Cetatea Cizicului se află în Asia Mică, lângă marea Helespontului, care desparte Asia de Europa. Și era Cizicul acesta la hotarul cu Troda, unde vasul alegerii, Sfântului Pavel, a pus, cel dintâi, sămânța cuvântului lui Dumnezeu. Dar, până la marele Constantin, cetatea Cizicului nu avea mulți creștini, din pricina păgânilor împărați ai Romei, care prigoneau Biserica lui Hristos. Că dădeau înfricoșate porunci și trimiteau crânceni dregători, prin toate țările împărăției romanilor, și-i sileau pe toti cetățenii să se închine la idoli, iar cei ce nu se supuneau, cu groaznică moarte erau pedepsiți. Atunci, mulți credincioși se ascundeau, fugind prin munți și prin pustii, iar alții, mai tari în credință, râvnind să mărturisească la arătare numele lui Hristos, își puneau sufletul lor pentru El.
Așa a fost și cu acești nouă bărbați viteji, nemișcați în dreapta credință, arzând de râvnă pentru Dumnezeu, ale căror nume sunt acestea: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostin, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie și Filimon. Că, fiind ei din locuri și țări diferite, s-au adunat în Cizic, și nebăgând în seamă groaznicile chinuri împărătești și frica de tirani, preamăreau pe Hristos-Adevărul și defăimau cinstirea idolilor, ca pe o închinăciune adusă diavolului.
Aceasta văzând-o slujitorii, îndată, ca niște lupi pe oi, i-au prins cu sălbăticie, pe cei nouă bărbați și fără de omenie legându-i, i-au dus la judecată înaintea dregătorului cetății Cizic. Și au fost aruncați în temniță și chinuiți, ca să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor, dar Mucenicii lui Hristos nu s-au depărtat de Domnul, rușinând și ocărând pe stăpânitori. Drept aceea, li s-au tăiat capetele și tot în acel loc li s-au îngropat și trupurile.
După câțiva ani, însă, împărățind Marele Constantin, a încetat prigoana și lumina dreptei credințe a răsărit în toata lumea. Atunci și în Cizic, binecredincioșii creștini au scos din pământ moaștele Sfinților nouă Mucenici, pe care, găsindu-le nestricate, le-au pus în racla nouă și au zidit o biserică pentru pomenirea lor. Și s-au înmulțit, de atunci, creștinii în Cizic și multe tămăduiri și minuni s-au facut prin acele sfinte moaște. Tot prin puterea lor a fost eliberat, din temniță și Elevsie, episcopul Cizicului, murind în războiul cu perșii împăratul Iulian, luptătorul împotriva credintei, care-l băgase la închisoare.
Și strălucea cetatea Cizicului cu lumina sfintei credințe, întărindu-se, ca si cu un zid nesurpat, prin mijlocirile acelor Sfinți Mucenici, către Dumnezeu cu ale căror sfinte rugăciuni, să ne învrednicim și noi de darul și de mila Domnului nostru Iisus Hristos, totdeauna acum si în veci. Amin.
Ne-a spus nouă un părinte că, din viața de obște, a fost trimis un frate, la slujba în sat. Și era un mirean, care locuia în sat la care de multe ori venea călugărul, iar el îl primea pe dânsul cu credință. Și avea omul acela o fiică văduvă, care puțin viețuise cu bărbatul ei. Iar fratele, de multe ori intrând și stând la dânșii, a fost biruit cu gândul spre dânsa, iar ea, cuminte fiind, a priceput gandul lui si se pazea sa nu vie inaintea lui.
Iar, într-una din zile, s-a dus tatăl ei în cetate, pentru oarecare trebuință, lăsând-o pe ea acasă. Și, venind fratele a aflat-o pe dânsa singură în casă și i-a zis ei: „Unde este tatăl tau?” Iar ea a zis: „În cetate.” Iar el a început să se tulbure spre dânsa și a vrut a se atinge de ea. Iar ea, cu înțelegere, a grăit lui: „Nicidecum să nu te tulburi, părinte; tatăl meu până mâine nu vine și aici numai amândoi suntem. Însă știu că voi, călugării, nimic nu faceți fără de rugăciune. Scoală-te, dar, și te roagă lui Dumnezeu și ce-ți va spune ție în inima ta, aceea să faci. Iar el, nevrând, mai mult se tulbura. Iar ea, văzând aceasta, a grăit lui: „Avut-ai cândva femeie?” Iar el a zis: „Nu și pentru aceasta, vreau să știu ce este.” Iar ea a zis: „Pentru aceasta te tulburi?” Și, vrând a-i potoli patima lui și a-i astâmpăra aprinderea lui, a zis: „Acum sunt la sorocul femeiesc și nimeni nu poate a se apropia de mine.” Și fratele, auzind de la dânsa unele ca acestea și altele mai multe, venindu-și în sine, a început a plânge. Iar ea, văzându-l pe el ca și-a venit în sine, a început a-i grăi lui: „De te-aș fi ascultat pe tine și am fi săvârșit păcatul, cu ce ochi aș fi căutat la fața tatălui meu? Și, tu, mergând la mănăstirea ta, cum ai fi ascultat ceata sfinților părinți, cântând și slăvind pe Dumnezeu? Deci, rogu-te pe tine, deșteaptă-te și să nu cutezi, pentru o mică poftă, să-ți pierzi ostenelile faptelor celor bune, de atâția ani, și să te lipsești de veșnicele bunătăți.”
Și, auzind acestea, fratele s-a dus mulțumind lui Dumnezeu, că, prin buna înțelegerea ei, nu l-a lăsat pe el a pieri până la sfârșit. Și a mărturisit tuturor ceea ce s-a întâmplat. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea!
.
