Sfântul Mucenic Lup a trăit pe vremea împărăției lui Aurelian (270-275), și era rob la un stăpân, dar liber pentru Hristos, în Care credea. Plin de râvnă dumnezeiască, Sfântul defăima pe zeii cei fără de suflet ai păgânilor Pentru aceasta, păgânii închinători la idoli, umplându-se de mânie, s-au pornit împotriva lui cu săbiile scoase, iar Sfântul, stând în mijlocul lor, le propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, plin de credință, de înțelepciune și de darul lui Dumnezeu, că, voind ei să-l prindă, îi oprea puterea lui Hristos și nu-i lăsa să se apropie de dânsul.

Stând apoi departe, și-au întins arcurile și au început a trage în el cu săgețile, că Sfântul era în mijlocul lor, ca o țintă pentru săgeți, dar nu-l nimereau, nici nu-l răneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfântul Botez, că nu voia să moară în mâinile chinuitorilor lui, ca un păgân. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, și, îndată, s-a vărsat din cer, ca o ploaie repede, apa peste dânsul, luând astfel de sus, baia cea dumnezeiască, încât se mirau păgânii, văzând aceasta.

Deci, Sfântul Lup s-a dat, după aceea, singur și de bună voie, în mâinile păgânilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luându-l, l-au dus la dregătorul lor. Și încerca dregătorul să-l amăgească, cu îmbunări, pe credinciosul rob al lui Hristos, făgăduindu-i că îl va slobozi din robie, dacă se va închina idolilor. Dar, neputând să-l amăgească, a poruncit să fie bătut cu bețe, fără cruțare. Făcându-i lui, apoi, și alte feluri de chinuri și de bătăi și neputând să-l clintească din credință pe ostașul lui Hristos, l-a osândit la tăierea cu sabia. Deci, plecându-și capul, și-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.

Întru această zi, viața Cuvioșilor Părinților noștri Eutihie și Florentie (†540), arătată din cuvintele Sfântului Grigorie Dialogul

    În hotarele Nursiei, viețuiau împreună, în sihăstrească pustietate, doi bărbați cu chipul monahicesc, unul cu numele Eutihie, iar altul Florentie. Deci Eutihie, aprinzându-se cu căldură de râvna dumnezeiască, se îngrijea nu numai de a sa mântuire, ci și de a altora și se sârguia să aducă multe suflete la Dumnezeu, prin cuvintele și îndemnurile sale, cele de suflet folositoare, iar Florentie, în simplitatea lui, numai la sine luând aminte, își trăia viața lui în rugăciune. Și nu departe de locuința lor, era o mănăstire, în care murise starețul, iar monahii, adunându-se, au venit la Eutihie și l-au rugat pe el, ca să le fie lor stareț, în mănăstirea lor. Și, ascultând rugămintea acelora, Eutihie a mers la ei și a luat cârmuirea mănăstirii, iar, pe Florentie, l-a lăsat sa trăiască la acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică, pe care o aveau acolo. Deci, rămânând singur, Florentie se ruga Atotputernicului Dumnezeu, să-i dea ajutor, să poată trăi, fără supărare, în singurătatea aceea. Și, într-o zi, după săvârșirea obișnuitelor rugăciuni, ieșind el din biserică, a văzut, în fața ușii, un urs, cu capul plecat la pământ și nearătând nimic din năravul său de fiară, ci, aievea, prin blândețea lui, făcea să se înțeleagă că a venit, fiind trimis de Dumnezeu, spre ascultare și spre slujbă. Deci, cunoscând aceasta, robul lui Dumnezeu Florentie a mulțumit Domnului, că i-a trimis un împreună viețuitor ca acesta și, fiindcă rămăseseră la chilia lui cinci oi și nu era cine să le pască pe ele și să le păzească, a poruncit ursului, zicându-i să meargă să mâie oile acela la pășune și să le pască, iar, la ceasul al șaselea, să se întoarcă, împreună cu ele. Și a început fiara aceea să facă aceasta totdeauna, având grija păstoririi oilor, cea hotărâtă lui. Și ursul, obișnuit, ca o fiară ce era, să mănânce carne, acum, flămând, păștea oile, biruindu-și năravul lui de fiară. Și când omul lui Dumnezeu voia să postească până la ceasul al nouălea, poruncea ursului, ca la ceasul al nouălea să se întoarcă cu oile. Și așa făcea fiara aceea. Iar când nu voia să flămânzească, până la ceasul al nouălea, ci, în ceasul al șaselea voia să mănânce, la acel ceas se întorcea și ursul. Și la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara și niciodată nu a greșit. Pentru că niciodată nu a venit la ceasul al nouălea, când îi poruncea să vină la ceasul al șaselea, și nici la ceasul al saselea, când îi poruncea să vină la al nouălea ceas. Pentru că Dumnezeu, pe fiara aceea, pe care a supus-o plăcutului Său, a înțelepțit-o ca să priceapă porunca starețului, și să facă voia lui. Și, slujind așa starețului, multă vreme, a început, în părțile acelea, să se ducă vestea pretutindenea, despre omul lui Dumnezeu, Florentie. Și toți se mirau de minunea aceea, cum paște fiara oile, slujind bătrânului.

