Întru această zi, pomenirea Sfântului Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului
Părintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din familii credincioase și binecunoscute ale Constantinopolelui, capitala Imperiului Roman și a Patriarhiei Ecumenice a Bisericii Ortodoxe.
În acea vreme, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împăratul Manuil intrase în negocieri cu papa Martin al V-lea, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a obține unirea celor două biserici, si astfel să primească ajutor militar din partea monarhiilor vest-europene. Aceste negocieri au fost întrerupte, însă, după ce împăratul a suferit o criză. După asediul nereușit asupra Constantinopolului din 1422, al sultanului otoman Murad al II-lea, fiul și succesorul împăratului, Ioan VIII Paleologul, a reluat negocierile cu noul papă, Eugenie al IV-lea, și a început pregătirile pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului au refuzat participarea la sinod, dar au trimis, siliți, reprezentanți.
.âPatriarhul Alexandriei a ales ca unul din delegații săi să fie ieromonahul Marcu Evgenikos, ale cărui lucrări teologice i-au adus faima în întregul imperiu. Atât Împăratul cât și patriarhul (Iosif al II-lea al Constantinopolului) au dorit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a ocupa poziția de teolog-șef al delegației Ortodoxe, la sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, ce devenise vacant prin moartea mitropolitului Ioasaf. Vorbind de speranțele sale pentru sinod, Sfântul Marcu spunea: „Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și în sfinții comuni ai Bisericilor Apusului și Răsaritului. Într-adevăr, credeam că totul va merge bine cu noi și vom obține ceva măreț și vrednic de munca și nădejdile noastre.”
Pe 27 noiembrie 1437, 700 de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Această delegație ortodoxă îl includea pe împăratul Ioan, patriarhul Iosif și 22 de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântului Gheorghe din Ferrara, Italia. După 14 ședințe în Ferrara, cea din urmă având loc pe 13 decembrie, papa Eugenie a mutat sinodul în altă parte (din considerente financiare), la 12 ianuarie 1439. Sinodul a reînceput în Florența pe 26 februarie și s-a încheiat pe 5 iulie.
Nu a fost întâia dată când s-a încercat o astfel de reunire. Negocieri pentru restabilirea comuniunii eclesiale între Roma și Constantinopole au avut loc de aproximativ 30 de ori de la Marea Schismă din 1054. Cea mai importantă dintre aceste încercări anterioare a avut loc la Conciliul de la Lyon în 1274. A fost motivată, la fel, în bună măsură, de către dorința împăratului Mihail al VIII-lea de a primi ajutor militar din partea papalității. Despre acel conciliu, episcopul Kallistos (Ware) scrie: Dar unirea s-a dovedit nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce a fost respinsă cu tărie de majoritatea covârșitoare a clerului și mirenilor din Biserica Bizantină, cât și de Bulgari și de alte țări ortodoxe. Reacția generală la conciliul de la Lyon a fost rezumată în cuvintele atribuite sorei împăratului: ‘Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât neprihănirea credinței Ortodoxe’.
La Ferrara-Florența principalele probleme în dispută au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către biserica latină a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) folosirea pâinilor nedospite (a azimilor) în Euharistie. (A mai fost un alt subiect important pe care unii dintre delegați ar fi dorit să îl discute, deosebirea în teologia ortodoxă dintre „esența” divină și „energiile” divine, dar împăratul, dorind evitarea unor alte piedici pentru unire, le-a interzis participanților greci să discute problema.)
.
Filioque
Încă din zilele timpurii ale bisericii, candidatilor la botez în comunitatea creștină li se cerea să mărturisească credința creștină sub forma unui scurt rezumat doctrinar, un „crez” (din latinescul credo, „[Eu] cred”). Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325 d.Hr.) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au stabilit ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceno-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez s-a bazat pe crezurile anterioare de botez ale bisericii, dar a fost dezvoltat pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la dumnezeirea lui Hristos și spre a combate erezia ariană răspândită în biserică la acea vreme, ce susținea că Hristos a fost o ființă creată, nu Dumnezeu veșnic. Crezul de la Niceea a fost acceptat universal, atât în răsărit cât și în apus, ca exprimarea cea mai importantă a învățăturii creștine, „simbolul credinței”. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât să zică: „Cred..în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost făcut aparent ca o apărare împotriva arianismului. Roma a respins inițial schimbarea crezului străvechi. De fapt, în secolul al 9-lea, papa Leon al III-lea a pus că crezul original, fără filioque, să fie înscris pe placi de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a acceptat modificarea. Subiectul filioque a ocupat de departe cea mai întinsă parte a discuțiilor sinodului. Următorul pasaj din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” descrie obiecția Ortodoxă la filioque:
Înr-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă dispută dintre Ortodocși și Latini. Grecii, conduși de Sfântul Marcu, au insistat asupra faptului că orice inserție în crez – filioque sau nu – era necanonică. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au sancționat această adaugire și, în alte dăți, alți papi au susținut-o. În orice caz, a devenit treptat o adăugire permanentă a crezului în Apus, și papii ce au urmat au întărit această învățătură eretică, declarând că Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului-Tatăl și Dumnezeului-Fiul, adică existența Sa este din ambele ipostasuri. Într-o încercare de combatere a arianismului, Apusul a creat două cauze în Dumnezeire. Ortodoxia afirmă că Tatăl este singura Sursa a Fiului și a Duhului – Unul născându-se veșnic din El și Celălalt purcezând veșnic din El. Dumnezeu, astfel, este Unul, deoarece Tatăl este sursa Dumnezeirii, prin aceasta realizându-se unitatea. Adăugirea filioque a fost treptată, deși Sinoadele Ecumenice al 3-lea și al 4-lea au rânduit o hotărâre strictă, ca în crez nici un cuvânt să nu se schimbe, adauge sau scoată – nici măcar o literă. Asupra celor ce ar îndrăzni să facă modificări, s-au aruncat afurisenii teribile.
