Acest Preacuvios a fost egiptean de neam și a trăit în pustia Egiptului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450). Tineri fiind, el și cei șapte frați ai săi, într-o bună zi, s-au despărțit de lume și, luând drumul pustniciei, au intrat într-o mănăstire și s-au făcut monahi.

Deci, fericitul Pimen își petrecea zilele și anii în pustnicești nevoințe, stăruind neîncetat în rugăciuni, sporind în faptele bune, cele monahicesti, și întărindu-se, cu ajutor de la Dumnezeu, împotriva nevăzutului război al diavolului. În scurt, supunându-și trupul în slujba duhului, s-a suit la vârful nepătimirii și a ajuns mare între Părinții pustiei. Deci, a auzit de înțelepciunea și de smerenia lui dregătorul acelui ținut și a vrut, într-o zi, să vadă pe ava Pimen. Dar părintele Pimen a stat și s-a gândit că, de îl va primi pe acest dregător în chilia sa, atunci, vor veni și alții, care vor începe să-l laude pentru darurile lui cele duhovnicești, lipsindu-l de smerenia câștigată, cu atâta osteneală și prinzându-l în mrejele mândriei. De aceea, a trimis vorbă dregătorului să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, fiind hotărât să plece din locul acela. Și s-a mâhnit stăpânitorul de un răspuns ca acesta, dar, dorind cu orice preț să-l vadă pe bătrân, a aflat un mijloc ca acesta, adică a prins pe fiul surorii starețului și l-a închis în temniță, ca și când ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că starețul va mijloci pentru nepotul său și, așa, îl va vedea.

Auzind aceasta, mama tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie, la fratele său, și a început să bată la ușă și să-l roage, cu multă tânguire. Dar starețul nu i-a deschis ușa, nici nu i-a răspuns. Iar ea se jeluia, zicându-i: „Nemilostive, împietritule, neîndurate, fie-ți milă, că acesta este singurul meu copil”. Iar Pimen a trimis pe ucenicul lui, să-i zică sorei sale: „Du-te de aici, că Pimen nu are copii”. Auzind de aceasta, dregătorul a zis către femeie: „Spune-i bătrânului, că măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine și voi elibera pe nepotul său”. Deci, starețul a scris aceasta: „Cercetează după lege și, de este vrednic de moarte, să moară, iar, de nu, nepedepsindu-l, să-l libereze”. Și s-a mirat dregătorul de socotința acestui bărbat și, cunoscând că este cu adevărat plăcut lui Dumnezeu, a eliberat, îndată, pe tânărul acela.

Și a avut Cuviosul o mulțime de ucenici, la întrebările cărora, le răspunde prin pilde și asemănări adânci, pentru ca ei să înțeleagă învățăturile Domnului și să nu rătăcească niciodată de la dreapta credință în Hristos. Și toți părinții și sihaștrii, din Egipt și din Tebaida, îl socoteau ca pe un părinte luând sfat și îndrumare de la dânsul.

Unul din ei l-a întrebat odată: „Cum aș putea să mă păzesc de vicleșugul îndemnătorului la rele?” Părintele Pimen a răspuns:Când căldarea are foc dedesupt și fierbe, muștele și alte viețuitoare nu se apropie de ea, iar, când se răcește, atunci și muștele stau pe ea și târâtoarele cad înăuntru. Așa este și cu monahul, de cel care se miluieste cu osârdie, la cele duhovnicești, vrăjmașul nu îndrăznește să se apropie și să-l tulbure, iar, de cel ce petrece în nebăgare de seamă și în lenevire, vrăjmașul, cu înlesnire, se apropie și îl supără, precum voiește„.

Dar, nu numai cu asemenea cuvinte povățuia Cuviosul, cu dragoste, suflete tinere, ci și prin faptele sale, dădea altora pilde de urmat, fapte de care este plin Patericul, la cuvântul „Ava Pimen”. Și, în astfel de fapte, petrecându-și viața, de trei ori fericitul a ajuns mare învățător al pustiei, și și-a primit sfârșitul, bătrân și plin de zile.

Întru această zi, istorisire din Limonar, despre un alt Mucenic Pimen
.

