Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin și a urmașilor săi, fiind persan de neam, și a fost povățuit la credința creștinească de un oarecare creștin, Uar cu numele. Deci, lăsând părinteasca păgânătate și rudeniile, a mers către hotarele grecești, în cetatea care se numea Nisibe. Și, intrând într-o mănăstire, a luat Sfântul Botez și s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și petrecea în toate nevoințele vieții pustnicești. Dar, prin uneltirea și asupririle vrăjmașului drac, a fost urât de monahii de acolo și, fugind de ei, a mers la mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, din cetatea lui Teodosie și a urmat viața arhimandritului Nurvil, despre care se spune că șaizeci de ani n-a gustat fiertură, iar somn foarte puțin primea și, pe acela, fără să se culce sau să stea, ci rezemându-se în toiag. De la arhimandritul acesta, povățuindu-se, Cuviosul Dometie a fost sfințit diacon și, când a aflat că și la preoție voiește arhimandritul să-l silească pe el, a plecat de acolo și, suindu-se pe un munte pustiu, viețuia în Dumnezeu, suferind arșița și frigul și toate schimbările văzduhului. Apoi, intrând într-o peșteră, a viețuit acolo, săvârșind multe minuni în numele lui Hristos, făcând tămăduiri, celor ce veneau la el, și aducea, pe mulți, de la idoleasca înțelepciune, la credința lui Hristos. Deci, venind Iulian împăratul, cel lepădat de Dumnezeu, când a auzit despre el, a poruncit să-l ucidă cu pietre. Și, ducându-se, trimișii l-au aflat pe Sfântul Dometie, cu cei doi ucenici ai lui, la ceasul al treilea din zi, săvârșindu-și cuviincioasa cântare. Și, năvălind asupra lor, i-au ucis cu pietre. Și așa Cuviosul Dometie, cu cei doi ucenici ai săi, și-a săvârșit alergarea vieții lor, plăcută lui Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre faptul, că ispitele sunt de folos.

Acest lucru este de mirare, că nouă ni se fac folositoare, nu numai cele ce ni se par nouă de folos, ci și cele potrivnice nouă. Și, ca să te încredințezi, ia seama la aceasta: Faraon a poruncit să fie aruncați pruncii în râu. Or, de nu s-ar fi aruncat pruncii evreilor și de n-ar fi fost porunca lui Faraon, n-ar fi fost cruțat Moise, fiind hrănit în palatele împărătești. Că, pe când el era păzit de ai săi, nu era în cinste, iar, când a fost lepădat, atunci a fost în cinste. Însă aceasta o făcea Dumnezeu din covârșitoarea Lui putere, arătând cu câtă înlesnire se fac lucrările Sale. Așa, și când evreul acela, îl înspăimânta pe Moise, zicând: „Oare, tu vrei să mă ucizi și pe mine?” Și acesta i-a fost de folos lui. Și vezi cum s-a făcut aceasta, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, până avea să se facă arătarea din pustie, până când avea să se împlinească vremea cea cuviincioasă, până ce avea să cugete el în pustie și avea să trăiască mai cu întemeiere. Încât, mai pe urmă, în toate supărările ce au venit peste el, de la evrei, făcea la fel: adică, atunci, se lămurea mai curat, când ei se ridicau împotriva lui mai tare. Precum s-au ridicat evreii și împotriva lui Aaraon, dar l-au făcut pe el și mai luminat, pentru că, din pricina aceasta i s-au făcut lui veșminte preoțești, în multe culori, și mitră i s-a pus și toate celelalte podoabe ale veșmintelor, după rânduială, încât, fără de nici o îndoială, a fost hirotonit, ca unul ce i s-au încredințat până și tăblițele cele de aramă. Dar, știți cu toții istoria aceasta, pentru aceea o voi trece cu vederea. Deci, de voiți, să ne întoarcem la cele mai dinainte de acestea.

Cain, a ucis pe fratele său, dar, cu acest chip, mai mult l-a folosit, căci ascultă ce zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine.” Și, iarăși, zice că sângele grăiește mai bine decât Abel, de aceea și plata i-a crescut. Că ce strâmbătate i s-a făcut lui, că s-a sfârșit mai degrabă? Nici un fel de strâmbătate. Pentru că nu a trăi ani mulți, sau puțini, este fericirea, ci a folosi bine cele din viață.

Cei trei tineri au fost aruncați în cuptor, dar, prin aceasta, mai curați s-au făcut. Iar Daniil, în groapă fiind aruncat, a ieșit de acolo mult mai strălucit. Și pretutindenea vezi ispite mari, care nasc bunătăți, chiar și în lumea de aici, nu numai dincolo. Ne arată, astfel Dumnezeu, că răutatea se poate face pricină a lămuririi faptelor bune, când cineva îndură ispita cu răbdare.