Sfântul Marcu, împotriva puternicelor obiecții ale latinilor, a insistat ca, înainte de orice altceva, să fie citite cu glas tare canoanele Bisericii privind chestiunile în discuție. A citit hotărârile celui de-al treilea, patrulea, cincilea, șaselea și șaptelea Sinod Ecumenic, precum și pasaje din diferiți sfinți, incluzând mai mulți papi, toate afirmând crezul original și interzicând orice modificare a lui. Mulți din monahii latini prezenți la sinod, după ce au auzit hotărârile și actele Sinoadelor Ecumenice, alături de explicația lui Marcu, au mărturisit că nu mai auziseră așa ceva până atunci. Au strigat că grecii învață mai drept decât sfinții lor, și s-au minunat de Marcu al Efesului. Totuși, Latinii au oferit mai multe argumente în apărarea filioque: că filioque nu a fost un adaos la crez, ci doar o explicitare; că Papa, ca și cap suprem al bisericii, are autoritatea să facă astfel de adăugiri explicative în crez; și că hotărârile sinoadelor interzic numai modificările neortodoxe în crez. Un compromis s-a căutat în formula acceptată de greci, cea că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl prin Fiul”. Oricum, o dată ce grecii au acceptat formula, latinii au insistat că „prin Fiul” și „de la Fiul” înseamnă același lucru; astfel, filioque ar trebui acceptat așa cum este: „de la Tatăl și de la Fiul”! Arhiepiscopul Marcu a insistat asupra distincției, spunând: „Dacă acceptăm că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, abolim monarhia în Dumnezeire și acceptăm două cauze ale Dumnezeirii”.
.
Autoritatea papală
Este clar din Noul Testament și alte scrieri creștine timpurii ale perioadei apostolice că încă din primul secol au existat trei nivele de hirotonie în biserica: diacon, preot și episcop. Episcopul este capul unei comunități creștine locale. El prezidează asupra slujirii euharistice a bisericii; este răspunzător, în cele din urmă, pentru propovăduirea și apărarea învățăturii celei adevărate. Precum un tată într-o familie, este simbolul și păzitorul unității Bisericii și este responsabil cu păstrarea disciplinei și rânduielii dumnezeiești în biserica care îi este încredințată spre păstorire. Pe la începutul secolului al patrulea, cinci orașe în lumea creștină au dobândit o poziție deosebită din pricina importanței lor în Imperiul Roman. Episcopii acestor orașe au ajuns să fie numiți „Patriarhi”. Alți episcopi au căutat deseori către ei pentru conducere și autoritate morală în dispute doctrinare sau disciplinare, privind biserica ca un întreg. Cel dintâi intre cei cinci Patriarhi era Episcopul Romei, Papa. Acești Patriarhi nu reprezintă un „al patrulea” nivel de hirotonie în biserică; patriarhii sunt tot episcopi. Diferite interpretări ale rolului papalității în biserică au fost un focar major de tensiuni între Bisericile Răsăritene Ortodoxe și cea Romano-catolică, mai ales după marea schismă de la 1054. Declarația poziției romane, prezentată la sinod, zice: „Astfel definim că sfântul Scaun Apostolic și Pontiful Roman țin primatul asupra lumii; și că Pontiful Roman însuși este succesorul fericitului Petru, căpetenia Apostolilor, și adevăratul vicar al lui Hristos. Papa este capul întregii Biserici, și părintele și învățătorul tuturor creștinilor; și că toată puterea i-a fost dată prin fericitul Petru de către Domnul nostru Iisus Hristos pentru a hrăni, conduce și guverna Biserica catholică (sobornicească)… Mai mult, reînnoim ordinea celorlalți venerabili Patriarhi, care ne-a fost înmânată prin sfintele canoane, și anume că Patriarhul de Constantinopole va fi al doilea după sfântul Pontif Roman. A treia, într-adevăr, este Alexandria; a patra, la fel, Antiohia, și al cincilea este Ierusalimul…” În contrast cu supremația universală și jurisdicția imediată pe care biserica Romei o subscrie papalității, Sfântul Marcu explică punctul de vedere Ortodox în mod succint, scriind: „Pentru noi, Papa este precum unul din patriarhi – și numai dacă este Ortodox” (adică aderă la credința Ortodoxă și nu se depărtează de la ea).