Sfinții Părinți Sofronie și Ioan, în cartea lor, au scris despre acest Cuvios Pimen. Ava Agatonic, egumenul Lavrei Cuviosului nostru Părintele Sava, ne-a spus nouă: „Am mers, zicea el, într-o zi, în pustia Ruva, la ava Pimen, cel ce viețuia în peșteră și se hrănea cu rădăcini. Și, aflându-l pe el, i-am mărturisit lui gândurile mele și, dacă s-a înserat, m-a lăsat pe mine într-o peșteră, să mă odihnesc, iar el s-a dus într-o altă peșteră. Și a fost, în noaptea aceea, ger mare și grozav am pătimit de frig. Iar, făcându-se ziuă, a venit starețul la mine și mi-a zis: „Cum ai petrecut noaptea aceasta, fiule?” Și i-am grăit lui: „Iartă-mă, părinte, toată noaptea am pătimit de ger”. Iar el mi-a zis: „Cu adevărat, fiule, eu nu am pătimit deloc de ger”. Și, auzind eu, m-am minunat mult, fiindcă starețul nu era prea îmbrăcat și l-am întrebat, zicând: „Fii bun, părinte, și spune-mi mie cum de n-ai pătimit de ger?” Și mi-a spus mie starețul: „A venit leul și s-a culcat lângă mine și m-a încălzit. Însă, să știi, fiule, că eu de fiară am să fiu mâncat”. Și i-am zis lui: „Pentru ce, părinte, ai să fii mâncat de fiară?” Și mi-a grăit starețul: „Când eram în lume, la locul meu, am fost păstor de oi, și, într-una din zile, păscând eu oile, un om mergea alături de mine și câinii mei, năvălind asupra lui, l-au rupt și l-au mâncat. Iar eu, putând să-l apăr pe el de câini, nu l-am izbăvit. Și sunt înștiințat, prin descoperirea lui Dumnezeu, că, și eu, cu același fel de moarte, am să mor, rupt de fiare.” Aceasta a spus-o Cuviosul Pimen, despre sine, lui ava Agatonic. Și a fost, după cuvântul lui. Că, după trei ani, s-a făcut cunoscut că Părintele Pimen, viețuitorul din pustie, a fost mâncat de o fiară. Însă sufletul lui cel sfânt s-a rânduit în ceata Cuvioșilor Părinți, prin milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci! Amin.

Tot întru această zi, pomenirea Sfântului Fanurie – viața și pătimirea

Sfantul Fanurie – viata si patimirea

Fanurie – sfant mucenic !

Viata

Sfântul, nu se știe când s-a dus spre Domnul, căci nu se știe când i s-a tăiat capul și nici numele cetății nu s-a reținut. În anul 1500 d. Hr. niște păstori pășteau turmele în valea unor munți prăpăstioși, în tot acest timp, vârful celei mai grozave râpi era luminat de o lumină care nu s-a stins tot timpul.

Când păstorii și-au făcut bani suficienți, s-au gândit să se întoarcă la casele lor, din mare depărtare fiind fiecare, dintre cei mai curajosi, bănuind că în vârful acelui munte era o comoară, s-au legat cu frânghii groase și ceilalți i-au ajutat și s-au suit la acea înălțime. Era acolo o peșteră, în care erau sfintele moaște, și ardea o făclie mare, aceea pe care o văzuseră tot timpul păstorii, iar pe pieptul sfintelor moaste era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toată viața Sfântului Mare Mucenic Fanurie pe care o redăm mai jos.

Sfantul Mucenic Fanurie

*

În cetatea părinților acestui sfânt era un mare negustor – tatăl acestui sfânt – cel mai bogat din acele locuri, care avea 13 băieți dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.

Și cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era blând, silitor la carte, foarte milostiv, dar era păgân ca și întreaga lui familie. Mama lui era bună și frumoasă, avea tot ce-i trebuie, dar nu voia să știe despre treburile și averea soțului ei. Într-o zi, înapoindu-se cu mulți bani și lucruri, soțul ei a fost atacat, ucis și jefuit, iar datornicii îndată ce au auzit aceasta, deși ei aveau de dat, au venit să ceară ce nu li se cuvenea. Astfel, în scurt timp, mama lui a rămas săracă, locuind într-o bucătărie, dar și acolo ea era năpăstuită, fără nici un mijloc de a se hrăni cu cei 13 copii.

