Cât privește pe Cuviosul Dalmat, acesta, în viața lui de mirean, a fost ostaș, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Mare și era cinstit mult de împărat. Apoi, lăsând toate cele lumești, a luat cu sine numai pe un fiu al său, anume Faust, și s-a dus la mănăstirea Cuviosului Isaachie, aproape de Constantinopol. Și a fost primit acesta împreună cu fiul său, în rânduiala monahicească. Și au trăit amândoi în post și în rugăciune, ostenindu-se să împlinească pustniceștile îndatoriri. Când Cuviosul Isaachie a ajuns la adânci bătrâneți, dorind să lase mănăstirea în grija unui om vrednic cu fapta și curat cu inima, a ales pe Dalmat, pe care l-a așezat egumen, în locul lui. Dar la el, mai pe urmă, si-a luat și acest așezământ numele de „mănăstirea lui Dalmat”. Și, stăruind pe lângă patriarhul de Constantinopol, pe Dalmat l-a sfințit preot. Acesta s-a nevoit încă și cu diavolii cei văzuti, cu ereticii nestorieni, care învățau că Sfânta Fecioară Maria n-ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de om. Și Dalmat a fost de mare ajutor Sfinților Părinți la cel de-al treilea Sinod a toata lumea, ce s-a ținut la Efes (431), pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450). Și era iubit de împărat și de Sfinții Părinți și l-au rânduit pe el arhimandrit în mănăstirea Dalmatului. Și, plăcând cu desăvârșire lui Dumnezeu, s-a mutat la El, la adânci bătrâneți. Asemenea și fiul său Faust, străbătând cu dumnezeiască râvnă toată scara nevoințelor pustnicești, s-a mutat la veșnicele lăcașuri și cu Sfinții Părinți s-a numărat, în viața cea fără de moarte.
Întru această zi, cuvânt despre călugăr și despre o femeie desfrânată, care s-a pocăit
Într-o cetate oarecare, un călugăr mergea la o slujbă. Iar, când trecea el pe la un anumit loc, l-a strigat o femeie desfrânată, zicând: „Mântuieste-mă pe mine, părinte, precum Hristos pe desfrânata.” Iar el, de rușinea omenească neîngrijindu-se nicidecum, i-a zis ei: „Vino în urma mea.” Și, luând-o de mână, a ieșit prin poporul din cetate, în vederea tuturor. Deci, s-a făcut vorbă în cetate, că un călugăr a luat ca femeie pe Porfiria, că așa era numele ei. Și, ducându-se ei, ca să o lase pe aceasta la o mănăstire, a aflat femeia un prunc aruncat lângă biserică și l-a luat, ca să-l hrănească. Iar, după un an, a mers cineva în acel loc, unde era desfrânata și, văzând-o pe ea că avea pruncul, i-a zis ei: „Bună călugăriță, ai născut călugăraș.” Apoi, ducându-se la Tir, că de acolo o luase pe ea călugărul, oamenii care o cunoșteau au spus că femeia Porfiria a născut de la bătrânul acela, că au vazut pruncul cu ochii lor și-i semăna lui. Iar, când a cunoscut călugărul, de la Dumnezeu despre moartea sa, a zis călugăriței Pelaghia, că așa o numise pe ea, când se călugărise: „Să mergem la Tir, că eu acolo am o trebuință și aș vrea să mergi cu mine.” Și ea, neputând să-l lase singur, a mers pe urma lui, luând și pe prunc cu dânșii, fiindcă acum, era de șapte ani. Iar, când s-a îmbolnăvit călugărul de moarte, au ieșit, la cercetarea lui, din cetate, o sută de oameni. Iar el le-a zis: „Aduceți-mi foc.” Și după ce i-au adus cădelnița, luând cărbuni aprinși, starețul i-a turnat în haina sa și a zis: „În știință să vă fie vouă, fraților, că, precum Dumnezeu a păzit rugul cel nears de foc și precum și de haina mea nu s-au atins cărbunii aceștia, așa și eu n-am cunoscut păcat cu vreo femeie, de când m-am născut”. Și toți, minunându-se că nu s-a ars haina sa de foc, au proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce are robi ascunși, ca acest călugăr. Cât despre maica Pelaghia, care a fost oarecând desfrânată, mulți pentru dânsa, lepădându-se de lume și ducânduse la mănăstiri, s-au călugărit.
Iar această istorisire s-a spus vouă, o fiilor, ca să nu fiți gata spre osândire și hulire a păcatelor altora. Că, de multe ori, am văzut pe desfrânați greșind, dar pocăindu-se, nu i-am mai văzut. Sau, am văzut pe cineva furând, iar suspinele și lacrimile pe care le aduce Domnului, noi nu le știm și nu știm nici dacă au fost primite de Dumnezeu, în taină, pocăința și mărturisirea acestuia. Și toți se minunau de învățătura cea lucrătoare a păstorului și învățătorului acestuia. Dumnezeului nostru, slavă!