.
Purgatoriul
Recent publicatul „Catehism al Bisericii [Romano-]Catolice” definește doctrina bisericii Romei asupra purgatoriului după cum urmează: „Toți cei ce mor în harul și prietenia Domnului, dar încă imperfect purificați, sunt cu adevărat asigurați de eterna lor mântuire; dar, după moarte, ei sunt purificati, pentru a atinge sfințenia necesară intrării în fericirea raiului. Biserica dă numele de Purgatoriu acestei purificări finale a celui ales, care este cu totul diferită de pedeapsa celui condamnat. Biserica a formulat doctrina ei de credință asupra Purgatoriului mai ales la Conciliile de la Florența și Trent. Tradiția Bisericii, referindu-se la anumite texte ale scripturii, vorbește de un foc curățitor… ” Răspunsul ortodox la învățătura purgatoriului, expus la sinod de către mitropoliții Visarion al Niceei și Marcu al Efesului, este că doctrina latină rezidă într-o distincție între un foc etern și unul temporar, ce este respinsă de ortodoxie. „Visarion a continuat prin a tâlcui că există un singur foc veșnic. Pedeapsa vremelnică a sufletelor păcătoase constă în faptul că ei, pentru o vreme, pleacă într-un loc întunecat și sumbru unde sunt pedepsiți prin lipsirea de Lumina Dumnezeiască. Însă pot fi izbăviți dintr-acest loc întunecos și sumbru prin rugăciunile Bisericii, Sfânta Euharistie și fapte de milostenie, săvârșite în numele lor – însă nu prin foc.” Astfel, ambele biserici afirmă că sufletul are parte de o purificare [curățire] continuă după moarte, dar ortodoxia respinge (sau, cel puțin, refuză să afirme) că focul purgatoriului este mijlocul unei astfel de curățiri.
.
Azimile
Au existat obiceiuri liturghice diferite în Apusul Latin și Răsaritul grec. O diferență notabilă a fost folosirea pâinii nedospite (azima) în euharistie, de către biserica Latină, și folosirea pâinii dospite în bisericile Răsăritene. Ware rezuma hotărârea sinodului în această chestiune: „Unirea de la Florența s-a bazat pe principiul dualității: unanimitatea în probleme de doctrină; respect pentru riturile legitime și tradițiile particulare ale fiecărei Biserici… astfel că în ceea ce privește azimile, nici o uniformizare nu a fost cerută: Grecilor li s-a îngăduit să folosească pâinea dospită, în timp ce Latinii continuau să o utilizeze pe cea nedospită.”
.
Apărarea Ortodoxiei de către Sfântul Marcu
Pe măsură ce discuțiile continuau, grija pentru dobândirea unei înțelegeri din punct de vedere teologic și a unei căderi de acord a lăsat loc motivelor lumești, de ambele părți: și din partea papei (ce dorea a-și supune bisericile răsăritene autorității sale eclesiastice) și din cea a împăratului (ce își dorea ajutor militar din partea Apusului). Într-un efort de a grăbi discuțiile și de a ușura unirea, împăratul Ioan i-a exclus pe doi din cei mai puternici apărători ai ortodoxiei, Marcu al Efesului și Antonie al Eracleei, consemnându-l pe Marcu în odaia sa și punând paznici la ușă, pentru a-l împiedica să plece. A fost concepută o formulă de unire, în care ortodocșii au acceptat poziția bisericii Romei în fiecare punct doctrinar aflat în dispută. Până și patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire între patru ochi cu Sfântul Marcu, pentru a-l convinge să semneze hotărârea. Dar Marcu a fost neclintit: „În problemele de credință nu încape pogorământul și iconomia„. Opt zile după ce i-a grăbit pe ceilalți delegați ortodocși să semneze, patriarhul Iosif a murit. Împăratul Ioan a luat conducerea bisericii în mâini, o acțiune condamnată de Sfântul Marcu:„Nimeni să nu ne stăpânească în credința noastră: nici un împărat, nici un arhiereu, nici un sinod mincinos, nimeni, fără numai Unul Dumnezeu, ce ne-a daruit-o prin El si prin ucenicii Săi„. Dar papa și împăratul au început să îi amenințe pe delegații ortodocși pentru a semna. Papa a anunțat că își va retrage sprijinul militar, dacă ortodocșii nu vor semna. Delegația ortodoxă a fost lăsată fără hrană și bani, iar latinii au amenințat să își retragă plata stipendiilor promise, pentru călătorie și cheltuielile de trai. Delegaților ortodocși li s-a oferit mită în schimbul semnăturilor. Unul din episcopii ruși care nu a semnat de prima dată hotărârea a fost arestat și întemnițat timp de o săptămână, până ce a primit să semneze. Cîțiva episcopi și mireni s-au temut pentru viețile lor și au părăsit orașul.
