Oricât de ferită de lume era, oamenii tot aflaseră de frumusețea și înțelepciunea ei și mulți o ceruseră în căsătorie. Dar fecioara rămânea neclintită în dragostea ei către Hristos și voia cu înfocare să rămână pentru toată viața mireasă a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregătorul, de această fecioară, a trimis ostași să o caute și, aflând-o, au adus-o înaintea lui, în lanțuri. Și o sfătuia dregătorul să-și caute un bărbat și să se mărite și, întorcându-se, să se închine zeilor, ca frumusețea ei să nu se piardă în zadar. Iar ea a răspuns: „Viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata a muri.”
Auzind acest cuvânt, Prov a poruncit de au bătut-o peste obraz și i-au sfâșiat veșmintele, au afumat-o cu fum înecăcios de pucioasă și de smoală, apoi au bătut-o cu toiege și i-au zdrobit pe roată oasele, în vreme ce fecioara nu înceta a mărturisi pe Hristos. Înfuriat, Prov a pus-o la și mai cumplite chinuri, cât se spune că poporul din Roma, care era de față, a început a murmura împotriva acestor cruzimi, iar mulți s-au apropiat de credință și s-au lepădat de idoli, botezându-se. Cât despre Sfânta, scoțând-o afară din cetate, la urmă, i-au tăiat capul.
Întru această zi, învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre rugăciune
Toți știu că începătura a tot binele este rugăciunea, mijlocitoarea vieții veșnice și a mântuirii. Sunt nevoit, dar, să vă grăiesc de dânsa, pe cât voi putea, ca unora ce, deprinzându-vă a viețui în rugăciune și îndeplinindu-vă de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvântul acesta și mai silitori să vă facă pe voi. Iar, pe de altă parte, ca cei ce viețuiesc molatic în rugăciune și își lasă sufletul pustiu, să-și cunoască paguba pentru vremea trecută și să nu se lipsească de mântuire în cealaltă vreme. Deci, iată cel dintâi mare lucru ce voi grăi despre rugăciune: tot cel ce se roagă vorbește cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, să vorbească cu Dumnezeu? Toți, adică, știu, dar nu putem spune cu deamănuntul cinstea aceasta. Că această cinste covârșește și marea vrednicie a îngerilor, măcar că ei mai bine o știu, precum un slăvit prooroc spune despre dânșii că, făcând ei cu frică rugăciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, își acoperă cu aripile fețele și picioarele, cu multă cuviință, cucernicie și cu sfială. Că adică, nu pot tăcea de atâta frică. Asemenea și celelalte toate, adică firea și viața și înțelepciunea și cunoștința și tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugăciunea este lucru de obște al îngerilor și al oamenilor. Și nu este nici o deosebire între amândoua firile de rugăciune. În taină te așează, deci, împreună cu dânșii, și degrabă vei păși în viața lor, în cinstea și în bunul neam, și întru cunoștință, prin viața ta, în tot locul și ceasul.
Deci, să ne sârguim către Dumnezeu, prin rugăciuni, că ce lucru va fi mai luminos decât al celor ce vorbesc cu Dumnezeu și I se roagă? Și ce este mai drept? Și ce este mai înțelept? Dar ce se cuvine a mai zice când e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu și I se roagă? Aceluia se cuvine cinstea și stăpânirea în veci!
Întru această zi, cuvând despre ieşirea sufletului şi suirea la ceruri
Fericitul Ioan cel Milostiv grăia de-a pururea despre pomenirea morții și despre ieșirea sufletului, că-i era lui descoperit de la Sfântul Simion Stâlpnicul, zicând că, ieșind sufletul din trup și vrând să se suie la ceruri, îl întâmpină pe el cetele dracilor și-l întreabă, mai întâi, de minciuni și de clevetiri; că dacă de acelea nu s-a pocăit, apoi este oprit de către draci. Și iarăși, mai sus dracii întâmpină sufletul și îl întrebă despre desfrânare și trufie, și, dacă de acestea s-a pocăit, se izbăvește de dânșii. Și multe sunt împiedicările și întrebările sufletului, de către draci, vrând acesta să meargă la ceruri. Vin după acestea dracii mâniei și invidiei și vorbirii de rău, ai iuțimii, ai mândriei, ai grăirii de rușine, ai nesupunerii, ai cămătăriei, ai iubirii de argint, ai beției, ai vrajei, ai descântecelor si lăcomiei, ai urei de frați, ai uciderii, ai furtișagului, ai nemilostivirii.
Și când ticălosul acela de suflet se duce de la pământ la cer, nu stau aproape de dânsul Sfinții îngeri și nici îi ajută lui, ci singur sufletul nostru pentru sine dă răspuns, prin pocăință și prin fapte bune, iar mai mult decât toate prin milostenie. Că orice păcate pentru care nu se pocăiește aici din cauza uitării, apoi, dincolo, prin milostenia făcută în timpul vieții se izbăvește de silnicia vămilor drăcești. Deci, acestea știindu-le, fraților, să ne temem de acel ceas amar, când ne vor întâmpina pe noi acei cruzi și nemilostivi vameși, către care nu ne vom pricepe ce vom zice. Drept aceea, acum să ne pocăim de toate răutățile și după puterea noastră să facem milostenie care poate să ne petreacă pe noi de la pământ la cer și să ne slobozească pe noi de la drăceasca oprire. Multă este ura lor spre noi și mare este frica noastră și primejdia văzduhului aceluia. Că dacă de la o cetate până la altă cetate, aici pe pământ, avem trebuință de un om care să ne ducă pe noi, ca nu cumva rătăcind, să cădem în locuri rele sau în râuri de netrecut sau între tâlhari neîmblânziți, cu atât mai vârtos avem trebuință de călăuze și povățuitori dumnezeiești, care să ne ducă pe calea cea lungă și veșnică, ce începe în ziua morții, la ieșirea sufletului din trup, pe care nu putem în nici un chip să nu o străbatem și să scăpăm. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
.