Într-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, că mama sa era o sfântă pentru că toată ziua plânge și se roagă, dar că ei, copiii, au mâncare și sunt îngrijiți, însă nu știe de ce mama lui se îmbracă în haine tot mai sărăcăcioase. Ei, copiii nu o supărau, dar ea plângea toată ziua. Atunci prietenul său i-a spus următoarele: Bine, bine, păzește tu pe mama ta într-o seară și să-mi spui mie a doua zi când ne vom vedea la școală dacă e sfântă sau nu.

Atunci copilul Fanurie a pândit-o și seara după ce mama sa le-a dat să mănânce și i-a culcat pe toți, fiind sigură că toți copiii ei dorm, și-a spălat fața, s-a uns cu aromate, și-a pus vălul și haine scumpe cum nu mai văzuse niciodată Sfantul Fanurie și a plecat. Copilul a urmărit-o și a văzut-o că a intrat într-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beți. Mama lui juca în acest local și avea primul număr, în timpul jocului cânta plângând, căci n-ar fi vrut copiii să afle prin ce sacrificii le câștiga hrana de toate zilele, ca să fie cu ei. Iar oamenii din local o credeau beată și în această stare în care se afla era mai mult decât frumoasă. Atunci Fanurie s-a apropiat de tribună și a strigat o dată tare:

Mama!” La glasul copilului, mama, de groază și de durere că a fost descoperită de fiul ei cel mai mare, a căzut jos. Plecând din local, Fanurie a părăsit cetatea și s-a dus la malul unei ape mari, care curgea în apropierea acelei cetăți – nu cu puține greutăți, căci își zdrobise picioarele de pietre în fuga lui disperată.

La malul apei, a văzut niște păstori care voiau să treacă pe celălalt mal cu o corabie. El i-a rugat atunci să-l treacă și pe el dincolo. Păstorii plecând în ale lor, Fanurie a rămas singur pe țărm. În acea pustietate sălășluia un pustnic bătrân care de 65 de ani nu mai văzuse chip omenesc, fiind foarte îmbunătățit și plăcut Domnului, care dându-i un toiag Domnul, i-a zis: Du-te repede la malul apei și ia de acolo pe plăcutul Domnului Dumnezeu Fanurie, ca fiind ales de Domnul, să fie ajutător celor în nevoi.” Deși de la chilia sfântului și până la malul apei era cale de trei zile, având de coborât un munte foarte aspru – prin puterea lui Dumnezeu – sfântul a ajuns lângă Fanurie, după o oră și a spus copilului: Vino la mine Fanurie!” Iar copilul auzind numele său a răspuns: Au tu ai cunoscut pe tatăl meu?” Apoi a mai zis așa: Dacă ai fi cunoscut tu pe mama mea, mai bine aș fi rămas aici să mă mănânce fiarele sălbatice”.

Sfântul mirându-se întru sine, a tăcut. Și iarăși, prin minune, au suit muntele cel cumplit într-un ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decât în opt zile, fiind foarte stâncos și prăpăstios.

Aici, în peștera sfântului celui bătrân, a trebuit să se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca să-l facă creștin și totodată, ca să-l facă să ierte pe mama sa. După botezare, Fanurie a fost slobozit să se ducă în cetate ca sa ia iertăciune de la mama sa și să vadă cum este situația fraților săi. Dar, înapoindu-se în cetate, a aflat că mama lui nu căzuse leșinată, ci chiar moartă în acea noapte, iar frații săi, după ce a fost îngropată ea, s-au împărțit între neamuri, fără să știe unde se găsește fiecare. Fanurie s-a întors înapoi în pustie, nemaiavând nici o legătură cu cele lumești.

Și atât a sporit în cele duhovnicești după aceea, întrecând chiar pe acel sihastru cu post și rugăciuni, și era atât de milostiv, că făcând și lucrând ogoarele, alerga adunându-le și hrănea pe drumeți, aducând pe spatele său și apa de băut. Hrana lui, la început, timp de trei ani, a fost din trei în trei zile, mâncând atâta pâine muiată cât lua cu două degete dintr-o sticlă, stăpânindu-se mult, a nu lua nici apă, iar după aceea, a început a mânca, numai sâmbăta și atunci destul de puțin.

El se împărtășea des cu Dumnezeieștile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, și se ostenea mult, pentru a căra cu mâinile atât rădăcini pentru hrană, cât și să scoată pietre, de pe prea puținul pământ din preajma chiliei lor pustnicești – semănând puține legume și cine va putea spune privegherile lui de toată noaptea, arșița și gerul, căci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea acoperiș, cerând Domnului Dumnezeu, ca prin această răbdare, să-i dea și lui, dincolo de moarte, un acoperiș în cerul Său cel dumnezeiesc.