În cele din urmă, Marcu al Efesului a rămas singurul episcop Ortodox din Florența care a refuzat să semneze hotărârea de unire. „Ortodoxia a fost mai prețioasă pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia era veșnica comoară, Biserica adevarată a celor ce sunt mântuiți. Statul bizantin e al țărânei; s-a născut, a înflorit și va pieri. Dar Ortodoxia este pururea și trebuie păstrată precum o lumină veșnică.” Cât despre ceilalți delegați, „deși în lăuntrul inimilor lor, mulți nu au vrut să semneze, totuși și-au călcat conștiința ortodoxă de frica morții, pentru bani, pentru hrană sau pentru a-l mulțumi pe împărat.„ Pentru a fi corecți, trebuie spus că nu toți delegații din partea Romană au fost de acord cu asemenea măsuri. Unul din teologii latini de frunte, dominicanul Ioan de Montero, a insistat în mod repetat ca să i se îngăduie lui Marcu al Efesului să se întoarcă la discuții, dar Împăratul a refuzat.
La data de 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost ratificată. După ce episcopii greci au semnat hotărârea, în timp ce papa Eugenie se pregătea să iscălească, a întrebat dacă Marcu al Efesului a semnat și el. Când i s-a spus că nu, a exclamat: „Atunci nu am obținut nimic!” Cu toate acestea, o slujbă de prăznuire a unirii s-a ținut în ziua următoare, și grecii s-au întors la Constantinopole. La 1 februarie 1440, navele purtându-i pe greci au trecut prin Cornul de Aur. Prin neguțătorii care au fost în Ferarra și Florenta, faima și rezultatele lui Marcu au sosit înaintea sa în capitală. După ce i s-a istorisit rezistența sa eroică, norodul aștepta să își aplaude și să își încurajeze eroul. Cineva a descris comportarea populară față de Marcu, astfel: „Efeseanul privea mulțimea ce îl proslăvea pentru că nu semnase. Poporul îl cinstea precum israeliții de demult pe Moise și pe Aaron. Toți îl lăudau și îi ziceau ‘sfânt'”. Chiar și cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Nu a primit nici daruri, nici aur” de la papa. Plini de înfricoșare, credincioșii i-au evitat pe episcopii care semnaseră și chiar i-au insultat. Nici clerul rămas în Constantinopole n-a dorit să slujească împreună cu unioniștii. În acest timp, patriarhii răsăritului au anunțat că nu se consideră legați de nimic din cele ce au iscălit reprezentanții lor. Marcu a fost numit un nou Sfânt Atanasie și un nou Sfânt Ioan Teologul. A fost socotit mărturisitor și mucenic de către aproape întreg trupul bisericii grecești. A fost întâmpinat cu respect și entuziasm universal.
Sfântul Marcu, acum suferind de cancer în faza terminală, și-a petrecut ultimii patru ani rămași din viață propovăduind și scriind împotriva falsei uniri. În mai 1440, ziua de dinaintea instalării noului patriarh pro-unionist Mitrofan al II-lea al Cizicului, Marcu și Antonie al Eracleei au părăsit capitala. Marcu s-a întors la turma sa din Efes, acum sub stăpânire turcă. A călătorit prin întreaga regiune, vizitând bisericile și preoții din dioceza sa. La scurtă vreme, din pricina sănătății sale și a neîngăduirii de a sluji în Efes, s-a îndreptat către Muntele Athos, căutând singurătatea monahală. Pe drum, nava sa s-a oprit pe insula Lymnos, ce se afla încă sub stăpânire bizantină. Împăratul Ioan a ordonat să fie arestat, și a rămas sechestrat acolo vreme de 2 ani. În enciclica sa „Către toți creștinii ortodocși din uscat și din insule” (1440-41), el a întărit poziția Ortodoxă împotriva inovațiilor apusene, referindu-se îndeosebi la filioque, la esența și energiile divine, la purgatoriu, la azimi și la papalitate. După eliberare, era prea slăbit pentru a face față ascetismului monahal de la Athos, astfel că s-a întors în orașul natal, Constantinopole, unde a adormit la 23 iunie 1444, în vârstă de 52 de ani.
