Sfântul Alexandru a fost episcop pe vremea marelui împărat Constantin (313-337) și a Sfântului Mitrofan, întâiul patriarh al Constantinopolului. Și era Sfântul Alexandru bărbat cu multă râvnă, și împodobit cu o minunată înțelepciune și cu fapte bune. Când s-au adunat la Niceea Sfinții Părinți, la cel dintâi Sinod, a toată lumea (325), patriarhul Mitrofan, neputând merge, din pricina bătrâneților, pe acest Sfânt Alexandru l-a trimis în locul lui, ca mărturisitor al dreptei credințe. Și a dovedit acolo multă pricepere împotriva rătăcitei învățături a lui Arie, încât, de mult folos au fost îndrumările date de el pentru statornicia adevărurilor dreptei credințe.

Iar, când, după moartea Sfântului Mitrofan, Sfântul Alexandru a fost înălțat patriarh al Constantinopolului, el a păstorit cu părintească grijă turma lui Hristos, ce i-a fost încredințată, fiind un bun și neadormit păstor, împotriva lupilor eretici și păgâni și chiar împotriva împăratului din vremea sa, Constanțiu, fiul marelui Constantin, care se lăsase înșelat de uneltirile părtașilor lui Arie. Și așa, după o lungă viață de lupte și râvnă, pentru apărarea credinței, când anii săi au ajuns la 98, Sfântul Alexandru s-a mutat, cu pace, către Domnul.

Întru această zi, istorisire din viața și ostenelile Cuviosului Părintelui nostru Hristofor

    Spunea Părintele nostru Teodul, despre acest Cuvios bărbat: „Eu, zicea, m-am călugărit în mănăstirea Sfântului Teodosie și am aflat acolo un stareț mare, cu numele Hristofor, roman de neam. Deci, într-o zi, m-am închinat lui, zicând: „Fii bun părinte, de-mi spune mie lucrurile tale din tinerețe. Și starețul, cunoscând că pentru folos l-am întrebat, mi-a spus mie, zicând: „Eu, fiule, după ce m-am lepădat de lume și m-am făcut călugăr, mă îndeletniceam, în toate zilele, cu slujbele, iar noaptea intram în peșteră, pentru rugăciuni, acolo unde fusese Sfântul Teodosie și alți Sfinți Părinți. Iar, când mă pogoram, mă închinam lui Dumnezeu pe fiecare treaptă, făcând o sută de metanii. Și toate treptele sunt optsprezece la număr. Apoi, dacă intram înăuntru, mă închinam și făceam rugăciuni. Iar, după ce toca de Utrenie, ieșeam, îndată, la slujba mea. Încă și post câștigam pe lângă aceasta. Și le-am făcut pe toate timp de unsprezece ani, cu înfrânare și în sărăcie și în ascultare și întru trupească osteneală. Iar, odată, vrând eu să intru în peșteră, am văzut-o toată plină de candele; și unele ardeau, iar altele nu ardeau. Deci, am văzut doi bărbați, cu chipuri albe, umblând și îngrijind de candele. Iar eu le-am zis: De ce vă îngrijiți de candelele acestea și nu mă lăsați pe mine să intru, ca să mă rog? Iar ei mi-au zis: Ava, acestea sunt candelele celor ce se ostenesc pentru Dumnezeu. Eu am zis: Pentru ce unele ard, iar altele nu ard? Aceia mi-au răspuns mie: Ale celor ce slujesc bine lui Dumnezeu, acelea ard, iar, ale celor leneși, nu ard. Apoi am zis: Oare, candela mea arde, sau nu? Ei mi-au zis: Ostenește în rugăciuni către Dumnezeu și o vom aprinde pe ea. Eu, iarăși, am zis: Dar cele ce le-am făcut până acum, de ce le-am făcut? Și, de acest cuvânt, mă minunam, apoi, întorcându-mă, n-am mai văzut pe nimeni. După aceea, am zis în sinea mea: O, Hristofor, de mai multă osteneală îți este ție trebuință. Iar a doua zi, m-am dus la muntele Sinai, neluând nimic, în afară de hainele în care eram îmbrăcat. Și am petrecut acolo cincizeci de ani. După aceea, mi-a venit mie un glas, zicându-mi: Hristofor, să mergi în viața de obște, unde te-ai ostenit bine pentru Dumnezeu, ca, acolo, să te odihnești, împreună cu părinții tăi. Deci, acestea spunându-mi mie, Hristofor și-a dat sufletul său Domnului și a fost pus în peșteră”.

