de staretul meu. Deci, dupa ce am petrecut mai multa vreme facand aceasta, stapanit fiind de obicei, nu puteam sa biruiesc naravul, fara numai ca eram judecat de cugetul meu, iar staretului imi era rusine a-i spune. Si s-a intamplat, din iconomia lui Dumnezeu, cel iubitor de oameni, de au venit niste frati la staret, pentru folos, si-l intrebau despre gandurile lor. Si a raspuns staretul: Nimic nu vatama pe calugar si nimic nu bucura mai mult pe draci, decat a ascunde gandurile sale fata de parintii cei duhovnicesti. Le-a mai grait lor inca si pentru infranare. Iar acestea graindu-se venindu-mi in sine si socotind ca Dumnezeu a descoperit staretului greselile mele, umilindu-ma, am inceput a plange si am scos posmagul din sanul meu, pe care ma invatasem a-l fura si, aruncandu-ma la pamant, ceream iertaciune, pentru cele trecute, si rugaciune, pentru intarirea celor viitoare.
Atunci, staretul a zis: „O, fiule, te-a slobozit pe tine marturisirea ta, chiar de-as fi tacut eu, ca l-ai injunghiat pe dracul, care te ranea atunci cand taceai, dand acum pe fata cele despre tine. Ca, pana acum l-ai facut de te-a stapanit, fiindca nu i-ai stat impotriva, nici nu l-ai vadit, dar, de acum, nu va mai avea loc intru tine, fiind scos afara din inima ta, la aratare”. Si inca n-a ispravit staretul vorba si, iata, lucrarea s-a aratat, ca o faclie de foc, iesind din sanul meu si a umplut casa de miros rau, incat socoteau cei ce erau acolo, ca ceea ce arde este pucioasa multa. Atunci a zis staretul: „Iata, Domnul a dat dovada, pentru cuvintele mele, si pentru slobozenia ta, prin semnul ce s-a facut.” Si asa s-a departat de la mine, prin marturisire, patima imbuibarii pantecului, si diavoleasca lucrare a furtului, incat nici in minte nu-mi mai este acest fel de pofta.
Iata, dar, ca si din cuvintele zise de ava Serapion, ne invatam ca, atunci, ne invrednicim de darul adevaratei drepte socotiri, cand nu vom crede in judecata mintii noastre, ci invataturii si sfatuirii parintilor. „Ca, prin nici un alt neajuns nu surpa diavolul pe om in prapastie, decat prin a-l pleca sa se lepede de sfatuirea parintilor si sa urmeze judecatilor si voii sale”. Iar pe noi, o sa ne izbaveasca de acestea Domnul Dumnezeu, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Gheorghe din Maleo.
.
Sf. Gheorghe a trăit în sec. al IX-lea. Părinţii au vrut să-l însoare dar el a refuzat şi s-a dus la mănăstirea din Muntele Malea, în Peloponez, adunînd în jurul său mulţi ucenici. Avea darul vederii celor ce aveau să fie în viitor şi şi-a proorocit moartea cu trei ani înainte de a se întâmpla. Sf. Gheorghe s-a dus la Domnul în sec. al VI-lea.
În slujba de pomenire Sf. Gheorghe este numit înger pământesc şi făcător de minuni.
.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Fervuta, a slujnicii ei, şi a tovarăşelor lor.
Sfânta Muceniţă Fervuta laolaltă cu sora şi slujnicele ei au răbdat mucenicie pentru Hristos între anii 341 şi 343. Sf. Fervuta si sora sa erau surori ale Sf. Simeon Episcopul din Seleucia, care a suferit pentru Hristos în vremea împăratului persan Sapor între anii 341-344.
Atât surorile cât şi tovarăşele lor au fost aduse la curte pentru a o sluji pe împărăteasă. Sf. Fervuta ieşea în evidenţă prin frumuseţea ei neobişnuită, iar împărăteasa a sfătuit-o să se căsătorească pentru a dobândi o poziţie socială mai înaltă. Dar sfânta a refuzat deoarece s-a dăruit fecioriei întru Hristos.
La scurt timp, împărăteasa s-a îmbolnăvit. Vrăjitorii care veniseră să o tămăduiască pe împărăteasă s-au rănit de frumuseţea Fervutei. Unul din ei a cerut-o de soţie iar sfânta i-a răspuns că este creştină şi că este mireasa lui Hristos. Ca să se răzbune, amorezul refuzat l-a minţit pe împărat că boala împărătesei se trage de la otrava pe care i-au dat-o slujnicele. Atunci acestea au fost aduse la judecată din ordinul împăratului.
La proces ele au declarat că sunt nevinovate şi că sunt pregătite să accepte moartea pentru Hristos.
Judecătorul şef, vrăjitorul Mauptis, rănit şi el de frumuseţea Fervutei, a trimis un om în celula prizonierelor ca să-i propună Fervutei şi celorlalte libertatea în schimbul acceptului Sfintei Fervuta să-i devină soţie. Ceilalţi doi judecători i-au făcut în secret aceeaşi propunere sfintei fecioare, unul după celălalt.
Sf. Fervuta a respins cu hotărâre toate propunerile spunînd că este mireasa lui Hristos şi că nu ar accepta niciodată o căsătorie lumească.
Muceniţele au fost găsite vinovate de a fi creştine şi de vrăjitorie împotriva împărătesei pe care ar fi otrăvit-o. Au fost condamnate la moarte prin tăierea trupurilor în bucăţi. După aceea, ei au aşezat trei bucăţi într-o parte şi trei în alta, spunînd împărătesei să treacă printre ele ca să se vindece de boala ei.
Trupurile sfintelor muceniţe au fost aruncate într-un şanţ de unde au fost recuperate în secret de creştini şi îngropate.
.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Puplie.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Platon egumenul Manăstirii Studiţilor.
Tot în această zi, pomenirea a trei sfinţi preacuvioşi: Teona, Simeon şi Forvin, care în pace s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Zosima, care a îngropat pe sfânta Maria Egipteanca.
Sf. Zosima s-a născut la sf. sec. al V-lea, trăind într-o mănăstire pe malul Iordanului. Acesta a întâlnit-o pe Sf. Maria Egipteanca (1 aprilie), a împărtăşit-o şi după ce s-a dus la Domnul a îngropat-o.
Sf. Zosima s-a săvârşit în anul 560 la vârsta de 100 de ani.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Teona, care a sihăstrit în Mânăstirea Pantocratorului, iar mai în urmă a ajuns episcop al Tesalonicului şi care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Teona a fost ucenicul Sf. Iacob din Kastoria (1 noiembrie) şi a trăit la începutul sec. al XVI-lea. A trăit o vreme în Mănăstirile Pantocrator şi Simonopetra din Muntele Athos. El a pus bazele mănăstirii Sf. Anastasia şi a fost sfinţit Arhiepiscop al Tesalonicului. S-a săvârşit în pace.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
.