Episcopul Kallistos rezumă astfel cele petrecute după Sinodul de la Florența: Însă unirea de la Florența, deși sărbătorită în întreaga Europă Apuseană – au fost trase clopotele în toate bisericile de parohie ale Angliei – s-a dovedit a fi nu cu mult mai reală în Răsărit decât predecesoarea sa de la Lyon. Ioan al VIII-lea și succesorul său Constantin al XI-lea, ultimul împărat al Bizanțului și al optzecilea în succesiune de la Constantin cel Mare, au rămas ambii fideli unirii; dar au fost neputincioși în a o impune și nici măcar nu au îndrăznit să o anunțe public până în 1452. Mulți din cei ce au semnat la Florența și-au revocat semnăturile atunci când au ajuns acasă. Hotărârile Sinodului nu au fost acceptate mai mult de o fracțiune de minut de către clerul și poporul Bizanțului. Marele Duce Lucas Notaras, remarca, făcându-se ecou al cuvintelor rostite de sora Împăratului după Lyon: „Prefer să văd în mijlocul orașului turbanul musulman, decât mitra papală.„ Ioan și Constantin au sperat că Unirea de la Florența le va asigura sprijinul militar din partea Apusului, dar ajutorul pe care l-au primit a fost cu adevărat mic.
Pe 7 aprilie 1453 turcii au început asediul asupra Constantinopolelui, pe uscat și pe apă. Depășiți numeric cu peste 20 la 1, bizantinii s-au apărat genial, dar fără de nădejde, vreme de câteva săptămâni lungi. În primele ore ale zilei de 29 mai, în marea Biserică a Sfintei Înțelepciuni [Agia Sofia] s-a ținut ultima slujbă creștină. A fost o liturghie comună a Ortodocșilor și a Papistașilor(…), căci în acel moment de criză suporterii și adversarii Unirii florentine și-au uitat deosebirile. Împăratul a ieșit după ce a primit Împărtășania, și a murit luptând pe ziduri. Mai târziu în acea zi orașul a căzut în mâinile turcilor, iar cea mai măreață biserică a creștinătății a devenit o moschee [1].
Prima repudiere oficială a Unirii Florentine a venit în aprilie 1443, când cei trei patriarhi: Ioachim al Ierusalimului, Filoteu al Alexandriei și Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim și au osândit Sinodul de la Florența ca fiind unul „tâlhăresc” și pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolelui ca eretic. Totuși, Împăratul, Patriarhul Constantinopolelui, și încă câțiva clerici din orașul capitală au rămas fideli unirii. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolelui a respins la rândul său unirea.
În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolelui, sub patriarhul Serafim I, l-a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, stabilind ziua de 19 ianuarie ca dată a prăznuirii sale.
Noi toți, cei din Sfânta Biserică Răsăriteană a lui Hristos, îl recunoaștem pe Sfântul Marcu Evgenikos al Efesului. Îl cinstim și îl primim pe acest sfânt, purtător de Dumnezeu și drept ca un râvnitor cu evlavie arzătoare, cel ce a fost apărătorul tuturor sfintelor noastre dogme și al dreptei evlavii. Este urmaș și asemenea sfinților teologi, precum și acelora care împodobit Biserica vremurilor de demult.
[1]. Se spune că atunci când turcii au pătruns prin Kerkoporta în oraș și începuseră să bată la porțile bisericii, pentru a nu lăsa Trupul lui Hristos să cada în mâinile păgânilor agareni, ortodocșii, cler și norod laolaltă, printr-o minune dumnezeiască, au intrat ținând în mâini Sfântul Potir înr-un zid al altarului, și vor rămâne acolo, în catacombe; până ce orașul se va libera din stăpânirea agareană (există mai multe prorocii, legate de aceasta, care însă depășesc cadrul scrierii de față) [n.tr.]
Mai multe despre Sf. Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului – citiți la: http://romanortodox.info/subiect/sfintii-parinti/sf-marcu-evghenicul/
.
Tot întru această zi, pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Macarie pustnicul (†390), Macarie alexandrinul (†395)
Dintre aceștia, cel dintâi Macarie s-a născut în părțile de nord ale Egiptului, către anul 300, din părinti creștini și din fragedă vârstă, s-a nevoit la deprinderea credinței și a faptelor bune, iar, la bătrânețe, s-a făcut lăcaș dumnezeiescului Duh.