Căci mulți pier și fără ispitele diavolului; că nu pe toate acestea le face diavolul; ci multe, chiar numai din ticăloșia noastră, se fac. Iar dacă undeva și el ar fi pricinuitor, noi îi dăm începerea. Că, spune-mi mie, când a intrat diavolul în Iuda? Că scris este: „A intrat în el satana.” Dar, ascultă pricina lui, că era fur și, cele ce se puneau în pungă, purta. El i-a dat satanei loc desfătat de a intra. Drept aceea, nu diavolul face în noi începătură, că noi îl primim pe el și îl chemăm. Cel neputincios, chiar și fără diavol, tot se vatămă. Să nu ne înșelăm, ispitele diavolului ne deșteaptă pe noi și ne ridică din lene, așa cum și grijile și întristările sunt deprinderi și învățături, care, duc la adevărata cugetare și la apropierea de învățăturile cele alese.

Dar, să iei seama și în altfel. Să fie crescut cineva în curțile împărătești, fără întristare, fără griji, nici pricină de mânie, încât să facă ori ce-ar pofti și pe toți să-i aibă ascultători, n-ar fi, oare, unul ca aceasta mai necuvântător decât orice animal? Iar acum, precum este un catâr, încărcat cu sarcina sa, așa suntem și noi împovărați de grijile și de necazurile care ne frământă. Pentru aceasta, de multe ori, săracii sunt mai înțelepți decât cei bogați. Că trupul care nu se miscă este bolnăvicios și netrebnic, iar cel ce se ostenește este mai frumos și mai sănătos. Asemenea și sufletul. Că fierul, stând, ruginește, iar lucrând, strălucește. Iar mișcarea sufletului vine și din supărări, căci sufletul, atunci, se mișcă, când nu toate se fac drepte; el se mișcă datorită celor potrivnice. De asemenea, dacă toate ar fi fost după gândul nostru, n-ar fi aflat sufletul de ce să se miște. Nu vezi că și doicilor li se poruncește să nu poarte totdeauna pe prunci în brațe? Ca să nu le facă lor obiceiul așa și să se îmbolnăvească, fiindcă, cruțarea fără măsură, le strică sănătatea copiilor. Bună este și întristarea, când e măsurată, bună-i și grija, bună este și lipsa, ce ne fac tari pe noi. Bune sunt și cele potrivnice, dar, când întrec măsura, ne păgubesc.

Nu vezi că, și pe ucenicii Săi, Hristos așa îi povățuiește? Și, dacă ei aveau trebuință de aceasta, cu cât mai mult, noi.  Să ne bucurăm, deci, în necazuri, că ele sunt tămăduiri potrivnice, pentru rănile noastre. Că așa sunt leacurile, unele dulci, altele amare. Drept aceea, să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate acestea. Că nu ni le dă Dumnezeu, așa, fără rost, ci spre folosul sufletelor noastre. Deci, arătându-I mulțumirea noastră, să-L slăvim și să ne ținem cu vitejie, socotindu-le trecătoare. Și să ne întindem gândul spre cele viitoare, ca, și pe cele de aici, să le suferim cu vitejie, dar, și pe cele viitoare, să ne învrednicim a le câștiga, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, al Căruia este Slava și stăpânirea în veci! Amin.

Întru această zi, pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla 

În luna august, ziua a șaptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihăstrit mulți ani, la sfârșitul secolului al XVIl-lea, într-o peșteră din preajma Schitului Sihla-Neamț.

Această floare duhovnicească de mare preț și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arăta, fiind paznic al Cetății Neamțului și „armaș”, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de casă și de buna creștere, în frica de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghita (Maghiolița).

Fiica mai tânăra s-a mutat curând la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavând ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna și duhovnicul ei, precum și firea ei singuratică, râvna pentru rugăciunea de taină și amintirea marilor sihaștri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț – vechii ei sfătuitori.

Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești-Vrancea, iar după doi ani soțul ei s-a călugarit în Schitul Poiana Mărului, sub, numele de Eleodor. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii.

Fiecare dintre viețuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind întărită de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească.

După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora, care s-a retras în munți împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mânia lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.

După ce a trecut la Domnul stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Buzăului și s-a retras în patria ei mult iubită din părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce mai întâi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o ca, de va răbda asprimea vieții pustnicești, să rămână acolo până la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.

Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa bărbătește mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință. După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune, în această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, dar umbrită de darul Duhului Sfânt.

Odată, năvălind turcii să prade mânăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte, în această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încât i se lumina fața, iar trupul ei se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită astăzi „Fântâna Sfintei Teodora”.

Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca să o împărtășească cu Preacuratele Taine, înainte de obștescul sfârșit. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haină să se acopere, căci era goală și le-a poruncit să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede și dimineață au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi, părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schitului spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lor din satul Miclăușeni-Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici spre închinare, primind ajutorul Cuvioasei, în anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Mănăstirii Pecersca din Kiev să le dăruiască sfintele moaște, în schimbul unor veșminte preoțești și arhieresti, ceea ce s-a făcut. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstreaza în catacombele de la Pecersca, așezate în racla de mult preț, pe care scrie aceste cuvinte: „Sfânta Teodora din Carpați”.

Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților din cer și fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră.

Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, împreună cu țara și poporul cel binecredincios. Amin!

Troparul Sfintei, glasul 1

Cele pământești părăsind și jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereștile daruri luând și cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit și la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peștera și sfintele tale moaște. Pentru aceasta, Sfânta Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

 

 

.