Iarăși, același Părinte Teodul, despre același ava Hristofor, într-o altă vreme, mai înainte de mutarea sa, ne-a spus nouă aceasta: „Într-una din zile, am ieșit din mănăstirea mea, la sfânta cetate a Ierusalimului, ca să mă închin și să sărut Crucea Domnului, cea de viață făcătoare. Și, când am fost acolo și m-am închinat, și acum ieșeam, am văzut pe un oarecare frate stând în ușile din mijlocul bisericii, nici intrând, nici ieșind, și am văzut doi corbi, zburând fără de frică, aproape pe dinaintea feței lui și cu aripile amenințând fața celuia și nelăsându-l pe el să intre. Și am înțeles eu, că demoni sunt corbii aceia. Și am zis către cel ce sta: Spune-mi mie, frate, pentru ce stai în mijlocul ușilor și nu intri? Iar el mi-a zis mie: Iartă-mă părinte, că sunt optit de gânduri. Și un gând îmi zice mie: Mergi și te închină cinstitei Cruci și o săruta pe ea. Iar, alt gând îmi zice: Ba nu, ci mergi, mai întâi, și-ți săvârșește lucrul tău, și, la altă vreme venind, te vei închina. Iar eu, auzindu-le pe acestea, zicea Sfântul Hristofor, l-am luat pe el de mână și l-am dus în biserică. Și îndată s-au dus corbii aceia de la dânsul. Și, așa, l-a făcut pe el să se închine cinstitei Cruci și Preasfântului Mormânt al Domnului și l-am slobozit să meargă cu pace.

Acestea mi le-a spus mie Cuviosul Hristofor, zicea Teodul, de vreme ce mă vedea pe mine îndeletnicindu-mă mult cu lucrurile mănăstirești, iar de rugăciuni neîngrijindu-mă, ca să știu că se cuvine a cinsti, mai întâi, pe cele duhovnicești și, numai după aceia, a săvârșit slujirile cele trupești”.

Și acestea auzindu-le, fericiții Părinți Ioan și Sofronie, le-au scris, spre folosul celor ce le citesc și le ascultă și spre slava lui Hristos, Dumnezeului nostru.