Dar diavolul, vechiul vrăjmaș, i-a pornit pe unii spre invidie. Pentru că el, când vede pe cei buni luminați cu slavă, atunci, îi prinde, prin invidie, pe cei ce sunt răzvrătiți cu năravul și cu viața, și-i trage la pierzare. Deci, cu îndemnarea diavolului, patru monahi, din ucenicii fericitului Eutihie, s-au pornit cu pizmă mare asupra lui Florentie, zicând că staretul lor nu făcea semne, iar Florentie, rămânând singur în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit prin atâtea minuni. Deci, ascunzându-se într-un loc pe unde mâna ursul oile la pășune, l-au ucis. Neîntorcându-se ursul la stareț, la ceasul în care avea poruncă să se întoarcă, starețul era la mare nedumerire, așteptând până seara și, nevăzând întoarcerea ursului cu oile, a început a se mâhni, că ursul, pe care se obișnuise a-l numi frate, nu s-a întors. A doua zi s-a dus la câmp, ca să caute fiara, împreună cu oile, și, găsind pe urs ucis, s-a întristat foarte mult. Cercetând cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, și a început a plânge și a se tângui, nu atât pentru moartea ursului, cât pentru răutatea sufletului celor patru frați. Și, când a aflat ava Eutihie de necazul lui Florentie, l-a chemat pe el la sine, și-l mângâia. Iar omul lui Dumnezeu, stând înaintea starețului și fiind cuprins de mare durere, a zis: „Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu, că acuma în viața aceasta, înaintea ochilor tuturor, cei care mi-au ucis ursul, deși nu le făcuse nici un rău, să-și ia răsplătire de la Domnul, pentru răutatea aceasta.” Deci, acestea zicându-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată, după glasul lui au urmat faptele. Pentru că acei monahi s-au acoperit, de la Dumnezeu, cu lepră mare și au putrezit toate mădularele lor și cu rana aceea au și murit. Și aceasta făcându-se, omul lui Dumnezeu Florentie s-a înspăimântat mult, fiindcă a blestemat pe acei frați. Deci, n-a încetat a se tângui toată viața sa, pentru frații aceia, iar pe sine se numea ucigașul lor sălbatic. Aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu și îmbunătățit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz, să arunce săgeata cuvântului de blestem asupra cuiva.

Deci, viețuind întru toate zilele vieții sale, ca un mare plăcut al lui Dumnezeu, a trecut la viața cea nesfârșită. Asemenea și Cuviosul Părinte Eutihie, păscând turma cea încredințată lui, ani îndestulați, și pe mulți povățuindu-i și îndreptându-i la calea cereștii Împărații, s-a dus către Domnul. Deși în viața sa el nu a făcut minuni, însă, după mutare s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, că, din hainele lui, care rămăseseră după el, se dădeau tămăduiri la multe neputințe. Când nu ploua și se făcea uscăciune mare, peste tot pământul, atunci poporul din țara aceea, adunându-se, lua haina Cuviosului Eutihie și, ducând-o la biserică și înaintea Domnului rugându-se, umbla cu ea prin sate, prin țarini și prin grădini, și, îndată, se dă, de la Dumnezeu, ploaie îndestulată, adăpând pământul. Din acest lucru se vede ce fel de putere aveau cei plăcuți lui Dumnezeu, a căror îmbrăcăminte, aducându-se înaintea Domnului, potolea mânia Ziditorului. Așa se proslăvea Dumnezeu, prin minunile celor plăcuți ai Săi. Iar, acum, pentru aceleași minuni, Dumnezeu este și va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

    Spunea un părinte oarecare, către altul, zicând că la anul 1072, era un frate, anume Ioan, pe care-l numeau Ciprian, care, fiind cărturar, avea rânduială de citeț. Deci, a murit acest frate și, după câtăva vreme, se arăta aievea și, la arătare, duhovnicescului frate, Sava, pe care și tu îl știi. Și se arăta în ușa chiliei lui, stând gol, cu totul pârlit de foc, ca un tăciune. Și, strigând cu amar, cerea milă și iertăciune. Și, spunând pricina osârdiei lui, zicea: „Mă împotriveam și grăiam împotriva Legii și a Scripturii.” Deci, o vedenie înfricoșătoare că aceasta văzând, duhovnicescul nostru părinte, o vreme n-a spus nimănui aceasta, nicidecum, nici măcar mie, care eram cu dânsul, temându-se, precum zicea mai pe urmă, să nu fie cumva vreo înșelăciune drăcească. Dar, după ce a mai trecut multă vreme, pe față i-a spus lui: „De nu vei arăta la toți păcatul acesta al meu, vei da seama.” Și, fiindcă îmi spusese mie toate cu de-amănuntul, am căutat, ca duhovnic și am aflat pricina, precum și el singur îmi spusese. Și, cu adevărat, nimeni altul, ca el, nu se împotrivise celor zise și scrise de legile lui Dumnezeu și de dumnezeieștile Scripturi, care, deși, se grăiesc și se scriu și de noi nevrednicii, însă nu este cu putință a scoate sau a adăuga ceva, la cele ce s-au hotărât și s-au așezat de Duhul Sfânt. Că se zice: „Blestemat să fie, dacă cineva ar adăuga ceva la acestea sau ar scoate ceva.” Pe care blestem să nu-l pătimească și el, asemenea, în acest fel. Iar noi, auzind acestea, am făcut pentru el tot cea am putut. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

.