Întru această zi, cuvânt despre milostenie
Fiilor, zicea Isus Sirah, ascultați învățătura mea și să fiți milostivi, că pe focul cel aprins îl stinge apa, iar milostenia curățește păcatele. Nu vă întoarceți ochiul de la cel lipsit și sărac și sufletele celor flămânzi să nu le necăjiți. Să nu treceți, fără să dați, celui ce cere, pentru că scris este: „Izbăvirea sufletului omului este bogăția lui”. Și iarăși: „Cel ce miluiește, miluit va fi”. Pentru că pe omul cel milostiv îl iubește Domnul. Drept aceea, căutați spre cel sărac, faceți bine celui neputincios și veți afla răsplătire, nu de la acela, ci de la Cel Preaînalt. Pentru că milostenia omului este ca o pecete a sa, că cel ce face milostenie, împrumut dă lui Dumnezeu și Acela îl va izbăvi pe el din tot răul și va sta împotriva vrăjmașilor, celor ce luptă împotriva lui. Pentru că știe Domnul să izbăvească din ispite pe cei credincioși, iar pe cei drepți, știe să-i păzească, ca să nu fie osândiți în ziua Judecății. Zdrobi-va Domnul coapsele celor necurați și nu va fi bine pentru cel ce nu dă pâine, celui ce o cere. Pentru că zice Stăpânul Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”. Că judecata este fără de milă, celor ce n-au făcut milă.
. Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre fapta bună
Smerite monah, cugetă la chipul cu care te-ai îmbrăcat și vezi câtă deosebire este între acesta și cel mirenesc și întreăba-te, în inima ta: „Oare ce înseamnă aceasta?” Că, adică, această deosebire arată o lepădare și de obiceiurile lumești și de toate lucrurile și mai aduce aminte și de lucrarea cea duhovnicească. Deci, nu te lenevi de fapta bună ci, cu toată puterea, îngrijește-te de sfințenie, fiindcă pentru aceasta ai ieșit din lume. Deci, câștigă-ți curăția, ca să locuiască în tine Duhul cel Sfânt. Ascultă sfatul bun întru Domnul, iubite, și nu-l defăima pe acesta, ca să afli odihna în tine. Să nu iei aminte la pofte urâte și la momeli deșarte. Să nu te amăgească pe tine prin cuvinte zadarnice, și să nu râvnești la cele rele, nici să nu iei aminte la păcatele altora. Păzește-te curat pe tine. Și, dacă a început a se aprinde în tine văpaia păcatului, stinge-o cu lacrimi. Că mântuiește Domnul pe cei ce se roagă către El. Acestea, dar, să le ceri, pentru tine, de la Domnul. Că iubește Domnul pe cei ce Îi slujesc Lui în sfințenie. Avuție scumpă este curăția, cugetând drept. De o vei iubi pe aceasta, vei fi slăvit de către Domnul și, întru toate, bine vei spori.
Acestea auzindu-le, vezi să nu umbrească cumva diavolul ochii minții tale, cu lucruri deșarte. Că acela nu-ți va ajuta ție, când vei fi tras de îngerii cei răi, că nici măcar lui nu poate să-ți fie de ajutor. Că aceluia, și îngerilor lui, li s-a pregătit gheena. Iar ție, bucuria Raiului ți s-a pregătit, dacă te vei depărta de lucrurile lui. Diavolul se bucură când petreci în răutăți și se întristează când tu sporești în fapte bune. Deci, nu defăima fapta bună, cea mai sus-zisă. Că, la săvârșirea ei, puțin te vei osteni. Ci cutează, că, degrabă, vei gusta roadele ei. Iar, de vei socoti mincinoase sfaturile cele folositoare, mai pe urmă, te vei căi, când îți vei zdrobi carnea trupului tău și vei zice: „Cum am urât certarea și cum s-a abătut inima mea de la mustrări? Și nu ascultam glasul celui ce mă certa și mă învăța pe mine, nici nu mi-am apropiat de el urechea mea. Cât de curând am ajuns la tot răul, în mijlocul mulțimii și al adunării.”
Deci, să nu ne lenevim de mântuirea noastră, iubite, nici să nu râvnim la cei ce trăiesc în înverșunare, în mândrie și fără de frică. Că rușinea și ocara va acoperi pe cei ce urăsc pe Domnul. Zilele noastre fug și sfârșitul se apropie. Să plângem înaintea Domnului Dumnezeului nostru, mai înainte de a fi lepădați în întunericul cel mai dinafară. Cum vom căuta noi, cu multe lacrimi, măcar o parte din zilele acestea. Iată, acum, este vreme bine primită, iată, acum este zi de mântuire. Fericiti cei ce se trezesc, că aceia se vor încununa cu bucurie. Fericiti cei ce plâng, acum, că aceia se vor mângâia, împreună cu cei aleși ai lui Dumnezeu. Fericiți cei ce ostenesc întru Domnul, că desfătarea Raiului îi așteaptă pe ei, pe care, fie, ca noi toți să o aflăm, cu solirile tuturor celor ce au bineplăcut Domnului nostru Iisus Hristos Căruia I se cuvine slava în veci! Amin.
.
