Biserica prăznuiește astăzi doi Sfinți Mucenici, care poartă același nume. Unul este Sfântul Foca „făcătorul de minuni”, iar celălalt este Foca „grădinarul”. Și unul și altul au trăit în același loc, în orașul Sinope din Pont, dar cel dintâi a pătimit mucenicia în vremea împăratului Traian (98-117), iar cel de al doilea, cu două veacuri mai târziu, pe vremea lui Dioclețian împăratul (284-305).

Foca cel dintâi a fost făcător de minuni, cu darul Sfântului Duh, încă din tinerețe, și a petrecut, făcând minuni, până la sfârșitul vieții sale. Pentru viața lui fără prihană a fost ales episcop al cetății Sinope și păstorea bine turma sa, cu fapta și cuvântul, întorcând pe mulți de la închinarea idolilor și aducându-i la cunoștința lui Hristos. Iar, când a voit Dumnezeu să-l învrednicească de cununa mucenicilor, i s-a vestit aceasta printr-o vedenie. Că a venit un porumbel de i-a șezut pe cap și i-a pus cununa, grăindu-i omenește și zicând: Pahar ție s-a gătit și trebuie să-l bei. Și s-a împlinit aceasta în zilele împăratului Traian, tăiat fiind cu sabia, iar trupul lui fiind ars în foc.

Celălalt Sfânt, Foca „grădinarul”, avea grădina lui lângă mare și, vânzând verdețurile, își scotea hrana din munca sa și ajuta pe săraci. Dar fapta bună, ca și lumânarea aprinsă, nu poate a se tăinui. Și s-a dus vestea despre el, despre milosteniile ce făcea și despre lumina dreptei credințe la care povățuia, casa lui fiind pururea deschisă, ca o grădină plină de roadă a Duhului Sfânt, pe mulți întorcând de la idoli. Deci era pe vremea când Dioclețian împăratul prigonea pe creștini, cu o urgie mai sângeroasă ca oricând. Cineva a șoptit către conducătorul locului: „Foca crede în Cel răstignit și pe mulți îi desparte de zeii noștri”. Iar dregătorul, auzind, îndată a trimis slujitori ca să ucidă pe robul lui Hristos și, mergând, căutau pe Foca să-l omoare.

Deci, i-a întâlnit pe ei Foca și i-a întrebat: „Pe cine căutați?” Și ei i-au zis: „Căutăm pe Foca”. Și el le-a zis: „Veniți la mine și eu vă voi spune vouă de dânsul”. Și i-a primit în casa sa și i-a ospătat din destul. Și după ce s-au veselit bine de vin, Foca i-a întrebat: „Și pentru ce pricină căutați pe omul acela?” Iar ei i-au spus lui taina, zicând: „Ne-a trimis mai-marele să-l ucidem, că nu cinstește pe zei și Celui răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă stăpânii mei, rămâneti până mâine în casa mea, mâncând și bând, iar dimineață eu îl voi da vouă, că nimeni nu-l știe ca mine, nu locuiește departe de aici și eu singur îl voi aduce și-l voi da în mâinile voastre”. Iar ei, ascultând, dănțuiau în casa lui Foca, pe care-l căutau.

Într-acea noapte, Foca și-a gătit mormântul, rânduind toate cele de îngropare, a împărțit pe toate săracilor și a petrecut noaptea în rugăciune. Iar a doua zi, când l-au întrebat unde este Foca, el le-a zis: „Eu sunt Foca, pe care voi căutați să-l ucideți. Eu sunt robul lui Hristos, care de idolii voștri cei spurcați mă lepăd; deci, omorâți-mă”. Iar ostașii se sfiau să ucidă un om atât de bun și hotărâră să plece, spunând că nu l-au găsit. Iar Foca îi ruga să-și facă datoria, zicând: Așa îmi veți face cel mai mare bine„. După multă șovăire, ostașii împliniră porunca împărătească.

Și, așa, milostivul grădinar Foca, din dragoste pentru Hristos, a primit cununa muceniciei.

 Întru această zi, viața Sfântului Petru care a fost vameș (sec. VI)

În părțile Africii era un vameș, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici cugeta la moarte, nici la bisericile lui Dumnezeu nu mergea, nici își pleca urechile sale către cei ce cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, ci se îngrijește de mântuirea tuturor și, cu judecățile pe care le știe, pe fiecare îl mântuiește, Acela și cu Petru a făcut aceasta, după bunătatea Sa, și l-a mântuit pe el, într-un chip ca acesta: Într-o vreme, șezând săracii și scăpătații în uliță, au început a lăuda casele celor milostivi și a ruga pe Dumnezeu pentru dânșii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau. Deci a ajuns cuvântul și despre acest Petru, că este cu totul nemilostiv. Și se întrebau unul pe altul: „Oare, luat-a cineva, cândva, vreo milostenie din casa lui Petru?” Și toți zicând că nimeni n-a luat de la dânsul ceva, s-a ridicat un sărac și a zis: „Ce-mi veți da mie și eu voi merge acum și voi scoate de la dânsul milostenie?” Și au făcut între dânșii rămășag. Deci, mergând săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Iar, ieșind Petru din casă și ducând la masa dregătorului un catâr încărcat cu pâine, i s-a închinat lui săracul, cel ce făcuse rămășag cu tovarășii săi, și a început a cere milostenie, într-adins plângându-se. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine și a aruncat-o în cel sărac și l-a lovit pe el în obraz și s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarășii săi, zicând că din înseși mâinile lui a luat pâinea aceasta. Și a lăudat pe Dumnezeu că Petru este milostiv.