Întru această zi, cuvânt pentru cei ce doresc arhierii și egumenii
    Pierit-a pomenirea lui cu sunet, grăiește Proorocul David, adică, a pierit pomenirea omului celui trupesc și iubitor de dulceață, cu sunetul lumii trecătoare. Nu pofti, iubitorule de mărire deșartă, să te sui la vrednicie înaltă, pentru că de smerenie este mare nevoie. Că știm pe mulți mari și tari, a căror pomenire, astăzi, nu se mai face. Pentru ce, dar, te trufești în deșert, nevoindu-te să poruncești altora și ca să ai cinste și mărire în lumea aceasta? N-au fost, oare, alții, înainte de tine, cu această vrednicie, și împodobiți cu această înaltă slujire, unde dorești și tu să te înalți și pe care lumea nu numai că nu-i pomenește acum, dar nici nu se gândește la ei? Socotește ce sfârșit au avut aceia, și că tu vei păți asemenea. Că lumea nu și-a schimbat obiceiul ei cel dintai. Că trupurile lor s-au făcut țărână, precum și tu, mâine, te vei face. Nu cinsti fericirea pe care ți-o dă lumea, în această viață trecătoare, ci, în mintea ta, gândește-te ce ți se va întâmpla, când te vei duce din această viață trecătoare și scurtă. Și să nu te înșele cugetul, că poți să-i slujești lui Dumnezeu mai plăcut, fiind la vrednicie și la treaptă mai înaltă, poftind episcopii, egumenii și alte dregătorii, decât în smerenie sărăcăcioasă, cu gândul facerii de bine, părându-ți că, așa, vei putea face bunătățile mai lesne, adică, să îndreptezi pe calea mântuirii turma cea încredințată, cum se cuvine lui Dumnezeu, sau să dai milostenie săracilor, sau alte multe faceri de bine să săvârșești. Ci, acestea toate sunt cugete mândre, zburătoare în văzduh și mincinoase, cu înșelăciune diavolească. Pentru că, dacă sarcina cea mică nu o poți purta, pe cea mare, cum o vei duce? Și cel ce nu este rob bun, nici domn bun nu poate fi. Cel ce nu a fost făcător de bunătăți, în ascultare, nici egumen, plăcut lui Dumnezeu, nu va fi. Că ascultătorii cei buni nu poftesc niciodată cinste, cu voia lor. O, ticăloșia ta, lume! La câte tocmeli nerușinate ai ajuns, ca să dea cineva mii de galbeni, să cumpere stăpânii, egumenii și alte isprăvnicii, cumpărând ei neînțelepții, osânda lor veșnică. În vremile de demult, iubitorii de Hristos părinți nu voiau nicidecum să ia vreo vrednicie, cu voia lor, ci, cu multă greutate, cu silă, îi puneau numai atunci când îi vedea că sunt vrednici.

Iar voi, pentru mândrie, vă nevoiți a încăpea la cinste trecătoare. Spune-mi, o, iubitorule de mărire, cât este de cinstit Pavel Tebeul, că a lepădat cinstea lumii, stând în pustie 99 de ani și viețuind numai cu apă și cu finice. Tot așa, ava Marcu, care a împinit 95 de ani, în pustie, din care 30 de ani a mâncat pământ și de sete a băut apă din mare? Dar Ioasaf, împăratul Indiei, care, lăsând împărăția, s-a dus în pustie, sihăstrind treizcci și cinci de ani, cu Varlaam, trăind numai cu apă și cu verdețuri? Și Alexie, numit „Omul lui Dumnezeu”, care a petrecut șaptesprezece ani înaintea curții părintelui său, sărac, neștiut și defăimat de robi? Dar, pe cine laudă lumea? Oare, nu pe aceștia? Pe cine laudă cetățile creștinești și prăznuiesc popoarele? Oare, pe împărații cei slăviți și luminați? Oare, pe dregătorii cei viteji și purtători de biruință? Ori pe alți oameni bogați, care se înfrumusețau, odinioară, cu bogăție și cu slavă? Ba nu. Dar, pe cine? Pe cei simplii, nebăgați în seamă, săraci, desculți, adică pe Apostoli și pe cei care au lepădat lumea; pe ei, pe care, oarecând, lumea nu îi lua în seamă, iar, acum, împărații arhiereii și bogații, cu sfântă teamă, se închină acestora. Și toți câți s-au despărțit de lume, aceia, acum, primesc laudă și pe aceștia îi pomenește lumea. Că Dumnezeu se proslăvește în cei ce-L proslăvesc pe Dânsul. Că mai lesne este să-și mântuiască cineva sufletul său, decât să ridice jugul tuturor pe umerii lui. Că datoria egumenilor și a celor din dregătorii este, mai mult decât toate, a păzi curăția și dreptatea; aceasta este marea luptă a celor mari și marea întrebare ce stă asupra lor, în ziua Judecății. Dumnezeului nostru slavă!

 

 

 

 

.