Și atâta milostenie avea, încât și pe fiarele care se atacau între ele, le împăca, îngrijindu-le, dacă erau rănite și aranjându-le culcușuri bune, că nu de puține ori, l-a găsit părintele lui (pustnicul), culcat alături de vreun șarpe mare, care în timpul somnului lui Fanurie îl păzea în gura vizuinei ca să nu-l atace vreo altă fiară.

De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacați de multe fiare de prin pustietăți, să le certe pe ele și să le poruncească lor a se sălășlui mai departe într-o prăpastie și să nu mai supere pe vreun om, încât și fiarele cele mai de temut, când erau atacate de om sau de altă fiară mai puternică, deși nu aveau grai, întorceau ochii spre coliba lui Fanurie și îndată erau scăpate. Deci s-a făcut iubit de toate pustiile, din împrejurimi și mai departe, iară toți locuitorii pustiului mulțumeau lui Dumnezeu că le-a trimis lor pe acel tânăr prea îmbunătățit, care și fiarele le îmblânzește și pe oameni îi tămăduiește.

Era în apropierea acelei pustii, o cetate mare și frumoasă, cu oameni foarte înrăutățiți și plini de boli și lucruri necurate. La rugăciunea celor buni, a fost chemat să se ducă și să ajute în neputințe și în boli sfântul, deși, nu voia să părăsească pustia, totuși pentru locurile celor nevoiași și pentru rugămintea cuvioșilor pustnici de a-i milui, de a-i mângâia și de a-i tămădui, s-a supus și s-a dus în acea cetate.

Și cine va spune marea lui bunătate către cei săraci, în special către văduve și orfani, gândindu-se la frații lui și la mama lui, că niciodată, o rugăminte a acestora nu a rămas neascultată, vindecând bolile cele mai cumplite, dregând și îndreptând ochii orbilor, ajutând surzilor să audă, precum și muților din naștere, numai cu rugăciunea sa, cu lacrimi, către Dumnezeu, nemâncând niciodată până nu se împlinea rugăciunea, neodihnindu-se pe patul său și multe șiroaie de lacrimi vărsa, că și hainele și le uda de la lacrimi. Căci așa spunea fericitul și preafericitul: Miluiește, Doamne, pe acești necăjiți, că zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca să vadă frumusețea cerului Tău și lumina zilei, și să nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu rușinea neamului lor”.

Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muți, pentru care spunea: Deschide buzele lor cele închise, luminează-le mintea, ca să Te slăvească pe Tine, și cu buzele lor să sărute chipul Tău cel nefăcut de mână și cu lacrimi să spele intrările în biserică, ca astfel să se proslăvească numele Tău cel sfânt”.

Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicând: Auzi-mă pe mine, Doamne, în ceasul acesta, de acum și cercetează și deschide auzul robilor Tăi, ridică greutatea neauzirii, ca auzind să audă glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele roților și toate sunetele de pe pământ.

Și atât de mare era rugăciunea lui către Dumnezeu și plângerea, că uneori, și păgânii plângeau auzindu-i rugăciunile și văzându-i lacrimile.

Atât de frumos și de frumoase rugăciuni făcea către Dumnezeu, încât și pruncii cei sugari se apropiau de dânsul cu mâinile lor nevinovate și mai necuvântător fiind îi spuneau: Mai rabdă puțin Fanurie și Tatăl tău cel din ceruri te va mângâia în curând, împlinind cererile tale”.

Deci un an de zile a mers în toate laturile cetății, vindecând, mângâind și botezând și învățându-i dreapta credință, iar diavolul, urâtorul binelui, foarte s-a mâniat, fiindcă toți robii lui îi luaseră și-i îndreptaseră minunatul Fanurie, și prefăcându-se într-un tânăr străin s-a prezentat la împăratul acelei cetăți, spunându-i că un tânăr s-a sălbăticit, spunând minciuni, despre sfântul, că dorește ca toată cetatea să fie de partea lui și pe împărat să-l înlăture și că toate cele făptuite de el, nu sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el și să poată înlătura pe împărat”.