Deci, în tinerețe, căsătorindu-se el și murindu-i soția și părinții, și-a împărțit săracilor moștenirea părintească și, aflând un monah bătrân, venit din pustie la biserica din sat, pentru Sfânta Împărtășanie, Macarie, s-a făcut ucenicul lui și, clădindu-si chilie în pustie, s-a făcut monah, petrecând în rugăciune, în hrana puțină și în lucrul mâinilor, după obiceiul monahicesc. Dar, cei din sat venind, l-au făcut, fără voia lui, preot, măcar că era tânăr. Deci, acest lucru făcându-se a început Macarie o viață și mai grea. Că venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniștea în pustie. Însă, mulți cercetându-l pe dânsul acolo în pustie, iar el simțindu-și sufletul în primejdie, și-a săpat singur, departe de chilie, o peșteră, unde-și petrecea vremea lui de liniște, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea și băutura lui, este de prisos a mai scrie, căci trupul și obrazul său mărturiseau despre covârșirea postului și a ajunărilor.
Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinut pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul, până aproape de moarte. Iar, fata, rămânând însărcinată și neputând să nască, a mărturisit pe adevaratul vinovat. Și, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea și umilința lui, a fugit în pustiul Schitului. Și, petrecând acolo mulți ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie, că dorea să-l vadă, și, primit fiind de dânsul cu dragoste, Macarie s-a făcut ucenic de aproape, povățuit fiind de dânsul, iar Antonie i-a dăruit la moarte, toiagul său, ca moștenire.
Deci, către 40 de ani, a luat Macarie de la Dumnezeu darul tămăduirii și al proorociei și s-a făcut îndrumător celor din schit. Și, încă și mai multă lume venind la el, cerea ajutorul și învățăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Și le dădea fericitul Macarie învățături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor și bunătate, iar alții îl căutau pentru tămăduiri și binecuvântare. Și, din milă de oameni, a pus de s-a zidit în pustie, o casă de oaspeți, pentru străini și bolnavi. Și a proorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că luând fratele, până și de la cei săraci, el ascundea arginții, și nu se pocăia, pentru care s-a umplut de lepră. Și l-a vindecat starețul și, certându-l, i-a tămăduit și patima.
Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până și învieri din morți, spre mântuirea și folosul oamenilor. Că, venind la dânsul, un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc și că nu va fi o înviere a morților. Și trăsese la răzvrătirea lui peste cinci sute de suflete, căci ereticul era și vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa Macarie a înviat un mort, care a trăit trei ani, spre adeverirea învierii și întoarcerea atâtor suflete. Și încă și pe alți doi morți i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor, de vânzare în robie și de năpastă.
Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpățână de om uscată, zăcând pe pământ. Și întorcând-o cu toiagul a auzit un glas dintr-însa că este a unui slujitor la idoli, și i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă față către față fiind cu totul cuprinși de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot și ei să se vadă, puțin, unul pe altul, și aceasta este pentru ei o ușurare. Și ne-a lăsat acest Macarie și o carte cu cinzeci de cuvântări, de foarte mult folos duhovnicesc. Deci, cu daruri și cu fapte dumnezeiești, ca apostol al Domnului fiind împodobit, la dulci bătrâneți și-a primit fericitul sfârșit al vieții sale și s-a mutat la Dumnezeu, trăind nouăzeci de ani.
Iar celălalt Macarie a fost din Alexandria, născut pe la anul 310 și era, numit cel tânăr sau alexandrinul. Deci, fiind el în floarea vârstei a fost atins de harul lui Dumnezeu și s-a despărțit de lume, mergând în pustie și a petrecut acolo peste 60 de ani, ajungând la înalte bunătăți și semne mari.
Și, trăind el mai întâi în pustiul Tebaida, lângă dascalii cei mari ai vieții pustnicești, s-a retras, apoi în Egiptul de Jos și avea câte o chilie în fiecare din cele trei părți ale pustiului de acolo: și la Schit, și la Chilii și la Nitria. Și ședea la Chilii, că vrednicia de preot acolo o primise. Și se nevoia mult acest Macarie, pentru dragostea Domnului, învățând pe frați înfrânarea și stăpânirea de sine până la nepătimire, rugăciunea și dragostea de oameni, povățuindu-i mai vârtos cu fapta și cu chipul lui de viață. Că de auzea că a făcut cineva vreo faptă bună în pustie, se sârguia îndată să împlinească și el fapta aceluia, cu tot dinadinsul.
