Acesta a fost episcop în Ieraplole din Frigia și a trăit pe vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), când creștinii erau puțini la număr, iar închinătorii de idoli erau puzderie. Deci, s-a făcut odată în cetate, un praznic mare păgânesc și și-au strâns necredincioșii, dănțuind împrejurul idolilor. Iar Sfântul Averchie, rugându-se, s-a aprins de râvnă și a sfărâmat în țăndări chipurile idolilor. Și au făcut preoții păgâni legământ ca să-l omoare. Și Sfântul, aflând de hotărârea lor, a ieșit în mijlocul cetății, învățând poporul Evanghelia lui Hristos, nevrând să se ascundă. Și i-au adus trei munciți de multe duhuri necurate, spumegând și scrâșnind din dinți, și Sfântul i-a vindecat și, aducându-i la Hristos, îi îndemna să trăiască în pace cu oamenii, iar ei, căzând înaintea Sfântului, îi sărutau picioarele. Iar poporul toate acestea văzându-le și lăsând mânia, striga: „Unul este Dumnezeul cel adevărat. Acela propovăduit de Averchie.” Și așa păstorea Sfântul, mângâind pe cei ce sufereau, ajutând pe sărmani și vindecând pe cei bolnavi.

A vindecat și pe o fiică a împăratului, Lucilia, pentru care a călătorit cu mare cinste și la Roma. Și, voind împăratul să-l răsplătească, Sfântul Averchie a răspuns: „Nu are nevoie de bogăție acela pentru care pâinea și apa sunt ospăț îmbelșugat și ca o masă împărătească le socotește.” Și a cerut împăratul să dea săracilor din Ierapole câte trei mii de măsuri de grâu pe an, pe cheltuiala împărăției, asemenea să zidească, băi calde, pe care singur le aflase în Ierapole, pentru folosul bolnavilor. Și se zice că așezământul acesta a ținut până la Iulian Apostolul (361-363). A tămăduit și pe orbi, învățându-i să creadă în Hristos, rugându-se pentru dânșii și zicând: „Doamne Iisuse, lumina cea adevărată, vino și deschide ochii robilor tăi.” Și, făcându-i să vadă, îi boteza.

A călătorit, apoi, și în Siria și Mesapotomia, aducând împăcare între bisericile învrăjbite din pricina ereziilor de acolo, pentru care a fost numit „cel întocmai cu Apostolii.” Deci, așa viețuind, fericitul, în evlavie și în dreptate, strălucind pretutindeni cu cuvintele, cu faptele, și cu minunile, la șaptezeci și doi de ani ajungând, s-a mutat către Domnul și ne-a lăsat piatra sa de mormânt scrisă de el însuși, care și astăzi se păstrează.

.
Întru această zi, pomenirea Sfinților șapte tineri din Efes
        Acești Sfinți au trăit în zilele împăratului Deciu (250-253) și gândindu-se, s-au sfătuit de și-au împărțit averea la săraci și au intrat într-o peșteră. Și s-au rugat lui Dumnezeu să le ia sufletele, ca să nu cadă în mâna împăratului; și așa s-au săvârșit. Iar când s-a întors Deciu la Efes, a întrebat despre dânșii, ca să aducă jertfă idolilor, și, aflând cș au murit în peșteră, a poruncit să se astupe gura peșterii.

Deci, trecând de atunci două sute de ani, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Mic (408-450) s-a născut o rătăcire, precum că nu este Înviere. Și împăratul, văzând că se tulbură Biserica lui Dumnezeu (că se aflau și unii dintre episcopi prinși de acel eres), sta la îndoială, neștiind ce să facă. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, ca să-i arate un semn. Și pentru aceea, Domnul nu i-a trecut lacrimile lui cu vederea, ci i-a arătat semn.