Aceasta o spuneau răuvoitorii mincinoși, înțelegând buna credință a împăratului, că de când era Fanurie, ei nu mai puteau să fure din visteria statului și nici să mai facă răutățile cinstite.

După multe stăruințe și vorbe mincinoase, ei au hotărât ca împăratul să-l piardă și să-i taie capul, însă poporul, care văzuse atâtea minuni de la sfântul, văduvele, orfanii și cei tămăduiți, chiar și nevrând sfântul, l-au trecut la o altă cetate, făcându-se plângere mare cum nu se mai văzuse, pentru că se lipseau de bunătatea sfântului și de marele lui ajutor, fără de nici o plată.

Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credință prin Sfântul Fanurie – a făcut plângere de patruzeci de zile, cu post și rugăciune și nu se putea mângâia, pentru că Sfântul nu mai era cu dânșii.

Astfel și în cea de a doua cetate, sfântul a tămăduit, a povățuit și a mângâiat oamenii, ca și mai înainte, neprimind nici măcar pâine, pentru ostenelile sale, hrănindu-se în pustie cu rădăcini. Și iarăși a ridicat război satana și la fel a hotărât împăratul după sfatul sfetnicilor săi, să-l dea la moarte. Ca și în prima cetate, poporul cu plângere tot atât de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar în altă țară, unde în zilele acelea, se întâmplase ca unica fiică a stăpânului cetății să moară și să fie chemați de mai multe ori vracii și toți slujitorii, hotărându-se să dea jumătate din împărația sa celui ce o va aduce la viață, însă nu numai că nu au readus-o la viață, dar fiind de mai multe zile moartă, începuse a putrezi și deși se vărsau mirodenii și se ardea multă tămâie, mirosul ajungea până departe.

Una din slugile împăratului i-a spus: „Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba chiar și morții înviază, făcând rugăciuni către Hristos, despre care am auzit că a fost spânzurat pe lemn, dar nu le da bolnavilor sau morților nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei și nici nu primește ca plată o bucată de pâine”.

Acestea auzindu-le împăratul, degrab a trimis să-l aducă înaintea sa, trimițându-i carte împărătească și făcând pregătiri de mare ospăț. Sfântul Fanurie, n-a primit nici măcar călare să vină, deși era drum anevoios și ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat în fața împăratului.

A fost dus în camera moartei, unde poruncind să stea numai părinții, el și moarta, ca să nu vină popor – a lăcrimat către Dumnezeu mult rugându-se de dimineață până la miazăzi și era foarte mâhnit întru sine că nu era ascultat de Dumnezeu. Atâtea lacrimi a vărsat, că se făcuse o băltoacă în jurul lui, încât și împăratul și împărăteasa se mirau de marea lui bunătate și de multa lui rugăciune, în acel ceas, o rază a strălucit deasupra moartei. Atunci, sfântul s-a ridicat în picioare, a prins mâna celei moarte și putrede și i-a zis: „Înumele lui Hristos lisus Cel răstignit, scoală-te și vino înapoi la părinții tăi!”

Și deodată, moarta cea putredă, a sărit drept în picioare, lepădând legăturile de pe dânsa și a strigat cu glas mare:

Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei ce s-au închinat idolilor și eram batjocura și chinul dracilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, tată, mare este credința și mare este Dumnezeul creștinilor, iar toți dumnezeii păgânilor sunt draci”.

Împăratul a vrut să-i dea jumătate din împărăție sfântului, dar el n-a primit nimic, ca întotdeauna. S-a făcut deci petrecere în toată cetatea împăratului, iertând robii și slobozind pe cei din temniță, căci aceasta a fost plata pe care a cerut-o sfântul Fanurie.

Iar împăratul cu toți oamenii săi, au cerut botezul și s-au făcut creștini. Sfântul a plecat din cetate și a vindecat și a tămăduit ca și în celelalte cetăți. Deci s-au mâniat pe el toți vracii și cei ce făceau vrăji, căci i-a rușinat pe ei în fața împăratului, că nimic, nici vrăjile, nici leacurile lor nu au reușit să o învieze, iar sfântul a înviat-o numai cu cuvântul.