Deci, auzind el de tabenesioții mănăstirii Sfântului Pahomie, că tot Postul mare nu mânanca bucate fierte la foc, șapte ani n-a mâncat fiertură, ci numai verdețuri crude și legume muiate; iar altădată, fiind la Tabenesi, n-a mâncat nimic tot Postul mare, împletind tăcut coșnițe și rogojini în fiecare zi. Încă, se lupta el să se stăpânească și de somn și n-a dormit, stând fără adăpost douăzeci de zile și douăzeci de nopți. Și ziua era ars de soarele pustiului, iar noaptea răbda răceala pustiei, chinuindu-se să nu doarmă. Dar la urmă a zis: „Pe cât am putut, am biruit somnul, dar firea de om, care are nevoie de somn, n-am putut-o birui și m-am supus ei.” Asemenea, fiind tulburat el oarecând de luptă cu desfrânarea, s-a dus în adâncul pustiei, într-un loc unde tânțarii erau cât viespile și a stat acolo gol șase luni, fiind cumplit înțepat de țânțari, cât i s-a umplut de bășici tot trupul. Iar după șase luni, întorcându-se la ai săi, numai după glas se mai cunoștea, că trupul lui se schimbase, fiind ca al leproșilor.
Dar iată, Dumnezeu face ca și fiarele să cunoască pe aleșii Lui, căci stând acest Macarie, odată, și, vorbind fraților cele de folos în ogradă, iată, o hienă, fiară sălbatică, având cu sine pe puiul ei orb, intrând, l-a aruncat la picioarele Sfântului. Iar el, luând puiul l-a binecuvantat și, punând scuipat pe ochii lui, l-a făcut să vadă și, luându-l hiena a ieșit afară. Iar, a doua zi de dimineață, grăbind, a dus ea fericitului o mare piele de oaie. Iar Sfântul a zis către ea: „Nu primesc din furtișag.” Deci ea, plecându-și capul, a ieșit din ogradă, iar Sfântul a dat pielea Sfintei Melania Romana, numind-o ea, darul hienei.
O alta întâmplare arată cum se petrecea în înfrânare, în unire și în dragoste de frați, în obștea lui Macarie. Astfel, aducând cineva, odată Cuviosului Macarie, să mănânce, un strugure frumos și de curând cules, acesta, vrând să se biruiască pe sine, l-a trimis unui frate neputincios. Dar și acela, negustând dintr-însul, în taină trimise, din dragoste, strugurele altui frate vecin. Dar și acela, luând strugurele, făcu la fel și făcând strugurele înconjorul fraților, ajunse din nou la Ava Macarie, negustând nimeni dintr-însul. Și s-a minunat Macarie de unirea dintre frații săi și, mulțumind lui Dumnezeu, n-a voit nici el să guste dintr-însul nici o boabă, poruncind unui frate să-l mănânce din ascultare.
Deci, auzind marele Antonie de bunătățile acestui fericit Macarie, i-a trimis cuvânt, zicându-i: „Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine și, de acum, vei fi moștean lucrărilor mele.” Și așa pustnicindu-se și la adânci bătrânețe ajungând către anul 395, s-a mutat Macarie către Domnul.
Întru această zi, povestire din viaţa Sfântului Macarie egipteanul,
despre două femei ce au ajuns la desăvârşire, în lume fiind
Rugându-se oarecând Cuviosul către Dumnezeu, s-a făcut un glas către dansul, zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună în cetatea cea de aproape.” Deci, auzind aceasta bătrânul, și-a luat toiagul său și a mers în Cetatea aceea și, aflând casa lor, a bătut în ușă și îndată una dintre dânsele a ieșit cu mare bucurie și l-a primit pe el. Apoi, chemând bătrânul pe amândouă, a zis către dânsele așa: „Pentru voi atâta osteneală am îndurat, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile voastre, pe care spuneți-mi-le mie, netăinuindu-le.” Și au răspuns femeile către bătrânul: „Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută de patul bărbaților noștri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauți de la noi ?” Iar bătrânul stăruia, rugându-le pe ele, să-i arate rânduiala vieții lor. Iar ele, silite fiind, au zis: „Noi nici un fel de rudenie între noi nu aveam și s-a întâmplat că s-au însoțit cu noi doi frați și, cu dânșii, cinsprezece ani petrecând în aceeași casă, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci în pace până acum viețuim. Și ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbații noștri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi și rugăminți i-am rugat pe dânșii. Drept aceea, necâștigându-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră.”
Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăși fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască.”
Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Eufrasia fecioara (sec. IV)
Aceasta a fost din cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăției lui Maximian, de neam vestit, frumoasă la chip, și cu bune obiceiuri și credincioasă roabă a lui Hristos Iisus. Și, fiind prinsă de închinătorii la idoli, a fost silită să aducă jerfă zeilor, și, nesupunându-se, a fost bătută cumplit, dar ea a răbdat aceasta cu bărbăție. Apoi, dată a fost spre batjocura unui barbar, și acesta a dus-o pe ea la casa lui. Iar ea, neîncetat, în mintea ei, se ruga Preacurat Mirelui său, lui Dumnezeu, ca să-i păzească curățirea ei nestricată.