Stăpânul muntelui în care era peștera, unde răposaseră cei șapte tineri, a vrut în acea vreme să facă din peșteră staul pentru turma sa. Și, răsturnând pietrele de la peșteră, pentru zidirea staulului, s-a deschis gura peșterii și, din porunca lui Dumnezeu, s-au deșteptat acei șapte feciori ce se săvârșiseră acolo. Și vorbeau între dânșii ca și când ar fi adormit ieri, fără nici o schimbare, cât nici hainele ce purtau nu se stricaseră și, mai vârtos, își aduceau aminte că și Deciu împaratul îi căuta, ca să-i chinuiască. Și, vorbind între dânșii, unul dintre ei, Maximilian, zicea către ceilalți: „De cumva ne vom prinde, fraților, să stăm bărbătește și să nu vindem bunul neam al credinței noastre. Iar tu, frate Iamblic, du-te de cumpără pâine și ia mai multă, că aseară ai adus puțină și ne-am culcat flămânzi. Și află și despre Deciu ce gând are cu noi.” Mergând Iamblic în cetate și văzând la poartă semnul crucii, s-a mirat. Și, văzând același semn și în alte părți și clădirile schimbate și altfel de oameni, i se părea că visează, sau că nu-și este în fire. Iar, mergând către cei ce vindeau pâine, a luat pâine și, dându-le argintul, se grăbea ca să se întoarcă. Deci, văzând că vânzătorii arătau argintul între ei și pe la alții și căutând la dânsul, îl învinuiau că a aflat o comoară, precum arăta argintul care avea chipul celui ce a împărățit cu mulți ani mai înainte, pe Iamblic îl cuprinse frica și grija și nu știa ce să grăiască.

Cugetând că l-au cunoscut și-l vor duce la împăratul Deciu, căzu la dânșii cu rugăminte, zicând: „Rogu-mă vouă, domnii mei, dacă ați luat argintul, luați și pâinea, numai pe mine să mă lăsați, să-mi caut calea.” Iar aceia îi ziceau: „Arată-ne comoara și ne fă și pe noi părtași, sau de nu, te vom da spre moarte.”

Acestea, zicându-i și văzându-l că stă la gânduri, l-au legat de grumaji și, purtându-l prin târg, l-au adus la stăpânul cetății, ca să dea seama. Și acesta, văzându-l, i-a zis: „Spune-ne tinere, cum ai aflat comoara, cât de mare este și unde se află?” Iar el a răspuns: „N-am aflat nici o comoară, ci banii sunt de la părinți și ce se întâmplă acum nu-mi dau seama.” Iar stăpânitorul a zis: „Dar din care cetate ești?” El a zis: „Din aceasta sunt, de este acesta Efesul.” Iar stăpânitorul a zis: „Dar care sunt părinții tăi? Să vie la noi și, dacă se va cunoaște adevărul, te vom crede.” Iar el a zis: „Cutare este tatăl meu și cutare este mama mea și cutare îmi sunt rudele și cutare îmi este moșul meu.” Iar dregătorul a zis: „Nu vei putea tu să ne faci să te credem, spunându-ne nume străine, care nu mai sunt acum, că sunt afară de cele obișnuite.” Iar Iamblic a zis: „De nu mă crezi că-ți spun adevărul, nu știu să-ți spun altceva.” Atunci dregătorul a zis: „Păgâne, banul tău mărturisește, după înscrisul de pe el, că este din zilele împăratului Deciu. Iar tu, fiind tânăr, nici treizeci de ani având, te silești să ne amăgești. Atunci Iamblic, căzând la picioarele lor se ruga zicând: „Mă rog vouă, domnii mei, spuneți-mi unde se află împăratul Deciu, care era în această cetate?” Iar ei au zis: „În vremile acestea nu se află împăratul Deciu, ci a fost mai înainte cu mulți ani.” Și Iamblic a zis „Deci, pentru aceasta, v-ați mirat voi, domnii mei. Veniți, dar, după mine și vă voi duce pe voi la frații mei, care sunt în peșteră și, printr-înșii, se vor crede cuvintele mele. Că eu știu cum am fugit de către fața împăratului Deciu. Și ieri, venind ca să cumpăr pâine, am văzut pe Deciu intrând aici în cetate.” Și, auzind aceastea, episcopul Marin a zis către dregător: „Mi se pare că s-ar putea să se fi întâmplat vreo minune în această povestire. Deci, ia să mergem cu dânsul împreună, să vedem.”

