Împărățind păgânul Iulian, cel lepădat de Dumnezeu, s-a ridicat de către el, ca un vifor și ca o furtună, cumplită prigoană asupra creștinilor, tulburând toată lumea. Pentru că, în toat împărăția Romei, în toate țările și cetățile, a poruncit ca binecredincioșii creștini din toată seminția și limba, bărbați și femei, de toată vârsta, să fie dați, fără de milă, la chinuri și la amară moarte. Cu o poruncă nedreaptă ca aceasta, urâtorul de Dumnezeu împărat a stricat legile cele drepte și a umplut Răsăritul și Apusul de sângele creștinilor, ce se vărsa, fără de cruțare, pornindu-se cu mânie și cu vrajbă împotriva lui Hristos și a robilor Săi. Deci, tocmind dregători asupritori, prin toate cetățile și țările, ca să chinuie pe creștini, a trimis în cetatea Durostorum, care este în țara Moesiei, pe un chinuitor nemilostiv, cu numele Capitolin, pierzător de oameni și iubitor de idoli, care, venind în cetatea cea mai sus-zisă, mai întâi a intrat în capiștea idolească și a adus jertfă dracilor, închinându-se acelor idoli neînsuflețiți. Apoi, într-o altă zi, ieșind la locul de judecată, a stat pe un scaun înalt, cu mare mândrie și cu îngrozire, pentru înfricoșarea creștinilor. Și, punând pe față porunca împărătească, întreba: „Este oare, cineva în cetatea aceasta împotriva zeilor, mărturisind că este creștin?” Iar cetățenii, cu jurământ, îl încredințau că nu este, în cetatea lor, nici un om de felul acesta, ci toți, cu închinăciuni și cu jertfe, cinstesc zeii în toate zilele. Aceasta auzind-o Capitolin, dregătorul, s-a bucurat mult și a chemat pe toți, cei mai mari, din cetate, la sine, la prânz, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind părinteștilor zei cu osârdie, se cade ca, în ziua de astăzi, să mâncăm împreună și să bem și să ne veselim.”

Era, însă, în acea cetate, unul din creștinii cei tăinuiți, cu numele Emilian, rob la oarecare bărbat cinstit și mare din cetate, care era creștin. Acest Emilian, când se ospătau dregătorul și mai marii cetății, aflând vreme prielnică, a intrat singur, fără să știe nimeni, în capiștea idolească, având un ciocan de fier și a început să bată în idoli, încât i-a sfărâmat, făcându-i praf. Altarul lor s-a răsturnat, jertfele le-a aruncat și le-a călcat în picioare, iar făcliile cele mari, care erau aprinse înaintea lor, le-a rupt și le-a sfărâmat, și, apoi, a plecat împăcat cu duhul. După plecarea lui, un oarecare om dintre păgâni a intrat în capiște și, văzându-le pe toate sfărâmate, s-a înspăimântat și, alergând, a spus aceasta dregătorului și cetățenilor, care erau la masă cu el; și îndată toți s-au tulburat și dregătorul s-a mâniat mult. Și, a trimis, îndată să caute pe cel ce a făcut aceasta. Și, alergând, trimișii au văzut pe un oarecare sătean, de la țarină, trecând pe lângă capiște. Și, prinzându-l pe acela, îl trăgeau la dregător, socotindu-l ca pe un tâlhar. Și venea din urmă mult popor, făcând multă zarvă, pentru sfărâmarea zeilor. Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a socotit întru sine, zicând: „De voi tăinui fapta mea, apoi, ce folos îmi va fi mie? Oare, dimpotrivă, nu-mi voi îngreuna cugetul meu, făcându-mă pricinuitor de moartea omului acestuia nevinovat și mă voi afla ca un ucigaș înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gândind-o, a alergat la cei ce trăgeau și băteau pe omul acela și a început a-i opri, strigând, cu mare glas: „Liberați pe acest om nevinovat. Pe mine să mă prindeți, pentru că eu am sfărâmat și am călcat în picioare zeii voștri, cei fără de suflet.” Iar ei, lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie, pe Sfântul Emilian și, cu bătăi și cu ocară, l-au dus pe el la dregător.

Iar dregătorul stând la obișnuita judecată, înaintea poporului, și văzând pe Emilian cel adus la el, a zis către cetățeni: „Cine este acesta?” Iar cetățenii au zis: „El este cel ce a făcut răul acela, sfărâmând zeii și răsturnând jertfele.” Iar, dregătorul, umplându-se de mânie, a grăit către cetățeni: „Voi ați zis, mai înainte, că, în cetatea voastră, nu este nici unul potrivnic zeilor și, iată, s-a aflat unul ca acesta, prin nepurtarea voastră de grijă. Pentru această pricină să dați la visteria împărătească o livră de aur.”  Aceasta zicând-o către cetățeni, s-a întors spre fericitul Emilian și a început a-l întreba pe el, cu mânie: „Cap necurat, spune-ne nouă cum te numești?” Iar ostașul cel viteaz al lui Hristos i-a răspuns: „Creștin sunt.” Apoi dregătorul, și mai mult mâniindu-se, a zis: „Numele tău, spune-ni-l nouă, spurcatule.” Răspuns-a Mucenicul: „Părinții mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a mă numi și a fi creștin.” Zis-a dregătorul: „Spune, omule rău-credincios, cine te-a îndemnat să faci ocară zeilor, celor fără de moarte?”  Iar robul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să sfarm idolii, fără de suflet, pe care voi îi numiți dumnezei, pentru ca toți oamenii să știe că ei sunt fără de suflet, surzi și muți, și nu spun nici o vorbă, ci sunt pietre și lemne nesimțitoare. Deci, să știi că n-am adus nici o ocară adevăratului Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut, ci pe zeii vostri, cei mincinoși, i-am surpat, ca unii ce n-au făcut nimic din ce este în lume, ci ei înșiși sunt făuriți de voi, ca să piară numele lor în veci.” Iarăși, a zis dregătorul: „Numai tu singur i-ai sfărâmat pe zei, sau și altcineva, împreună cu tine?” Răspuns-a Sfântul: „Singur eu, cu ajutorul Hristosului meu, i-am sfărâmat, făcându-i praf pe idolii voștri și am călcat în picioare jertfele și lumânările lor și nici unul n-a putut să se răzbune pe mine, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici simțire. Și așa să fiți și voi, ca ei, voi care îi faceți pe ei și voi toți cei ce nădăjduiți în ei.” Iar dregătorul, mâniindu-se, a poruncit ca, pe robul lui Hristos, să-l dezbrace, spre bătaie. Și, când au dezbrăcat hainele de pe Mucenic, a zis către dânsul dregătorul: „Spune ticălosule, cine te-a îndemnat să sfarmi pe zei?” Răspuns-a Sfântul: „Ți-am spus, mai înainte, și, iarăși îți spun, că nimeni altul, în afară de Dumnezeu și cugetul meu, nu mi-a poruncit să fac aceasta.”