Pentru aceasta, pâră mare au pornit împotriva lui,”numindu-l mare (vraci) și vrăjitor și spunând împăratului că Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrăjile ca apoi să se prefacă că a înviat-o, ca astfel poporul să-L numească pe el împărat. Împăratul auzind s-a umplut de mânie și strigând pe toți sfetnicii lui și pe cei necredincioși, care toți erau împotriva lui Fanurie, au hotărât să-i taie capul, dar fiind convis că e așa de mare vrăjitor, a chemat pe toți călăii cetății, și a tras la sorți pe trei, dintre cei mai aprigi, care nu-și mâncau pâinea lor până nu-și muiau mâinile în sânge.

Și cine va putea spune batjocurile, bătăile cu pietre, scoaterea șuvițelor de piele de-a lungul trupului, smulgerea dinților, loviturile cu palme, scuipările și înțepăturile cu sulița peste tot trupul, peste care s-a turnat sare și oțet, ciuntirea chipului, adică tăierea mâinilor, a degetelor de la picioare și a urechilor, încât sângele de la față se împreuna cu cel de la picioare și uda țărâna drumului pe care trecea.

Fiecare păgân se străduia cum să-l chinuiască mai rău, iar sfântul se ruga Domnului, ca și mucenicul Ștefan: lartă-le lor păcatele acestea că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească pentru care eu le mulțumesc.”

Pentru aceasta s-a pornit plângere mare de către poporul creștin și de cei tămăduiți de către sfântul, pentru că l-au chinuit așa de cumplit pe el care nu făcuse decât bine tuturor. Dar sfântul era vesel că merge mai degrabă la plăcutul lui, Hristos. Astfel, a pornit sfântul Fanurie la locul de osândă având vârsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca să se ajungă cât mai curând către Hristos cel prea iubit, că îi ajungea lui călătoria pe acest pământ.

De o parte mergeau creștinii cei tămăduiți, văduvele și orfanii cetății, cu plângere spunând: Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi? Cum se vor închide ochii prea frumoși care au deschis ochii noștri orbi din naștere? Cum se va închide gura cea de miere curgătoare care ne-a dat graiul, nouă celor muți, fără de glas? Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plângerea și durerea noastră, miluind pe orfani, mângâind pe văduve și aducând bucurie pe fețele celor ce n-au cunoscut decât întristarea și lacrimile? Cine va spune la plângerea lor, cuvintele cele cu mare durere, încât și din partea păgânilor au început să se verse lacrimi pentru că cei ce veniseră împotriva lui, erau foarte mulți și strigau să se termine cât mai curând cu acest vrăjitor și vrăjmaș al împăratului.

Sfântul Fanurie a cerut atunci voie să-și facă ultima rugăciune și s-a rugat astfel: Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahăr, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea pacatelor mamei mele, care a murit păcătoasă.”

Și atunci s-a făcut tunet din cer și s-a auzit glasul Domnului astfel: Fie Fanurie după cuvântul tău și tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine și tu vei fi ajutorul celor din nevoi.

Atunci, cei necredincioși care strigaseră asupra lui, văzând minunea, mulți au cerut să fie botezați și să-i facă și pe ei creștini. Dar sfântul nu avea nimic cu sine și nici apă primprejur. Deci, s-a rugat a doua oară Domnului să-i ajute pe cei ce vor să ia credința creștinească. Și iată minune mare, că a plouat numai pe cei ce voiau să ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, deși se aflau lângă cei dintâi, nu s-au udat nici măcar cu o picătură de apă. Între cei ce s-au botezat au fost și cei trei călăi, care acum n-au vrut să-l mai execute pe dânsul.

Sfântuf Fanurie le-a făgăduit lor atunci că împlinind porunca împăratului, el le făgăduiește că astăzi vor fi împreună cu el, în Rai, și au tras la sorți, care să-i taie capul. Plângerea călăilor este mult mai jalnică, decât a poporului creștinesc, pentru că cuvintele lor erau pline de durere, că ei luaseră viața oamenilor, iar sfântul le dăduse viața, ei luaseră pâinea văduvelor și orfanilor, iar sfântul le purta de grijă și-i miluise. El vărsase pâraie de lacrimi și ei, sânge nevinovat. Sfântul a vărsat lacrimi pentru toți cei necăjiți. Apoi, sfântul Fanurie și-a plecat capul pe butuc – dar după tăiere, nu a curs nici sânge, ci lapte și o minune – capul a mers în jurul trupului și limba a grăit astfel: Așa cinstește Hristos pe cei ce cred în El”.