Și, mergând după cuvintele acestea, a intrat mai intâi Iamblic în peșteră, după aceea episcopul. Și întorcându-se spre partea dreaptă a ușii, au văzut un sicriaș pecetluit cu două peceți de argint (Era sicriașul pe care îl puseseră Rufin și Teodor, creștini fiind, care au fost trimiși împreună și cu alții de Deciu, ca să astupe peștera, aflând de moartea celor ascunși acolo, scriind în el spre pomenirea Sfinților și însemnându-le numele pe table de plumb). Deci, citind s-au minunat. Și, intrând, înlăuntru, în peșteră, au aflat pe Sfinți. Și au căzut la picioarele lor și, șezând, îi întrebau. Iar ei povesteau mai întai despre ale lor. După aceea, de isprăvile împăratului Deciu. Și se mirau toți și slăveau pe Dumnezeul minunilor.

Atunci, dregătorul, împreună cu episcopul au scris înștiințare la împăratul Teodosie și i-au vestit despre toate cele mai sus zise. Deci, împăratul, luând scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înștiințare ca aceasta și, a mers foarte degrabă acolo, la acel loc, și cum a intrat în peșteră a căzut la pământ și i se bucura sufletul că i-a ascultat Domnul rugăciunea lui, arătându-i pe față învierea morților. Deci, făcând împăratul nu puțină vorbire împreună cu Sfinții, cu episcopii și cu dregătorii, Sfinții s-au cuprins ca de un somn și, privind toți cum dormeau, au răposat iarăși în Domnul. Atunci, împăratul, dând haine scumpe și aur și argint, ca să facă șapte scrie, întru cinstea Sfinților, a poruncit de i-au pus într-însele. Iar peste noapte, Sfinții s-au arătat împăratului și i-au zis: „Lasă-ne împărate pe pământ, unde odată am înviat.” Și, făcându-se adunare mare de episcopi, împăratul a pus pe Sfinți pe pământ, precum ei porunciseră prin vis, și, făcând praznic de bucurie, a dat multă milostenie la săracii cetății Efesului și s-a bucurat tot poporul său, cinstindu-l cu daruri. Deci, a slobozit și pe episcopii care erau închiși, încredințându-se toți de învierea morților și s-a făcut praznic obștesc, mulțumind și slăvind pe Dumnezeu.

.
Întru această zi, cuvânt din Pateric despre osândirea fratelui
        Minunatul Ioan Savaitul ne spunea, zicând: „Șezând eu la o margine de pustie, a venit la mine un oarecare frate, de la o mânăstire, pentru cercetare. Și l-am întrebat pe el: Ce mai fac părinții? Și mi-a zis mie: Bine, cu rugăciunile voastre. Deci, l-am mai întrebat pe el despre un frate, care avea un nume rău. Mi-a zis mie acela: Crede-mă pe mine, părinte, că nu s-a schimbat din numele acela. Aceasta auzind, am zis: Oh! Și zicând eu, oh, am fost răpit ca într-o uimire de somn și m-am văzut pe mine stând înaintea sfântului loc al Căpățânii și pe Domnul nostru Iisus Hristos stând în mijlocul a doi tâlhari. Și am început să mă închin. Iar, dacă m-am apropiat, îndată ce m-a văzut, Domnul s-a întors spre îngerii care-I stăteau înainte și le-a zis lor: Scoateți-l pe el afară, că Îmi este Mie ca un anticrist, înainte de judecata Mea, el a judecat pe fratele său.
Deci, după ce m-a izgonit pe mine, dacă am voit să ies prin uși mi s-a prins mantia mea și s-a întărit și am lăsat-o pe ea acolo. Apoi, îndată deșteptându-mă, am zis către fratele cel ce venise: Rea îmi este mie ziua aceasta. Și mi-a zis mie: Pentru ce, părinte? Atunci i-am spus lui ceea ce mi se arătase mie și am zis: Mantia, adică acoperământul lui Dumnezeu mi-a rămas și sunt lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