Și a zis dregătorul către slujitori: „Întindeți-l pe el și-l bateți tare, ca să știe că îndrăzneala nu-i va ajuta lui, nici nu-l va scoate pe el cineva din mâinile mele.” Și au început a-l bate pe el cumplit. Și, bătut fiind Mucenicul și pământul de sângele lui roșindu-se, a zis către el dregătorul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar Mucenicul, bătut fiind, a răspuns: „Ți-am spus ție, că Dumnezeu mi-a poruncit mie și sufletul meu, și încă nu mă crezi pe mine. Dar nici un rău n-am făcut, ci numai bine, pentru că pe dracul l-am rușinat, iar pe Dumnezeul meu l-am proslăvit.” Iar dregătorul a zis către slujitori: „Întoarceți-l pe el și-l bateți pe pântece și pe piept, pentru că măreț este și nu se supune legilor împărătești.” Și a fost bătut Mucenicul mult și fără de cruțare. Apoi dregătorul, poruncind să înceteze bătaia, a zis către Sfânt: „Rob ești, sau liber?”. Răspuns-a Sfântul: „Sunt rob al unuia, mai mare, din cetate.” Și s-a mâniat dregătorul asupra acelui mai mare din cetate, stăpânul lui Emilian, fiindcă pe un rob, ca acela, vrăjmas al zeilor și nesupus poruncii împărătești, îl ține la dânsul și a pus asupra lui pedeapsă, ca să dea, la visteria împărătească, o livră de argint, iar pe Mucenicc l-a osândit să fie ars.

Și, îndată, slujitorii luând pe Sfânt, l-au scos, cu mult popor, din cetate, și aproape de malul Dunării, aprinzând un foc mare, l-au aruncat în el pe Mucenic. Iar văpaia focului înconjura pe Sfânt și nu s-a atins de el, ci se revărsa împrejur, departe, și a ars necredincioșii, pe toți câți i-a ajuns. Iară Sfântul, stând în foc, s-a întors cu fața spre răsărit și cu semnul crucii se îngrădea pe sine și binecuvanta pe Dumnezeu. Și, rugându-se, cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!” Acestea zicându-le, s-a culcat și a adormit în Domnul, focul fiind stins acum. Și a rămas trupul lui nevătămat de foc, încât nici părul lui nu l-a ars. Iar toți câți, dintre cetățeni, erau creștini, în taină, aceia, mergând la soția dregătorului, care, și ea, în taină, avea credința crestinească, i-au spus ei toate cele despre Sfânt și au îndemnat-o pe ea să ceară, de la bărbatul ei, trupul Mucenicului, cel nevătămat de foc, spre îngropare. Iar ea, rugându-și bărbatul, acesta i-a poruncit să-l ia, fără teamă. Și, credincioșii luându-l și cu pânză curată și cu aromate învelindu-l, l-au îngropat cu cinste, la un loc ce se numea Ghizidina, ca la trei stadii de la cetate. Deci, a pătimit Sfântul Mucenic Emilian, pentru Hristos în ziua de 18 iulie, într-o vineri, fiind dregător Capitolin, stăpânind în Roma Iulian Apostatul, iar, pentru noi toți, împărățind stăpânul nostru Iisus Hristos, Căruia cinste și mărime se cuvine, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, învățătură despre pocăință

    Să nu te deznădăjduiești omule, nici să nu te departezi de rugăciuni, ci să mergi la biserică. Păcătos fiind, roagă-te cu suspine, lui Dumnezeu și-ți va da ție iubirea Sa de oameni și iertare de păcatele tale.

Dar, dacă vei deznădăjdui, nevrând să vii la pocaință, apoi, te dai, pe tine însuți, în stăpânirea satanei. Sau, dacă, îndoindu-te, nu mergi la pocăință, faci împiedicare dumnezeiescului dar, care voiește să te miluiască pe tine și pe toti cei ce vin către El, cu pocăință. Acum, dar, să alegi, ce este mai bine: Dacă este bun păcatul, păzește-l pe el și petrece în el, până la sfârșit, iar dacă îți dai seama de osânda cea pentru păcat, atunci de ce petreci în faptele cele pierzătoare? Pentru că scris este: „În starea în care te vei afla, întru aceia te voi judeca.”

 

 

.