Acesta a trăit pe vremea împărăției marelui Constantin, ca fiu al lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopolis. Dar, neînvățând carte la vreme, Partenie ducea viața unui om de rând. Se îndeletnicea, însă, cu toată lucrarea faptelor bune. Deci, fiind pescar de meserie, se ostenea și pe vreme bună și pe vreme rea, ca să poată fi de folos și să ajute, făcând daruri, că socotea mai de preț binele și mulțumirea semenilor săi, decât binele și mulțumirea sa. Iar evlavia și bunătatea cea ascunsă, pe care o luase în dar de la Dumnezeu, erau atât de mari, că se făcuse vestit în tot ținutul său.

Pe acesta aflându-l fericitul Filip, episcopul Lampsacului, a poruncit unor dascăli de seamă, să-l învețe citirea Sfintelor Scripturi și temeiurile credinței, apoi l-a sfințit preot în cetate. Deci, făcându-se chip și pildă tuturor cu binefacerile sale și învrednicindu-se și de darul facerii de minuni, Partenie, după moartea lui Filip, a fost sfințit episcop al Lampsacului de către Achile, mitropolitul Cizicului.

Și așa, păstorind cu înțelepciune și cu dăruire Biserica, sporind numărul dreptcredincioșilor și pe mulți păgâni aducându-i la credință, la adânci bătrâneți și încununat de fapte bune, Sfântul Partenie episcopul s-a mutat la Domnul.

.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre o călugăriță, care a fugit în pustie, din pricina unui tânăr
.

Spunea Ioan Moabiteanul că era o fecioară oarecare, anume Mastridia, frumoasă la chip, care se nevoia în Ierusalim, postind și sporind mult în Domnul. Deci, din uneltirea diavolului, s-a născut un gând rău în inima unui tânăr, asupra fecioarei acesteia. Iar minunata fecioară, înțelegând gândul cel rău și pierzător al tânărului aceluia, luând bob muiat, l-a pus într-un coș și s-a dus în pustietate, prin depărtarea sa făcând, astfel, odihnă inimii tânărului, ca să nu-l mai tulbure pe dânsul gândul cel rău.

Iar, după mulți ani, a voit Dumnezeu a arăta viața cea bună a acelei fecioare, pline de bărbăție. Un oarecare părinte, umblând prin pustia Iordanului, a văzut pe fericita aceea și i-a zis ei: „Maică, ce faci în pustia aceasta?” Iar ea, vrând să se ascundă,  a zis către dânsul: „Iartă-mă, că am rătăcit calea”. Iar el, de la Dumnezeu cunoscând lucrul ei, a zis: „Să mă crezi pe mine, maică, nici nu te-ai rătăcit, nici nu cauți calea, că minciuna este de la diavol. Ci, să-mi spui mie pricina, cu adevărat, pentru care ai venit aici.” Atunci a zis fecioara: „Iartă-mă, părinte, pricina este că mintea unui tânăr începuse a se sminti asupra mea și, pentru aceea, voind ca mai bine să mor aici, decât aceluia să-i fiu spre pierzare și spre împiedicare, după cuvântul Apostolului”. Deci, a zis, către dânsa, starețul: „Dar de câți ani stai aici?” Iar ea a răspuns: „Cu darul lui Dumnezeu, petrec aici de șaptesprezece ani”. Iarăși a zis ei starețul: „Întru atâția ani, cu ce te-ai hrănit?” Iar ea, luând coșul acela, în care avea boabe înmuiate, i-a zis lui: „Acest coș pe care îl vezi la mine, l-am scos din cetatea în care am fost. Și acest fel de purtare de grijă a avut Dumnezeu pentru mine, smerita, încât atâția ani am mâncat din boabele acestea, și nu s-au sfârșit, nici nu s-au învechit. Și să știi, părinte, că, așa m-a acoperit binecuvântarea Domnului încât, în șaptesprezece ani, nu m-a văzut pe mine nici un om, fără numai tu unul, astăzi”. Iar starețul, auzind aceasta de la dânsa, s-a dus, slăvind pe Dumnezeu, pe Cel ce i-a dat ei atâta dar și răbdare.

.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cum se cade a sta în biserică

.

Ce poate fi mai înfricoșător decât aceste lucruri. Că biserica este cer și că, mai înainte, și casele erau biserici, iar acum biserica este mai defăimată chiar decât o casă. Că într-o casă este rânduială și fiecare își face slujba lui, iar în biserică este mare tulburare și neîncetată frământare de lume, ca într-un târg. Și doar știți că biserica nu este loc de petrecere, ci loc sfânt și îngeresc este, împărăția lui Dumnezeu și însuși cerul. Adu-ți aminte de Sfânta Masa aceasta, pentru ce pricină este pusă și Cine se află pe ea.

Știu că cel nebotezat nu cunoaște această taină, dar tu știi ce să înțelegi, când auzi pe Proorocul, zicând: „Așa zice Domnul, depărtați-vă de la pământ și vă suiți la cer”. Că biserica cer se numește. Adu-ți aminte al cui Nume se cinsteste în biserică!

Iar acum, voi faceți în biserică mai mult râs decât în târg. Că, la adunările voastre lumești, stați liniștiți și nici o gâlceavă, nici vorbă, nici strigare, nu se face între voi. Iar aici, unde Dumnezeu din cer vorbește sfinte și înfricoșătoare lucruri, cei ce voiți să vorbiti deșertăciuni, vă aflați ca la o petrecere. Au, doară, nu aveți case? De biserica lui Dumnezeu nu țineți seama și vorbiți  și cu cei ce voiesc să tacă. De vorbiți de ale voastre treburi, nu vă opresc, dar vorbiți acasă la voi, la masă, la baie și la târg. Dar la biserică este loc al petrecerii cerești, loc de rugăciune și de învățătură, loc de mântuire. Iar voi faceți din biserică iarmaroc, prăvălie a schimbătorilor de bani, loc de împodobire a femeilor, unde ne umplem ochii de desfrânare, loc de vânzare și cumpărare, loc unde se pun la cale casele, oastea, judecățile; toate la biserică le poți vedea.

Noi, în toate zilele, ne întrebăm și ne îngrijim, că doar veți câștiga ceva de folos la biserică și, așa, să vă duceți acasă, iar voi, mai vârtos, spre sminteală și spre păcate vă adunați, în loc să vă curățiți de ele. Deci, roagă-te ca să înțelegi, iar mai vârtos se cade a tăcea, că liniștea și tăcerea ta, primind-o Dumnezeu să te facă pe tine înțelept. Iar dacă nu poți să taci, ieși din biserică, ca să nu fii altora spre sminteală.

Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, așa și o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luăm aminte și să ne rugăm. Că și episcopul tăcând, stă și slujitorii una cântă, iar noi, toți, răspundem într-un singur glas.

Deci, să nu lăsăm adevărul, alergând după umbre și năluci. Slobozi să ne facem de lucrurile vrăjmașului și de răutățile ce se fac între noi. Să deprindem, în loc de lăcomie, milostenia, iar în loc de ură, iubirea de oameni. Și așa făcând, ne vom îndulci de bunătățile cele de acum și de cele ce vor să fie, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava în veci! Amin.

 

.