Și din ziua aceea, după certarea Domnului, am rătăcit șapte ani prin pustietăți, nici pâine gustând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce am văzut pe Domnul meu întorcându-se să-mi dea mantia mea.”
Iar noi, aceste cuvinte ale minunatului Ioan auzindu-le, am zis: „Dacă cel drept abia se mântuiește, apoi cel necurat și păcătosul cum se vor îndrepta.” Drept aceea, se cuvine nouă a ne îngriji de ale noastre păcate și a nu judeca pe nimeni din cei ce greșesc. Pentru că scris este: „De vom acoperi greșelile fratelui, apoi și Dumnezeu ne va acoperi pe noi.”

 

.

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Antioh, despre clevetire

        Cumplită este vătămarea clevetitorului și asemenea diavolului este precum s-a zis despre el în Psalm: „Va smeri pe cel clevetitor.” Că vrăjmași sunt clevetitorii și de Dumnezeu urâți și părtași cu cei ce au vândut adevărul și au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos, care zicea:Eu sunt calea, adevărul și viața. Porunceste încă și Legea, zicând: „La toată nedreptatea și greșala să nu fii martor.” Că zice: „Prin gura a două sau a trei mărturii, este vrednic de crezut orice cuvânt.” Iar Saul, călcând porunca aceasta, a ucis trei sute de preoți ai Domnului, pe mărturia unui clevetitor, Doicul Sirianul. Iar la Proverbe zice: „Cel ce defaimă pe cel sărac, supără pe Făcătorul lui.” Și iarăși: „Slava omului este a se întoarce de la clevetiri, iar cel fără de minte se leagă cu ele.” Iar David se roagă să scape de clevetiri, zicând: „Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor și mă acoperă de adunarea celor ce viclenesc, care și-au ascutit limbile ca o sabie.” Iar altul zice: „Cel ce clevetește pe sărac, multe răutăți adună.” Și iarăși: „Omul necurat se laudă, defăimând pe altul.” Și iarăși: „Decât leul flămând și decât lupul însetat, mai amarnic decât amandoi este clevetitorul, că varsă sânge cu limba.” Și a mai zis: „Celvetitorul se mărește, săpând cu limba groapa aproapelui, iar mai pe urmă singur cade întrânsa.” Iar Ecleziastul zice: „M-am întors și am văzut toate clevetirile ce se fac sub soare. Și, iată, lacrimile celor clevetiți, și nu este cine să-i mângâie pe dânșii.” Și iarăși: „Clevetirea îl tulbură pe cel înțelept, iar pe cel fără de minte îl pierde.” Iar David zice: „El va mistui pe fiii celor săraci și va smeri pe cel clevetitor.”
Deci, să ne depărtăm pe noi, fraților, de la toate clevetirile, temându-ne de pedepsele cele amare ale celor ce fac unele ca acestea. Și, împreuna cu Pavel, să zicem: „Clevetiți fiind, binecuvântăm, goniți, răbdăm, huliți, mângâiem. Ca niște gunoi ne-am făcut, tuturor de disprețuire.” Să nu fim osândiți împreună cu vrăjmașii lui Hristos, care, venind la Pilat, L-au defăimat pe Domnul, zicând: „Pe Acesta L-am aflat răzvrătind neamul nostru și oprindu-ne a da dajdie Cezarului, zicând că este El însuși împărat.” Iar El, ca un mielușel fără de răutate, răbda. Dumnezeului nostru, slavă!

 

 

 

 

.