Aceasta a trăit pe vremea împăraților Deciu (250-253) și Valerian (253-260) guvernator al Romei fiind Prov, pe când se pornise, iarăși, mare prigoană împotriva creștinilor. Romană de neam, tânără cu vârsta, Sfânta Anastasia se afla pe atunci într-o mică mănăstire de fecioare, pierdută printre livezi și grădini, din apropierea Romei, unde era stareță o îmbunătățită călugăriță, anume Sofia. Rămasă orfană la vârsta de trei ani, ea fusese luată de bătrâna Sofia și crescută la mănăstire, unde covârșea cu frumusețea și cu dragostea către Hristos pe toate celelalte tinere de vârsta ei.

Oricât de ferită de lume era, oamenii tot aflaseră de frumusețea și înțelepciunea ei și mulți o ceruseră în căsătorie. Dar fecioara rămânea neclintită în dragostea ei către Hristos și voia cu înfocare să rămână pentru toată viața mireasă a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregătorul, de această fecioară, a trimis ostași să o caute și, aflând-o, au adus-o înaintea lui, în lanțuri. Și o sfătuia dregătorul să-și caute un bărbat și să se mărite și, întorcându-se, să se închine zeilor, ca frumusețea ei să nu se piardă în zadar. Iar ea a răspuns: Viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata a muri.

Auzind acest cuvânt, Prov a poruncit de au bătut-o peste obraz și i-au sfâșiat veșmintele, au afumat-o cu fum înecăcios de pucioasă și de smoală, apoi au bătut-o cu toiege și i-au zdrobit pe roată oasele, în vreme ce fecioara nu înceta a mărturisi pe Hristos. Înfuriat, Prov a pus-o la și mai cumplite chinuri, cât se spune că poporul din Roma, care era de față, a început a murmura împotriva acestor cruzimi, iar mulți s-au apropiat de credință și s-au lepădat de idoli, botezându-se. Cât despre Sfânta, scoțând-o afară din cetate, la urmă, i-au tăiat capul.

.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre rugăciune

    Toți știu că începătura a tot binele este rugăciunea, mijlocitoarea vieții veșnice și a mântuirii. Sunt nevoit, dar, să vă grăiesc de dânsa, pe cât voi putea, ca unora ce, deprinzându-vă a viețui în rugăciune și îndeplinindu-vă de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvântul acesta și mai silitori să vă facă pe voi. Iar, pe de altă parte, ca cei ce viețuiesc molatic în rugăciune și își lasă sufletul pustiu, să-și cunoască paguba pentru vremea trecută și să nu se lipsească de mântuire în cealaltă vreme. Deci, iată cel dintâi mare lucru ce voi grăi despre rugăciune:  tot cel ce se roagă vorbește cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, să vorbească cu Dumnezeu? Toți, adică, știu, dar nu putem spune cu deamănuntul cinstea aceasta. Că această cinste covârșește și marea vrednicie a îngerilor, măcar că ei mai bine o știu, precum un slăvit prooroc spune despre dânșii că, făcând ei cu frică rugăciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, își acoperă cu aripile fețele și picioarele, cu multă cuviință, cucernicie și cu sfială. Că adică, nu pot tăcea de atâta frică. Asemenea și celelalte toate, adică firea și viața și înțelepciunea și cunoștința și tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugăciunea este lucru de obște al îngerilor și al oamenilor. Și nu este nici o deosebire între amândoua firile de rugăciune. În taină te așează, deci, împreună cu dânșii, și degrabă vei păși în viața lor, în cinstea și în bunul neam, și întru cunoștință, prin viața ta, în tot locul și ceasul.

Deci, să ne sârguim către Dumnezeu, prin rugăciuni, că ce lucru va fi mai luminos decât al celor ce vorbesc cu Dumnezeu și I se roagă? Și ce este mai drept? Și ce este mai înțelept? Dar ce se cuvine a mai zice când e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu și I se roagă? Aceluia se cuvine cinstea și stăpânirea în veci!

Întru această zi, cuvând despre ieşirea sufletului şi suirea la ceruri

Fericitul Ioan cel Milostiv graia de-a pururea despre pomenirea mortii si despre iesirea sufletului, ca-i era lui descoperit de la Sfantul Simion Stalpnicul, zicand ca, iesind sufletul din trup si vrand sa se suie la ceruri, il intampina pe el cetele dracilor si-l intreaba, mai intai, de minciuni si de clevetiri; ca daca de acelea nu s-a pocait, apoi este oprit de catre draci. Si iarasi, mai sus dracii intampina sufletul si il intreba despre desfranare si trufie, si, daca de acestea s-a pocait, se izbaveste de dansii. Si multe sunt impiedicarile si intrebarile sufletului, de catre draci, vrand acesta sa mearga la ceruri. Vin dupa acestea dracii maniei si invidiei si vorbirii de rau, ai iutimii, ai mandriei, ai grairii de rusine, ai nesupunerii, ai camatariei, ai iubirii de argint, ai betiei, ai vrajei, ai descantecelor si lacomiei, ai urei de frati, ai uciderii, ai furtisagului, ai nemilostivirii.

Si cand ticalosul acela de suflet se duce de la pamant la cer, nu stau aproape de dansul Sfintii ingeri si nici ii ajuta lui, ci singur sufletul nostru pentru sine da raspuns, prin pocainta si prin fapte bune, iar mai mult decat toate prin milostenie. Ca orice pacate pentru care nu se pocaieste aici din cauza uitarii, apoi, dincolo, prin milostenia facuta in timpul vietii se izbaveste de silnicia vamilor dracesti. Deci, acestea stiindu-le, fratilor, sa ne temem de acel ceas amar, cand ne vor intampina pe noi acei cruzi si nemilostivi vamesi, catre care nu ne vom pricepe ce vom zice. Drept aceea, acum sa ne pocaim de toate rautatile si dupa puterea noastra sa facem milostenie care poate sa ne petreaca pe noi de la pamant la cer si sa ne slobozeasca pe noi de la draceasca oprire. Multa este ura lor spre noi si mare este frica noastra si primejdia vazduhului aceluia. Ca daca de la o cetate pana la alta cetate, aici pe pamant, avem trebuinta de un om care sa ne duca pe noi, ca nu cumva ratacind, sa cadem in locuri rele sau in rauri de netrecut sau intre talhari neimblanziti, cu atat mai vartos avem trebuinta de calauze si povatuitori dumnezeiesti, care sa ne duca pe calea cea lunga si vesnica, care incepe in ziua mortii, la iesirea sufletului din trup, pe care nu putem in nici un chip sa nu o strabatem si sa scapam. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.