Deci, întorcându-se poporul, atât cel creștin cât și cel necredincios, unii strigau de bucurie că au scăpat de sfânt, iar cei întorși la dreapta credință, precum și vechii creștini, au făcut plângere mare, ocărând pe împărat, pentru nerecunoștința lui și i-au zis lui: Au ai uitat învierea fiicei tale? Tămăduirea bolnavilor și a celor îndrăciți? Pentru ce te-ai mâniat asupra lui, care nici răsplată n-a luat și în hotarele tale adusese pace?”

Spăimântându-se împăratul pentru acestea, a dat poruncă ca mai întâi să fie omorăți călăii. Primul nefiind destul de întărit în credință, se temea. Atunci a apărut sfântul mucenic Fanurie în văzul tuturor, într-o aureolă asemeni sfinților celor din veacuri, îmbrăcat în armură de roman, cu părul creț și negru, iar în mână ținea o făclie mare aprinsă; și a căzut frică mare peste împărat și peste toți sfetnicii lui mincinoși, temându-se de sfântul, să nu-i răpească din lumea aceasta, răsplătindu-le lor nedreptatea.

După tăierea primului călău, din cer s-a pogorât o cunună de trandafir care s-a așezat pe capul lui tăiat, umplându-se tot pământul de mireasmă, iar din trupul lui, (deși cu puțin înainte vărsase sânge nevinovat, dar pentru credința lui și întoarcerea lui la Hristos), a izvorât mir. Asemeni s-a întâmplat și cu ceilalți doi călăi. Trupurile lor au fost îngropate pe un maidan și oricine cădea în tâlhării și își întorceau ochii către locurile acestea, era scăpat.

De atunci nu s-a știut ce s-a făcut cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie, până când el a vrut să se arate din nou în anul 1500 d. H. după cum s-a spus la început.

Mult ajutor a adus creștinilor acest mare sfânt; când au cerut ajutor, făcând turtă și plăcintă, se rugau sfântului pentru orice nevoie dreaptă ce aveau. De aceea i se spune sfântului arătare, căci cei ce au credință mare și nu se îndoiesc, sunt ajutați grabnic de către Sfântul mare Mucenic Fanurie.

Turta se face de nouă ori și se împarte numai săracilor, iar după ajutorul primit, se face pentru sfântul, o plăcintă mai mare, cel în nevoie, ostenindu-se cu mâinile sale – și tot la săraci să fie împărțită cu mulțumită, sfântului. Pomenirea acestui sfânt mare Mucenic Fanurie, se săvârșește la 27 august, iar turtele se pot face, în afară de Duminică, în orice zi.

Multe sunt minunile sfântului după ducerea de la noi, atât celor din veacurile acelea, cât și nouă, care ne-am învrednicit a-l pomeni cu turte și plăcintă, căci cu adevărat – arătare – este că celor ce îl cheamă cu credință, li s-a arătat ori sfântul, ori împlinire în cererile lor. Amin.

Sfântul Mucenic Fanurie

Sfântul Mucenic Fanurie s-a nevoit, după traditie, în insula Rodos – Grecia, de unde se crede că era de loc. Însă nu se știe când anume a trăit, nici cum i-a fost sfârșitul. Prin secolul al XIV-lea, între zidurile unei fortărețe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane.

Una dintre aceste icoane era bine păstrată și reprezenta un tânăr militar care ținea în mâna sa dreaptă o cruce. În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripția de pe icoană: „Sfântul Fanurie”. Acest nume nu se găsește însa în martirologii și sinaxare.

Sfântul Fanurie a săvârșit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor și animalelor dispărute. După o tradiție populară, răspândită în insula Creta și în alte țări ortodoxe, mama sfântului era o mare păcătoasă și cu toate eforturile lui Fanurie, n-a putut s-o întoarcă la pocăință. Însă el n-a încetat să se roage cu stăruință pentru mântuirea mamei sale.

Pe când păgânii îl ucideau cu pietre pe Sfântul Fanurie, el scria: „Din cauza acestor suferințe, Doamne, vino în ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie.”

Din cauza aceasta, când credincioșii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care ei le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfântului Fanurie. În rândul credincioșilor se vorbește și de alte minuni săvârșite de Sfântul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atât în Grecia cât și în celelalte țări ortodoxe.

Sfinte Mare Mucenic Fanurie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !

 

 

 

.