Iar, după două zile, s-a îmbolnăvit vameșul, până s-a apropiat de moarte, și s-a văzut într-un vis, pe sine fiind cercetat la o oarecare judecată și faptele lui, punându-se în cumpănă: de o parte a cumpenelor stăteau niște arapi întunecați și răi, iar de cealaltă parte stăteau niște bărbați luminoși foarte și frumoși la chip. Deci, arapii, apucând toate faptele cele rele pe care Petru vameșul le făcuse din tinerețe și în toată viața sa, le puneau în cumpănă, iar bărbații cei din lumină purtători nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, ca să pună de cealaltă parte a cumpenii și stau înfricoșați și, nedumirindu-se, ziceau unul către altul: „Așadar, noi n-avem nimic aici?” Atunci a răspuns unul dintre dânșii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos, mai înainte cu două zile, dar și aceea fără de voie”. Deci, puseră pâinea aceea de cea parte a cumpenei și îndată a tras cumpăna mai mult decât cealaltă. Atunci ziseră către vameș bărbații cei frumoși la chip: „Mergi, sărace Petre, și mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii cei răi și să te ducă la munca cea veșnică”.

Deci, venindu-și în fire, Petru cugeta la cele ce văzuse și a cunoscut că, nu nălucire, ci adevăr era visul, că a văzut toate păcatele ce făcuse din tinerețe, pe care acum le și uitase, și pe care arapii, adunându-le, le puneau în cumpănă. Și zicea în sine Petru minunându-se: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața săracului, atât de mult m-a ajutat pe mine, că nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, cu blândețe și cu osârdie făcută, va ajuta acelora care, fără de cruțare, își împart bogăția lor la săraci.” Și de atunci s-a făcut mult preamilostiv, cât nici pe sine n-a voit să se cruțe.

Deci, oarecând, mergând el la a sa vamă, ca vameș ce era, l-a întâmpinat un corăbier gol, care sărăcise la picioarele lui, cerea să-i dea lui o haină, ca să-și acopere goliciunea trupului său, iar Petru, dezbrăcând de pe sine haina cea de deasupra, bună și de mult preț, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, rușinându-se să umble într-o haină ca aceea, a dat-o pe ea la un negustor să o vândă. Deci, s-a întâmplat că Petru, întorcându-se de la vama sa, a văzut haina aceea spânzurată în târg la vânzare, drept care s-a mâhnit foarte. Și, mergând în casa sa, n-a gustat hrană, de mâhnire, ci a încuiat ușa cămării sale și ședea suspinând și tânguindu-se; și gândind întru sine, zicea: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic să aibă săracul pomenirea mea”. Și așa, mâhnindu-se și suspinând, a adormit puțin. Și iată a văzut pe un oarecare frumos la chip și strălucitor mai mult decât soarele, având o cruce în jurul capului Său, îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac. Și L-a auzit pe El, zicând către dânsul: „Ce plângi, întristându-te, frate Petre?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plâng, Stăpânul meu, că pe cele ce dau săracilor, din acelea ce mi-ai dat mie, pe acelea ei iarăși le vând în târg”. Atunci i-a zis lui Cel ce i Se arătase: „Oare cunoști haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameșul i-a răspuns: „Așa, Stăpâne, o cunosc, că este a mea, cu care am îmbrăcat pe cel gol”. Zis-a lui Cel ce Se arătase: „Nu te mâhni, dar. Iată, de când ai dat-o săracului, Eu am luat-o și o port, precum mă vezi, și-ți laud buna ta schimbare, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel ce pier de frig”. Și, deșteptându-se din somn, vameșul a înțeles și a început a ferici pe cei săraci și a zis întru sine: „Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul, nu voi muri până ce voi fi și eu ca unul dintr-înșii”. Deci, îndată și-a împărțit toate averile sale la săraci și pe robi i-a slobozit și numai un rob lăsându-și, i-a zis lui: „Vreau să-ți spun ție o taină, pe care să o păzești și să mă asculți. Că de nu mă vei asculta pe mine și de nu vei păzi așezământul meu, să știi că la străini te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis lui: „Pe toate cele ce-mi vei porunci stăpâne, dator sunt să le fac”. Și Petru i-a zis lui: „Să mergem în sfânta cetate, să ne închinăm mormântului celui făcător de viață, al lui Hristos și acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creștini și prețul meu să-l dai săracilor și tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirându-se de străina socoteală a stăpânului său, n-a primit să-l asculte pe el și i-a zis: „A merge cu tine în sfânta cetate, dator sunt, ca o slugă a ta, dar a te vinde pe tine, stăpânul meu, asta să nu fie și nu voi face aceasta nicidecum”. Și i-a zis lui Petru lui, iarăși: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la străini, precum mai înainte ți-am zis ție”. Și au mers la Ierusalim. Și, închinându-se la Sfintele Locuri, a zis iarăși către slugă: „Vinde-mă pe mine, iar de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie grea”. Deci sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat pe el, măcar că nu voia. Și, aflând pe un cunoscut al său, om de Dumnezeu temător, faur de argint cu meșteșugul, anume Zoil, i-a zis lui: „Ascultă-mă, frate Zoil, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit și nu am ce să dau pentru dânsul”. Zis-a lui, iarăși, sluga vameșului: „Să iei împrumut de la cineva, bani și să-l cumperi pe el, că este foarte bun și te va blagoslovi Dumnezeu pentru dânsul”. Deci, crezând cuvintele lui, Zoil a luat de la un prieten treizeci de galbeni și a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neștiind taina aceasta, că Petru este stăpânul slugii sale. Deci, sluga aceea, luând prețul pentru stăpânul său, s-a dus la Constantinopol, nespunând nimănui ceea ce făcuse, și prețul acela l-a împărțit la săraci. Iar Petru slujea lui Zoil lucrând ceea ce mai înainte nu se obișnuise, făcând uneori slujba bucătăriei, alteori curățând gunoiul din casa lui Zoil, ori săpând pământul în grădină sau cu alte slujbe și pătimiri muncindu-și trupul său, smerindu-se fără de măsură.