Deci, când spurcatul acela barbar s-a închis în casă, Sfânta l-a rugat pe el să o aștepte pe ea puțin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană pe care, de o va purta cu sine, apoi nu-l va răni pe el nici o armă a dușmanului, zicând ea despre sine că este fermecătoare. Iar barbarul i-a zis ei: „Îmi vei da pe urmă buruiana aceea.” Răspuns-a înțeleapta fecioară: „Nu este cu putință să fie găsită buruiana aceea de femei nefecioare, ci numai de fecioare nenuntite. Că altfel, acea buruiană nu are nici o putere.” Și a slăbit-o barbarul, până ce îi va arăta lui buruiana aceea.
Deci, Sfânta, în grădină mergând și adunând niște buruieni, pe care le-a aflat acolo, i le-a arătat lui. Iar el i-a zis : „Și cum voi ști că sunt adevărate cele grăite de tine?” Iar ea a pus buruienile acelea pe grumaji ei și i-a zis lui: „Ia o sabie ascuțită și, repezind-o tare cu amândouă mâinile, și, lovește-mă în grumaji, pe cât vei putea și din aceasta vei ști că nicidecum nu mă va vătăma sabia ta.” Iar el, crezând cuvintele ei, a luat sabia și a dus-o la capul Sfintei fecioare și a repezit-o tare și, lovind-o i-a tăiat cinstitui ei cap. Și, cunoscând el că a fost batjocorit de dânsa, scrâșnea cu dinții săi, dar la nimic nu ajuta. Că acum înțeleapta fecioară s-a dus neîntinată către Mirele ei Hristos, lăsând preaminunat chip de înțelepciunea sa, voind mai bine să moară, decât să-și piardă fecioria ei.
Întru această zi, cuvânt pentru un om izbăvit de boală, pentru milostenie,
dar care, părându-i rău de milostenia sa a căzut şi a murit
Deci, i-a zis lui prietenul: „Daca nu asculti cuvintele mele si cele spre mantuirea ta nu le primesti, eu iti voi da tie alt sfat.” Iar acela a zis: „Care ? Si in ce fel ?” Iar adevaratul milostivitor i-a raspuns: „Sa vii, impreuna cu mine, la biserica si sa zici: Nu sunt eu, Doamne, cela ce am facut milostenia, ci este milostenia acestuia. Si eu iti voi da tie treizeci de litre de aur.” Si acela a fagaduit ca asa va face. Deci, venind la biserica si aurul in maini primindu-l, i s-a jurat precum ii spusese lui si, iesind prin usile bisericii, indata cazand, a murit. Si i-a cuprins frica si cutremur pe toti care s-au aflat acolo, de grabnica osanda a Judecatorului celui drept.
Deci, clericii sfatuiau pe stapanul aurului sa-si ia ce era al sau, iar aceasta s-a lepadat de el, zicand: „Sa nu-mi fie mie nici gand a primi una ca aceasta, pentru ca, ceea ce am daruit Domnului Dumnezeului, a Aceluia este si intru vistieriile cele de sus s-a scris, cum dar, pot eu sa-l am pe el in a mea stapanire ? Ca asa de napraznic au murit si Anania, impreuna cu femeia lui Safira, cand au dat lui Dumnezeu pretul tarinii lor, pentru ca ascunsesera o parte din pret. Ca Dumnezeu nu se amageste, nici nu se defaima.” Deci, auzind, toti s-au folosit si au dat saracilor cele treizeci de livre de aur ale mortului.
Întru această zi, învăţătură a fericitului Macarie
Daca cineva cu indrazneala va grai cele de folos, plata va lua. Iar de va grai cele spre tihna, celor ce asculta, judecata fatarnica va lua. Ca mai bine este omului, primindu-si folosul din grairea adevarului, chiar de ar fi urat de toti, decat sa se vatame din fatarnicie, desi este iubit pentru aceasta. Ca pe cei ce sunt urati de oameni fara dreptate, ii va ridica Domnul, iar pe cei ce de oameni sunt indragiti, ii va defaima.
Si multe sunt caile spre pocainta: Mai intai trebuie sa ne pocaim de pacatele noastre; A doua cale este sa iertam aproapelui greselile; A treia este rugaciunea, cea din toata inima inaltata; A patra este sa dam milostenie; A cincea este gandul cel smerit. Deci, sa nu ne lenevim, ci, in toate zilele prin toate acestea sa umblam, ca foarte placute sunt caile acestea. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