Deci, văzând Zoil că s-a blagoslovit casa lui din pricina lui Petru, precum oarecând casa lui Putifar din pricina lui Iosif, și că bogăția i se înmulțise, l-a iubit pe Petru și se rușina văzându-i nemăsurata lui smerenie. Iar odată i-a zis lui: „Frate Petre, vreau să te slobozesc pe tine și, apoi, aici, ca pe un frate să te am”. Iar el n-a voit să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Și puteai să-l vezi, de multe ori, batjocorit de celelalte slugi, iar uneori și bătut, și în multe feluri ocărât, iar el pe toate acestea, le răbda, tăcând. Iar într-o noapte, Petru a văzut, în vis, pe Cel în chip de soare, Care i Se arătase lui în Africa, purtând haina lui. Acela ținea treizeci de galbeni în mâinile Sale, și a zis către dânsul: „Să nu fii mâhnit, frate Petre, că Eu ți-am primit prețul tău, dar să rabzi până la vremea, când vei fi cunoscut.”

Iar după câțiva ani, au mers oarecare vânzători de argint, din părțile Africii, la Sfintele Locuri, ca să se închine. Și i-a chemat pe dânșii Zoil, stăpânul lui Petru, în casa lui, la ospăț. Și, când ospătau ei, au început a cunoaște pe Petru și unul altuia ziceau: „Cât mai seamănă omul acesta cu Petru vameșul”. Iar Petru, înțelegând aceasta, își ascundea fața sa, ca nu cu totul să fie cunoscut. Însă ei l-au cunoscut bine și au început a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Kir Zoil, avem să-ți spunem ție un lucru. Să știi că mare om ai în casa ta, slujindu-ți ție, căci, într-adevăr, acesta este Petru, care avea mare putere în Africa și pe mulți robi ai săi i-a slobozit. Ci, sculându-ne, să-l luăm pe el, că mult s-a întristat dregătorul pentru dânsul, încă și acum se mâhnește din pricina lui”. Iar Petru, stând afară, a auzit aceste cuvinte ale lor și, punând în pământ blidul pe care îl aducea, a alergat la poarta cetății, vrând să fugă, iar portarul curții aceleia era mut și surd din naștere și numai prin semne închidea și deschidea poarta. Deci, grăbindu-se să iasă robul lui Dumnezeu, a zis mutului: „Ție îți grăiesc, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide poarta degrabă”. Iar mutul a grăit: „Așa, stăpâne, degrabă voi deschide”. Și îndată i-a deschis lui și a ieșit. Deci, venind mutul la stăpânul său, a grăit înaintea tuturor și toți cei ai casei s-au mirat, auzindu-l pe el grăind. Și sculându-se, căutară pe Petru și nu l-au aflat. Și le zicea mutul: „Vedeți că poate a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este. Că atunci, când a venit la poartă, mi-a zis mie așa: În numele Domnului Iisus Hristos îți zic ție: deschide-mi. Și îndată am văzut ieșind din gura lui ca o văpaie care s-a atins de gura mea și am grăit”.

Deci, sculându-se, toți alergau în urma lui, dar nu l-au ajuns și, căutându-l pretutindeni cu deamănuntul, nu l-au aflat. Atunci s-a făcut jale mare pentru dânsul, că n-au știut că este un atât de mare rob al lui Dumnezeu și au proslăvit pe Dumnezeu ca are mulți asemenea robi și Săi ascunși în lume. Iar Petru, fugind de omeneasca slavă, se ascundea prin neștiutele locuri, până la mutarea sa cea către Domnul, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

 

 

 

.